Volumul din 1902, Fecioara în alb, alcătuit din trei cicluri de poeme (Fecioara în alb, Când vioarele tăcură și Moartea visurilor), e un roman poetic al iubirii, al ipostazelor sale și al complexității sentimentului.

Poezia sa adună și stilizează influențe diverse: Eminescu, Baudelaire, Mallarmé, prerafaeliții englezi, Stefan George, Rilke etc. Petică își construiește însă un univers propriu.

Ceea ce iese în evidență în versurile sale este aplecarea spre formulările religios-mistice și construirea unui decor care conține, de cele mai multe ori, elemente de natură religioasă.

Aceasta poate fi considerată o influență a poeziei engleze și germane (Rilke[1] și Stefan George[2]). Însă, totodată, faptul se poate datora și modului în care Ștefan Petică a citit și a înțeles opera lui Eminescu, care dovedește o interpretare cu totul diferită decât cea oferită de critica literară.

Atmosfera are pretutindeni, în versurile sale, ca și la Eminescu, un misterios aer medieval.

În această privință, Lidia Bote semnala faptul că

„există în simbolismul românesc și o altă specie de exotism, pe care poezia franceză a teoretizat-o și cultivat-o cu destulă insistență. Este vorba de vocația sa pentru atmosfera mitului și a legendei, ale cărei simboluri, după afirmațiile lui Henri de Régnier, poeții vor să le extragă (vezi Poèmes anciens et modernes de același autor, sau Moralités légendaires de Jules Laforgue).

De aici înclinația simbolismului pentru feerie, medievalități, castelane, tendință a cărei interpretare românească merită o mențiune specială. […]

Principial vorbind, cum știm, simbolismul nu este ostil tradiției, pe care o și îmbrățișează în felul său, adică stilizat, simbolizat. […]

Medievalitățile stilizate, aici sumbre, exprimând legende și simboluri, aici grațioase și feerice, au o frecvență oarecare în simbolismul românesc, ale cărui reverii pot proveni, pe această latură, și din operele lui Wagner. […]

O tratare hieratică a acestui decor se constată la N. Davidescu. […]

Domnițele și voievozii tineri seduc și pe Mihail Săulescu […].

Prinți, castele, castelane apar și la Al. T. Stamatiad, în tonuri din ce în ce mai palide, și, firește, la Ion Pillat”[3].

Lidia Bote susține, de altfel – opinie cu care suntem de acord – că simbolismul românesc nu este rezultatul strict al sincronizării cu noile curente din literatura occidentală, ci urmarea unor stări de fapt, cu referire directă la condiția socială și spirituală a epocii și a societății românești.

Tradem este, în această privință, un exemplu elocvent de precursor al simbolismului românesc, în condițiile în care îi considera bizari pe simboliști.

Tradem a mers pe urmele lui Bolintineanu și Eminescu și a ajuns în mod firesc, la…simbolism.

Însă acest lucru a fost cu putință pentru că a existat Eminescu, datorită efortului suprauman pe care l-a făcut acesta de a concepe o poezie românească autentic romantică, elaborând o operă poetică care valorifică, cu adevărat, tradiția literară română veche și care se încadrează în high romanticism.

Dacă nu ar fi fost Eminescu, simboliștii români nu ar fi avut de la ce să plece ca să evolueze. Și nu numai simboliștii, ci și toată poezia română modernă.

Lidia Bote afirmă existența unui simbolism autohton, așa cum Pompiliu Constantinescu apăra existența unui romantism românesc.

La Petică, referințele medievale au valoare de simbol. Și, ca în toată poezia romantică și simbolistă, apelul la medievalitate reprezenta o încercare de a-i reînvia spiritualitatea.

Dacă imaginile în care este evocat acest timp revolut, de către Petică, sunt mai degrabă simbolice iar nu realiste (în sensul evocării unei realități istorice – o situație identică este de remarcat și în poezia lui Eminescu, în lirica erotică), spiritualitatea lui este, în schimb, foarte puternică.

Modul evocării denotă dorința reconstituirii dintr-o anume perspectivă, interioară, a universului medieval.

Deși nu reface în detaliu ambianța existențială a Evului de Mijloc – nu acesta e scopul poeziei – atmosfera spirituală și viziunea acestei perioade, care i-a fascinat pe romantici și continuă să absoarbă interesul simboliștilor, sunt reanimate în culori vii.

La Ștefan Petică, aceste culori sunt uneori chiar mai intense decât la Eminescu.

Epitetul cald/ caldă este ubicuu în versurile lui Petică: ceea ce evocă el este o lume caldă, adică vie, al cărei spirit și afectivitate sunt concrete: „vie, caldă pară” (a făcliilor aprinse pe altarul mănăstirii), „caldă rugăciune”, „caldă strălucire”, „parfumata noapte caldă”, „dulcea suferință/ A caldelor săruturi”, „valea Șirazului cald”, „curg lacrimi calde în noaptea clară” (Fecioara în alb).

La Eminescu, noaptea văratică și caldă, plină de înfiorare și de fermecare, se opunea iernii reci a dezamăgirii.

Sfinții pictați pe pereții mănăstirii sunt vii, nu sunt imagini ale unei tristeți neînțelese, ci ale unei tristeți voluptoase, pentru că ei adoptă cu voluptate sensul tristeții îmbucurătoare: „Și pe frunțile plecate/ În pioase rugi fierbinți/ Cade trista voluptate/ Din adâncii ochi de sfinți”.

Starea lor de spirit se imprimă în cei care se roagă, se comunică lor, pentru că nu sunt icoane necomunicative.

În primul poem din ciclul Fecioara în alb, Petică oferă o replică la eminescianul Înger și demon.

Ca și „demonul” revoluționar din versurile lui Eminescu, aici „tragicul poet” e profund influențat de atmosfera religioasă din biserică: „Și din bolta înstelată/ A bisericei, încet/ Cade pacea fermecată/ Peste tragicul poet”.

În această atmosferă apare „fecioara ca un crin [metaforă împrumutată din Cânt. Cânt. 2, 1];/ Întrupare fină, dalbă/ Dintr-un vis de herubin /…/ Visul blândului Petrarca”.

Deznodământul e, și în acest poem, sinonim cu cel din Înger și demon: „Și-a mea frunte idolatră/ Am plecat-o pocăit/ Peste recea, veche piatră/ De sub arcul cărunțit”.

Numai că, la Petică, povestea continuă…și nu urmează un ritm biografic, ci reprezintă un caleidoscop sintetic al ipostazelor feminității, așa cum le descoperim la Eminescu și la simboliști.

Metaforele se subtilizează (fecioara, „ca o fragedă liană,/ Într-o rugă s-a deschis” etc), discursivitatea prea largă e ocolită de Ștefan Petică, expresivitatea poetică e rafinată.

Poetul reface traseul eminescian al ispitei amoroase. E atras de frumusețea angelică, demnă de arta lui Petrarca, Boticelli și Dante, și vrăjit de himera patimei:

 Plin de grația tristeței
Feciorelnice mă-nchin
Albei flori a tinereței
Ca vestitul florentin [Dante].

Numai gânduri vechi, ciudate,
Negre flăcări care ard,
Aprind grelele păcate
Cu parfum păgân de nard.

(Fecioara în alb, III)

*

Melancolia adoratei
Cu mâini întinse, obosite,
În ceasul sfânt al înserarei
La țărm de ape liniștite.

Eu o cunosc. Odinioară
În vremea negrelor vedenii
Simțeam ce dulce mă doboară
Cu-o tremurare cald-a genii.

Caci obosit am fost și-n minte
Torturătorul vis chimeric
M-a îndemnat mereu-nainte
Pierdut în marea de-ntuneric.

La poarta alb-a fericirei
Acuma bat ca-n aiurare,
Doritul ceas al mântuirei
L-aștept în calda tremurare.

(Fecioara în alb, IV)

Versurile ne îngăduie să deducem, după cum spuneam, un adevărat comentariu sau o adevărată interpretare a poeziei eminesciene, la care exegeza literară nu ajunsese încă și nu va ajunge decât…recent.

Nu pot să nu spun că mă bucur să descopăr că îmi confirmă propria mea interpretare a operei lui Eminescu.


[3] Lidia Bote, Simbolismul românesc, EPL, București, 1966, p. 362-365.

Did you like this? Share it: