Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 18 martie 2014

Interviuri de conștiință (vol. 1) [10]

Interviuri de conștiință

  (vol. 1)

*

Realizate

de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

***

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a.

***

Pr. Dorin Picioruș: Iar dumneavoastră vedeți toată depersonalizarea asta, ca pe o consecință a faptului că oamenii nu mai au o viață liturgică. Că nu mai au o educație serioasă făcută acasă. Sau că generațiile, între ele, nu mai au relații normale. Pentru că generația tânără, spre exemplu, exclude înțelepciunea și experiența celei bătrâne, iar cea bătrână nu vrea să vadă niciodată faptul că cea tânără are probleme.

Pr. Prof. Dumitru Popescu: Da, așa e!…Mai ales cu tineretul ăsta, acuma…A intrat cu muzica asta nenorocită, metalică…care țipă și urlă ca niște fiare…și care nu face altceva decât să dezlănțuie animalul din om.

Pr. Dorin Picioruș: Agresivitatea noastră, da!…

Pr. Prof. Dumitru Popescu: Și se comportă mai rău decât animalele. Că animalul omoară, mănâncă și după aia nu mai face nimic. Dar ăștia distrug tot de dimineață și până seara.

Și mai vezi…mă uit la ăștia cu drogurile…Se luptă cu ăștia[1]

Pr. Dorin Picioruș: Cu drogurile…

Pr. Prof. Dumitru Popescu: …să-i sfătuiască, să facă…Dar, băi, ăștia nu au părinți?! Nu pot să judece?!…Când văd ce se întâmplă cu drogurile astea…că te omoară…Că te sinucizi…

Pr. Dorin Picioruș: Da!…

Pr. Prof. Dumitru Popescu: Iar tu continui să iei drog?! Înseamnă că ești dement, domnule! Înseamnă că nu sunt normali la cap.

Pr. Dorin Picioruș: Nu!…Înseamnă că impactul drogurilor asupra lor e mai mare decât voința lor. Nu au voință mai mare decât drogurile…

Pr. Prof. Dumitru Popescu: Păi, da, mai înainte de a se ocupa de drog, se petrece asta. Că e un moment în care trebuie să hotărască

Pr. Dorin Picioruș: Da!…

Pr. Prof. Dumitru Popescu: Atunci, omul – știu eu ce face! – o ia ca pe o bravură, ca să facă și el o experiență…

Pr. Dorin Picioruș: Da!…Împreună cu ceilalți, din grup…

Pr. Prof. Dumitru Popescu: …până ce a intrat diavolul în el și nu mai poate să-l scoată…

Pr. Dorin Picioruș: Adevărat!…

Pr. Prof. Dumitru Popescu: Pentru că devine robul lor, [al drogurilor]…

Nu…e [foarte grav]!…

Iar aici mai e ceva: suntem deficitari cu credincioșii, la Biserică…M-am dus [în Biserici] și am văzut [ce spun preoții] la predici…Nu le spun la credincioși ce trebuie și bat câmpii, domnule!…

Pr. Dorin Picioruș: Deci, [dumneavoastră] considerați că nu sunt catehizați…că nu li se predică

Pr. Prof. Dumitru Popescu: Nu!…Îi lasă cu capul plin de tot felul de concepții…de-astea, rătăcite…ca să poată să-i stoarcă de bani. Asta îi interesează pă ei!…Să vină să le deschidă Evanghelia…să le citească la întâmplare…să ducă să-i facă de descântec, să ducă să-i facă nu știu ce…și [tot felul] de treburi d-astea, pentru ca să le ia banii…

Dar, să se ducă acolo, la Biserică, și să le spună: „Bă, dacă nu credeți și nu Îl aveți pe Dumnezeu în voi, muriți!”…nu fac. Nu spune niciunul treaba asta! Pentru că ei[2] nu trăiesc așa ceva[3].

Pr. Dorin Picioruș: Și considerați că noi facem marele rău pentru credincioșii noștri…

Pr. Prof. Dumitru Popescu: Da!…Pentru că n-au experiență [teologică și duhovnicească]. Și se poartă – Doamne, iartă-mă!, ca niște bestii. Îi tratează de sus. Se uită la ei disprețuitor…și mă mir cum mai vin ăștia[4] la Biserică.

Își dau niște aere[5]…și sunt niște proști făcuți grămadă. Cu ceafa ca de taur de grași, care n-au loc în ei…și vin ca să facă pe [sfinții cu credincioșii]…

Vin la Spovedanie [oamenii] și îi întreabă tot felul de porcării sexuale și nu știu ce…de te apucă [groaza]…Nici în filmele erotice, de la televizor, nu auzi așa ceva…

Și am ajuns până acolo, până în halul ăsta de decădere…

Nu mai e lupta cu patimile, nu mai e [nimic serios]…Totul e, pur și simplu…

Cum a venit odată o călugăriță catolică la mine, ca să îmi ceară o carte despre avort și nu știu ce…Când a deschis cartea…le învăța pe femei, cum să nu rămână gravide…

Pr. Dorin Picioruș: Cum să nu…rămână gravide…

Pr. Prof. Dumitru Popescu: Da!…Vai de capul meu…Doamne!…Extraordinar…Doamne!…

Pentru că știu că nu putem lupta cu patima și de aceea vor să ne păcălească.

Ori (zâmbește calm, cu drag, cum zâmbea adesea când evoca ceva anume)…iar n-am să uit niciodată!…Stăteam de vorbă cu niște călugărițe catolice, care știau că sunt ortodox

Pr. Dorin Picioruș: Da!…

Pr. Prof. Dumitru Popescu: …și una se plângea: „Eu nu știu, domne, cum fac ortodocșii ăștia!…Toată ziua cu: „Doamne, iartă-mă!”, „Doamne, miluiește-mă!” și: „Dumnezeu să-l ierte!”. Dar de ce să mă ierte?! Ce păcate am făcut eu…așa mari?!!”. Deci n-avea conștiința…

Pr. Dorin Picioruș: Că trebuie să se spovedească…Sau că e păcătoasă. Nu avea conștiința păcătoșeniei sale…

Pr. Prof. Dumitru Popescu: Da!…Pentru că era îngâmfată și mândră…Da!…Și la catolicii ăștia, domne, nu mai au [deloc conștiință creștină]…

Pr. Dorin Picioruș: Considerați că viitorul va fi mult mai negru decât acum?

Pr. Prof. Dumitru Popescu: Oho!…Păi nu, că [ideea e asta]: că forma asta de Creștinism trebuie să dispară, pentru că e moartă…E putredă…

Pr. Dorin Picioruș: Forma de Creștinism apusean…

Pr. Prof. Dumitru Popescu: Da!…E putredă…Și la noi sunt multe lucruri putrede…dar, totuși, esențialul e Liturghia. Și ea menține coloana vertebrală a Bisericii. Atât!…

Și apoi mă gândesc la generațiile astea, [care vin]…Domne, cei de acum[6] sunt creați de generația din anii 60!…

Pr. Dorin Picioruș: Tocmai, să vorbim despre lucruri pozitive!…

Dumneavoastră mi-ați explicat foarte multe lucruri despre profesorii dumneavoastră…care fac parte din generația de aur a teologiei [românești].

Pr. Prof. Dumitru Popescu: Da! A făcut lucru mare patriarhu’ de atunci, pentru că a strâns în jurul lui oameni[7]

Pr. Dorin Picioruș: A știut să lucreze cu oamenii…

Pr. Prof. Dumitru Popescu: Dar [patriarhul] a avut și șansa că facultățile [de teologie] se desființau și, pe cei mai buni, i-a adus la București.

Pr. Dorin Picioruș: Și a avut parte de oameni cu verticalitate. De oameni de caracter. Care au muncit pentru teologie.

Pr. Prof. Dumitru Popescu: Da, erau sută la sută verticali…dar și bine dotați la minte! Și în teologie [erau specialiști]…dar știau și să vorbească frumos [la cursuri]. Și ei te entuziasmau [la cursurile lor]!…

Păi când vorbea [I. G.] Coman, ăștia [din generația lui]…

Că Stăniloae nu era orator! El mai mult îndruga, așa…El scria mai ușor decât vorbea…Mai stătea, mai făcea câte o afirmație…mai întrerupea, se mai gândea…

Pr. Dorin Picioruș: Părintele Stăniloae vorbea fără curs? Fără ceva în față? Vorbea liber?

Pr. Prof. Dumitru Popescu: Da, da…vorbea liber!…


[1] Cu oamenii împătimiți/ dependenți de drog.

[2] Preoții.

[3] În ritmul curățirii lor de patimi.

[4] Credincioșii.

[5] Preoții. Părintele Profesor se referea la București…

[6] Ierarhia Bisericii noastre.

[7] Profesori la facultate.

Poezia lui Ștefan Petică [3]

Petică nu se sfiește să introducă în poezie sentimentul intelectualizat, concentrat în imagini și metafore conceptuale:

Fața pală ca petala
Rozelor de primăvară
Se-nclină cu ideala
Rafaelică fecioară.

(Fecioara în alb, II)

*

Botticelli întristatul,
Mult vestitul florentin,
Suflet dulce ca-nstelatul
Cer de-al nopței farmec plin,

Urmărit de viziunea
Sfântă-a lumilor de sus
,
Măiestrit-a fin minunea
Idealului apus.

Și fecioarele lui pale,
Visătoare frumuseți,
Pe noianuri de petale
Plâng de dorul altor vieți.

(Fecioara în alb, III)

Între idealul rațional al iubirii și patima himerică există o antonimie marcată prin terminologia poetică.

Situația este din nou similară celei din opera eminesciană și demonstrează, încă o dată, că G. Călinescu s-a înșelat foarte mult, atunci când a susținut că Eminescu era un instinctual în iubire…

Iubirea e intelectualizată și în versurile lui Petică, e un sentiment adânc și adânc gândit, născut dintr-un ideal de puritate, care îl face să iubească „fecioara ca un crin”: „Sfânta botticelliană/ E-adorata și-al meu vis”.

Credința ei e menită să schime „idolatria” poetului („Și-a mea frunte idolatră/ Am plecat-o pocăit”).

Influența prerafaeliților englezi se întâlnește cu sugestiile din poezia eminesciană (chiar dacă se profilează unele contradicții):

Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,
Sufletu-mbătat de raze și d-eterne primăveri,
Te-a văzut și-a visat raiul cu grădini îmbălsămate,
Te-a văzut plutind regină pintre îngerii din cer [etc.]

(Venere și madonă)

Și, de altfel, rar s-a văzut, în poezia română modernă, un ideal de spiritualizare exprimat prin sugestii atât de clare, ca în versurile lui Petică.

De fapt, epitetul clar/ clară se află printre cele favorizate de poet, alături de blând, dulce, pal, și, desigur, alb.

Lumânările de pe altar au „nimb de aur clar”, roua cade „clară”, razele sunt „clare”, visurile se pierd, paradoxal, în „noaptea clară”, femeia se conturează ca o imagine ideală „albă, clară” (Treci singuratecă, încet,/ Pari o visare albă, clară,/ Elegiacă de poet”), iubita rămâne, în conștiința sa, ca „figura clară”, marmoreană, întrupare a idealului său („Ci tu rămâi figura clară/ Și albă-n rochia ta pală:/ O fină marmură-ntr-o seară/ De o tristețe ideală”).

Claritatea pe care și-o dorea, ca și Eminescu, nu era cea a poeziei clasice, mimetice, adică a enunțului clar, inechivoc din punct de vedere gramatical și logic. Ci formula poetică ideală este, la Petică, – cu toată obscuritatea oximoronică, paradoxală a sintagmei – sugestia clară, indicarea cât mai precisă a unui profil spiritual: „melancolia profilurilor sfinte” (Fecioara în alb, XIII).

Ne confirmă faptul că melancolia poeților români nu e vagă sau nedefinită, ci e a purității și a sfințeniei.

De la Alexandrescu, Heliade sau Negruzzi – care făcea în mod limpede această identificare a melancoliei romantice cu nostalgia Paradisului („Când îi văd [pe monahi], un nou preț are în ochiu-mi melancolia”) – la Eminescu și la Petică, melancolia e stare de adâncă tânjire după Dumnezeu, după „Lumina ce nu se vede, dar tot încă se simțește” (cum genial a definit, în poezia noastră, același Negruzzi, sentimentul religios al omului modern).

Omul modern nu Îl mai vede pe Dumnezeu, dar Îl simte încă și Îl caută, dorind – ca Arghezi sau Blaga – să Îl și vadă.

Nici Petică nu e departe de a concepe o poezie mistică. Și versurile nu sunt puține, care să susțină această perspectivă:

De-al său zâmbet, ca și blândul
Suflet îmbătat de rouă,
Înflorea extatic gândul
Fermecat de viața nouă[1].

(Fecioara în alb, II)

*

Doritul ceas al mântuirei
L-aștept în caldă tremurare.

(Fecioara în alb, IV)

*

O, de-aș putea cunoaște-odată,
Pierdut în dulcea pocăință,
Misterul rugei fără pată.

(Fecioara în alb, VI)

*

Peste balconul de ghirlande
Te-apleci și stai pierdută-n vis
Ca o coloană de lumină
Într-un amurg de paradis.

(Fecioara în alb, XIV)

Dacă în primul exemplu citat mai sus se făcea aluzie la Viața nouă a lui Dante – pe care a tradus-o Dante Gabriel Rossetti în engleză (însă din opera lui Dante se văd ecouri și la Eminescu[2]) -, la mistica apuseană, în schimb, idealul rugăciunii curate, al „rugei fără pată”, este ortodox, este isihast.

Învățătura despre rugăciunea sau mintea curată a fost expusă de mulți scriitori ai litraturii noastre vechi: Neagoe Basarab, Varlaam, Dosoftei, Antim Ivireanul, Cantemir – după cum am arătat în altă parte. Eminescu, de asemenea, cunoștea acest telos isihast.

Rugăciune curată nu are decât cel ce ajunge la nepătimire, în concepția ortodoxă, cel care nu mai este supărat de gândurile patimilor, adică de ceea ce Petică numește „gânduri vechi, ciudate,/ Negre flăcări care ard” și care „aprind grelele păcate”.

Chiar metafora flăcărilor negre care ard mă face să mă gândesc la o afirmație a Sfântului Vasile cel Mare, care spunea că focul Iadului nu va fi luminos, ci Dumnezeu va despărți lumina de foc, „aşa precum mărturiseşte şi psalmistul zicînd: «Glasul Domnului, care taie para focului [Ps. 28, 7]». De aceea şi pe noi un cuvînt ne învaţă în taină, că atunci cînd vom da răspuns de faptele săvîrşite în viaţă, natura focului se va împărţi, pe de o parte în lumină, spre desfătarea celor drepţi, iar pe de altă parte în durere arzătoare, rînduită celor osîndiţi”[3].

Iadul va fi „prăpastie adîncă, întuneric, din care nu poţi ieşi, şi foc fără strălucire, care are în întuneric putere arzătoare”[4].

Ca și în cazul lui Eminescu, se pare că interesul său a depășit cărțile formației sale poetice sau literare.

De asemenea, vorbind despre „dulcea pocăință” (altă sintagmă isihastă) și despre ființa iubită „ca o coloană de lumină”, poetul ne determină să ne gândim la ipoteza că lecturile sale nu s-au limitat la aria literaturii propriu-zise.

Despre stâlp/ coloană de foc (în Vulgata: columna ignis, Ieș. 13, 21) se vorbește încă din Vechiul Testament. Pe lângă aceasta, imaginea apare în mod repetat în Viețile Sfinților. Chiar Sfântul Vasile cel Mare, despre care am amintit mai sus, îi apare într-o vedenie Sfântului Efrem Sirul (marele poet, supranumit și Dante al Răsăritului) ca un stâlp de foc care se ridica până la cer.

„Amurg de paradis” este o altă metaforă cu sonorități biblice, trimițând la episodul în care Dumnezeu „umbla în Rai, către seară” (Fac. 3, 8, cf. LXX), după ce protopărinții săvârșiseră păcatul.

Astfel încât, „Ca o coloană de lumină/ Într-un amurg de paradis”  este o imagine oximoronică, întrucât coloana de lumină indică sfințenia, neprihănirea, iar amurg de paradis sugerează tocmai…amurgul paradisului.

Sugestiile metafizice sunt sublime, în versurile lui Petică.


[1] Aluzie la opera lui Dante, La vita nuova.

A se vedea http://ro.wikipedia.org/wiki/Dante_Alighieri.

[2] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2013/10/17/din-nou-despre-scrisoarea-i/.

[3] Sfântul Vasile cel Mare, cel Mare, Omilia a VI-a din Omilii la Hexaemeron. Omilii la Psalmi. Omilii şi cuvântări, col. PSB, vol. 17, traducere, introducere, note şi indici de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 134.

[4] Idem, p. 273.

Din cauza cărților

Gore din Ferentari, ca orice intelectual get-beget, are o bibliotecă impresionantă. Citește fără alegere. Nu contează dacă e zi sau noapte, primăvară sau cald afară, dacă are insomnii sau frisoane, cititul e pentru el o vocație. Chiar o descărcare de intenții.

Însă prima lui nevastă tocmai de aceea a rămas afectată: pentru că s-a crezut mai puțin iubită în comparație cu cărțile. Și-a luat copilul și-a plecat…lucru pe care Gore l-a catalogat drept: insurgență neloială împotriva dreptului la a iubi narațiunea.

Gore a rămas în compania literelor multe și a frazelor nesfârșite.

Intelectualul, ca orice ins insuportabil, este o nevoie perenă a societății umane. Pentru că, atunci când te aștepți mai puțin, intelectualul are de spus niște lucruri despre societate, în contratimp cu societatea, încât îi frânează delăsarea.

Oriunde merge, Gore ia cu el o carte-două.

Dacă nu citește Eminescu și ce spuneau, în mod miop, contemporanii lui despre el…citește Sfânta Scriptură, adevărata carte a umanității. Citește poezie, proză, citește bloguri, citește ziare, citește reclame, citește gânduri…

Acolo unde alții, din alte cartiere ale Bucureștiului, nu găsesc nimic de zis…și nimic de adăugat, Gore din Ferentari are ceva de zis. Măcar ceva de zis

Însă lumea…contravine intereselor sale.

Lumea e ca o boală, care aleargă în galop spre el, care vrea să îl muște, să îi intre pe sub piele, să îl devoreze.

Gore fuge de lume…în cărți, pe când cărțile îl aruncă…în lume…și spre lume…fără ca Gore să înțeleagă miza.

O babă oarecare i-a spus acest lucru simplu, de bun-simț: că diferența între un intelectual și un om…e că omul înțelege ce se întâmplă, chiar și în cărți…pe când intelectualul crede că viața e mai simplistă decât cărțile. Și baba, cu ochi mici și trecuți prin viață, i-a spus lui Gore această diferență, diferența majoră: că niciodată experiența vieții nu trebuie minimalizată.

Gândul i s-a înfipt ca un cui. Un cui de 3 centimetri…

Pentru că în disperarea lui după sens, după autenticitate, după lucruri bine scrise și bune de citit, Gore își atacase însăși pofta de viață.

Se baricadase în cărți…în cărțile altora, și nu înțelesese că femeia lui…copilul său…lumea…e mai lungă și mai lată decât cărțile…și că ele, cărțile, pot sta foarte bine, împreună și alături cu familia.

Fapt esențial!

Gândul l-a ros până la conștiință.

Pentru ca, într-o zi…Gore să abdice de la citit…pentru experiență.

Numai că în această nouă postură, prietenii lui, intelectualii, i-au spus că a devenit o amibă fără creier. Cum să nu citești ultimele apariții editoriale, ci să te uiți la televizor, ca un descreierat? Ce lume e aia, în care cititul nu e mai important decât uitatul?

Gore, intrigat, nu mai știe ce cale să apuce.

Care e calea a 3-a între a citi și a nu citi?

Pentru că nu poți să-i elimini din spațiul public pe cei care citesc…dar nici pe cei care nu citesc, pentru că toți suntem egali în fața vieții, a legii și a morții.

Gore așteaptă să îl încurajăm. Să îi fim aproape. Pentru că întotdeauna românii, fiind creștini, sunt aproape față de aproapele lor…ca și față de străinul lor.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno