Petică nu se sfiește să introducă în poezie sentimentul intelectualizat, concentrat în imagini și metafore conceptuale:

Fața pală ca petala
Rozelor de primăvară
Se-nclină cu ideala
Rafaelică fecioară.

(Fecioara în alb, II)

*

Botticelli întristatul,
Mult vestitul florentin,
Suflet dulce ca-nstelatul
Cer de-al nopței farmec plin,

Urmărit de viziunea
Sfântă-a lumilor de sus
,
Măiestrit-a fin minunea
Idealului apus.

Și fecioarele lui pale,
Visătoare frumuseți,
Pe noianuri de petale
Plâng de dorul altor vieți.

(Fecioara în alb, III)

Între idealul rațional al iubirii și patima himerică există o antonimie marcată prin terminologia poetică.

Situația este din nou similară celei din opera eminesciană și demonstrează, încă o dată, că G. Călinescu s-a înșelat foarte mult, atunci când a susținut că Eminescu era un instinctual în iubire…

Iubirea e intelectualizată și în versurile lui Petică, e un sentiment adânc și adânc gândit, născut dintr-un ideal de puritate, care îl face să iubească „fecioara ca un crin”: „Sfânta botticelliană/ E-adorata și-al meu vis”.

Credința ei e menită să schime „idolatria” poetului („Și-a mea frunte idolatră/ Am plecat-o pocăit”).

Influența prerafaeliților englezi se întâlnește cu sugestiile din poezia eminesciană (chiar dacă se profilează unele contradicții):

Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,
Sufletu-mbătat de raze și d-eterne primăveri,
Te-a văzut și-a visat raiul cu grădini îmbălsămate,
Te-a văzut plutind regină pintre îngerii din cer [etc.]

(Venere și madonă)

Și, de altfel, rar s-a văzut, în poezia română modernă, un ideal de spiritualizare exprimat prin sugestii atât de clare, ca în versurile lui Petică.

De fapt, epitetul clar/ clară se află printre cele favorizate de poet, alături de blând, dulce, pal, și, desigur, alb.

Lumânările de pe altar au „nimb de aur clar”, roua cade „clară”, razele sunt „clare”, visurile se pierd, paradoxal, în „noaptea clară”, femeia se conturează ca o imagine ideală „albă, clară” (Treci singuratecă, încet,/ Pari o visare albă, clară,/ Elegiacă de poet”), iubita rămâne, în conștiința sa, ca „figura clară”, marmoreană, întrupare a idealului său („Ci tu rămâi figura clară/ Și albă-n rochia ta pală:/ O fină marmură-ntr-o seară/ De o tristețe ideală”).

Claritatea pe care și-o dorea, ca și Eminescu, nu era cea a poeziei clasice, mimetice, adică a enunțului clar, inechivoc din punct de vedere gramatical și logic. Ci formula poetică ideală este, la Petică, – cu toată obscuritatea oximoronică, paradoxală a sintagmei – sugestia clară, indicarea cât mai precisă a unui profil spiritual: „melancolia profilurilor sfinte” (Fecioara în alb, XIII).

Ne confirmă faptul că melancolia poeților români nu e vagă sau nedefinită, ci e a purității și a sfințeniei.

De la Alexandrescu, Heliade sau Negruzzi – care făcea în mod limpede această identificare a melancoliei romantice cu nostalgia Paradisului („Când îi văd [pe monahi], un nou preț are în ochiu-mi melancolia”) – la Eminescu și la Petică, melancolia e stare de adâncă tânjire după Dumnezeu, după „Lumina ce nu se vede, dar tot încă se simțește” (cum genial a definit, în poezia noastră, același Negruzzi, sentimentul religios al omului modern).

Omul modern nu Îl mai vede pe Dumnezeu, dar Îl simte încă și Îl caută, dorind – ca Arghezi sau Blaga – să Îl și vadă.

Nici Petică nu e departe de a concepe o poezie mistică. Și versurile nu sunt puține, care să susțină această perspectivă:

De-al său zâmbet, ca și blândul
Suflet îmbătat de rouă,
Înflorea extatic gândul
Fermecat de viața nouă[1].

(Fecioara în alb, II)

*

Doritul ceas al mântuirei
L-aștept în caldă tremurare.

(Fecioara în alb, IV)

*

O, de-aș putea cunoaște-odată,
Pierdut în dulcea pocăință,
Misterul rugei fără pată.

(Fecioara în alb, VI)

*

Peste balconul de ghirlande
Te-apleci și stai pierdută-n vis
Ca o coloană de lumină
Într-un amurg de paradis.

(Fecioara în alb, XIV)

Dacă în primul exemplu citat mai sus se făcea aluzie la Viața nouă a lui Dante – pe care a tradus-o Dante Gabriel Rossetti în engleză (însă din opera lui Dante se văd ecouri și la Eminescu[2]) -, la mistica apuseană, în schimb, idealul rugăciunii curate, al „rugei fără pată”, este ortodox, este isihast.

Învățătura despre rugăciunea sau mintea curată a fost expusă de mulți scriitori ai litraturii noastre vechi: Neagoe Basarab, Varlaam, Dosoftei, Antim Ivireanul, Cantemir – după cum am arătat în altă parte. Eminescu, de asemenea, cunoștea acest telos isihast.

Rugăciune curată nu are decât cel ce ajunge la nepătimire, în concepția ortodoxă, cel care nu mai este supărat de gândurile patimilor, adică de ceea ce Petică numește „gânduri vechi, ciudate,/ Negre flăcări care ard” și care „aprind grelele păcate”.

Chiar metafora flăcărilor negre care ard mă face să mă gândesc la o afirmație a Sfântului Vasile cel Mare, care spunea că focul Iadului nu va fi luminos, ci Dumnezeu va despărți lumina de foc, „aşa precum mărturiseşte şi psalmistul zicînd: «Glasul Domnului, care taie para focului [Ps. 28, 7]». De aceea şi pe noi un cuvînt ne învaţă în taină, că atunci cînd vom da răspuns de faptele săvîrşite în viaţă, natura focului se va împărţi, pe de o parte în lumină, spre desfătarea celor drepţi, iar pe de altă parte în durere arzătoare, rînduită celor osîndiţi”[3].

Iadul va fi „prăpastie adîncă, întuneric, din care nu poţi ieşi, şi foc fără strălucire, care are în întuneric putere arzătoare”[4].

Ca și în cazul lui Eminescu, se pare că interesul său a depășit cărțile formației sale poetice sau literare.

De asemenea, vorbind despre „dulcea pocăință” (altă sintagmă isihastă) și despre ființa iubită „ca o coloană de lumină”, poetul ne determină să ne gândim la ipoteza că lecturile sale nu s-au limitat la aria literaturii propriu-zise.

Despre stâlp/ coloană de foc (în Vulgata: columna ignis, Ieș. 13, 21) se vorbește încă din Vechiul Testament. Pe lângă aceasta, imaginea apare în mod repetat în Viețile Sfinților. Chiar Sfântul Vasile cel Mare, despre care am amintit mai sus, îi apare într-o vedenie Sfântului Efrem Sirul (marele poet, supranumit și Dante al Răsăritului) ca un stâlp de foc care se ridica până la cer.

„Amurg de paradis” este o altă metaforă cu sonorități biblice, trimițând la episodul în care Dumnezeu „umbla în Rai, către seară” (Fac. 3, 8, cf. LXX), după ce protopărinții săvârșiseră păcatul.

Astfel încât, „Ca o coloană de lumină/ Într-un amurg de paradis”  este o imagine oximoronică, întrucât coloana de lumină indică sfințenia, neprihănirea, iar amurg de paradis sugerează tocmai…amurgul paradisului.

Sugestiile metafizice sunt sublime, în versurile lui Petică.


[1] Aluzie la opera lui Dante, La vita nuova.

A se vedea http://ro.wikipedia.org/wiki/Dante_Alighieri.

[2] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2013/10/17/din-nou-despre-scrisoarea-i/.

[3] Sfântul Vasile cel Mare, cel Mare, Omilia a VI-a din Omilii la Hexaemeron. Omilii la Psalmi. Omilii şi cuvântări, col. PSB, vol. 17, traducere, introducere, note şi indici de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 134.

[4] Idem, p. 273.

Did you like this? Share it: