Poezia lui Ștefan Petică [4]

Petică reeditează experiența erotică eminesciană (nu știu dacă a reeditat-o cu adevărat sau numai în poezie), cu tot cu neîncrederea eminesciană față de modul în care tentația se insinuează în sufletul său.

Amurgul paradisului se produce, și la Petică, odată ce a fost doborât „cu-o tremurare caldă-a genii”.

Mintea e obosită de negrele vedenii – adică de gândurile care sunt „negre flăcări care ard” – și este luat în stăpânire de „torturătorul vis himeric” (Fecioara în alb, III-IV).

Reluăm versurile:

Eu o cunosc. Odinioară
În vremea negrelor vedenii
Simțeam ce dulce mă doboară
Cu-o tremurare cald-a genii.

Caci obosit am fost și-n minte
Torturătorul vis himeric
M-a îndemnat mereu-nainte
Pierdut în marea de-ntuneric.

La poarta alb-a fericirei
Acuma bat ca-n aiurare,
Doritul ceas al mântuirei
L-aștept în calda tremurare.

(Fecioara în alb, IV)

Epitetele sunt fie în serie antonimică (negre vedenii, poarta alb-a fericirei), fie omonimică (situație care se repetă des în poezia sa), ca în cazul tremurării calde.

Tremurarea caldă a genelor femeii, care l-au dus în ispită, și calda tremurare a așteptării ceasului mântuirii reprezintă două sentimente distincte sau un fior înregistrat în mod diferit, în momente aflate la distanță unul de altul și determinat de rațiuni opozabile.

Deși sunt marcate poetic în mod identic (o oarecare diferență e sugerată doar de inversiune),  cele două momente de înfiorare sunt antagonice din punct de vedere sentimental.

Ceea ce pare repetiție sau refren macedonskian, în poezia lui Petică, are cu totul alt rol decât la confrații săi simboliști.

Petică face precizări sau chiar delimitări esențiale, în versurile sale, prin intermediul a ceea ce pare o simplă tautologie – de fapt, un fenomen complex din punct de vedere structural, care poate fi semnalat la nivel terminologic, sintagmatic sau strofic.

Omonimia simbolurilor și a semnificațiilor a fost folosită premeditat de Eminescu, cu efecte poetice deosebite și cu reverberații ample în planul interpretărilor.

Numai că această omonimie sau acest plurisemantism al simbolurilor, desfășurat în opera sa, a condus  și la nenumărate erori de interpretare.

Simbolul eminescian este univoc decodabil (așa cum a susținut Mircea Scarlat, cu opinia căruia suntem de acord), dar într-un context poetic anume, în timp ce, la nivelul întregii opere putem vorbi de fenomenul amintit, al plurivalenței anumitor termeni poetici.

A fost un mijloc de obscurizare a poeziei utilizat cu mult succes de Eminescu (din care cauză critica a bâjbâit multă vreme), din rațiuni mai mult obiective decât subiective.

Situația aceasta a fost remarcată de Ștefan Petică, care a și transferat-o în propriile versuri, adaptând-o poeziei sale.

De la acest episod al unei prime îndrăgostiri – așa cum ne este sugerat – Petică trece brusc la ceea ce pare o altă etapă existențială și la o confesiune scurtă dar cuprinzătoare:

O, marile pasionate,
O, tragicile Magdalene,
Femei etern îndurerate
Ca niște triste cantilene.

Au urmărit pe drumuri grele,
Ca o lumină ce s-aprinde
În noaptea neagră, fără stele,
Ceea ce nu se poate prinde.

Cu mâini întinse înainte,
Cu ochii negri de păcate,
Au rătăcit purtând în minte
Supremul vis de voluptate.

Și tremurând în adorarea
Întunecatelor abisuri
S-au depărtat în căutarea
De tăinuite paradisuri.

Le-am însoțit, erau frumoase
Și gestul lor de stăpânire
Punea pe buzele-mi setoase
A voluptății amăgire.

(Fecioara în alb, V)

Poezia capătă accente tot mai personale. Eminescu n-a compătimit niciodată pe „tragicile Magdalene”.

Dimpotrivă, la începutul romanului Geniu pustiu scria despre ferestrele caselor „cu perdelele roșii”, „ferestrele prostituțiunii”, cu „femeia spoită ce sta în sticlă [și care] aprindea un chibrit spre a-și arăta fața sa unsă din gros și sânul său veșted și gol — poate ultimul mijloc de-a sufoca dorinți murdare în piepturi stârpite și pustiite de corupțiune și beție”. Atunci „amurgul gândirilor se prefăcea într-o miază-noapte de plumb”…

Simboliștii sunt, într-adevăr, cei care se apropie cu mai multă înțelegere față de această realitate

Și se recunosc aici influențele poeziei și ale artei franceze – ale picturii impresioniste, alături de lirica simbolistă, a lui Baudelaire în primul rând.

Baudelaire susținea că „în orice om există, la orice oră, două chemări simultane – una către Dumnezeu, cealaltă către Satana”[1]. Din punct de vedere al cunoașterii psihologiei umane, Baudelaire era un Balzac al poeziei sau un Dostoievski în variantă catolică.

Strofele a doua și a patra, din poezia lui Petică, sunt magnifice. Și sunt astfel nu numai prin perfecțiunea stilistică – pe care Petică o atinge adesea – ci și pentru ceea ce exprimă.

Petică e primul, în poezia românească, care enunță această idee mistică: aceea că există suflete profunde care, în păcat, caută de fapt sfințenia. Care fac păcatul cu voluptate, din necunoaștere, din eroare, crezând că acolo este adevărata iubire și adevărata împlinire.

Unele ca acestea au crezut că au aflat „supremul vis de voluptate”, identificându-l în mod eronat:

Au urmărit pe drumuri grele,
Ca o lumină ce s-aprinde
În noaptea neagră, fără stele,
Ceea ce nu se poate prinde.

Și tremurând în adorarea
Întunecatelor abisuri

S-au depărtat în căutarea
De tăinuite paradisuri.

Însă supremul vis de voluptate este… „trista voluptate/ Din adâncii ochi de sfinți” (Fecioara în alb, I). Este „dulcea pocăință” (Fecioara în alb, VI) sau „alba pocăire” (Fecioara în alb, XI).

De la femeia păcătoasă care a turnat un alabastru cu mir pe picioarele Mântuitorului (Lc. 7, 38) (și care a fost identificată greșit în spațiul romano-catolic cu Sfânta Maria Magdalena, eroare care a trecut și la noi și de aceea Petică vorbește despre „tragicile Magdalene”) la Sfânta Maria Egipteanca și la multe alte cazuri din istoria creștinismului, „marile pasionate” au apucat „pe drumuri grele”, crezând că urmăresc „o lumină ce s-aprinde”.

Ele căutau, de fapt, „ceea ce nu se poate prinde”: inefabilul dumnezeiesc.

Vrând să-L găsească, de fapt, pe Dumnezeu, au căzut „în adorarea/ Întunecatelor abisuri”.

Dar au înțeles că au greșit drumul și „S-au depărtat în căutarea/ De tăinuite paradisuri”. S-au depărtat de păcat, căutând adevăratul Paradis, care e tăinuit pentru lumea aceasta.

Episodul evanghelic de la Lc. 7, 38 a fost confundat cu alte relatări, de la Mc. 14, 3 și de la In. 12, 3, în care alte femei au adus mir de nard curat și l-au vărsat pe capul sau pe picioarele Domnului (evenimente profețite la Cânt. Cânt. 1, 11).

Aluzie la ele face poetul și atunci când, în opoziție cu iubirea sfântă și curată, definește poetic patima ca fiind „negre flăcări care ard” și care „Aprind grelele păcate/ Cu parfum păgân de nard” (Fecioara în alb, III).

Parfumul păgân de nard se înțelege a fi contrariul/ opusul mirului de nard curat, așa după cum păcatul se opune lui Hristos și Hristos păcatului.

Există un parfum al patimei, dar e păgân

Însă, în strofele din Fecioara în alb, V, evocate mai sus, Ștefan Petică pare chiar că poetizează, în manieră simbolistă, relatarea evanghelică.

Un argument îl constituie chiar alegoria: „noaptea neagră, fără stele”.

Aceasta reprezintă o preluare din poezia Sfintei Casiana[2], care, mai înaintea lui Petică, a poetizat episodul din Evanghelia Sfântului Luca, amintit mai sus:

Doamne, femeia ceea ce căzuse
în păcate multe,
simțind Dumnezeirea Ta,
luând rânduială de mironosiță,
și tânguindu-se a adus Ție mir
mai înainte de îngropare, zicând:

„Vai mie! Că noapte îmi este mie
înfierbântarea desfrâului
și întunecată și fără de lună
pofta păcatului.

Primește izvoarele lacrimilor mele,
Cel ce scoți cu norii apa din mare;
pleacă-Te spre suspinurile inimii mele,
Cel ce ai plecat cerurile
cu nespusa plecăciune [etc.][3].

Imnul se cântă în Vinerea Mare.

L-a remarcat, mai înainte, și Eminescu, după cum am sesizat în altă carte:

„Semnificativă ni se pare și corelația care se poate stabili între o cunoscută cântare a monahiei-poete Casiana (despre plângerea femeii păcătoase – ce se cântă în Săptămâna Patimilor – care a adus Mântuitorului mir și care spune „că noapte îmi este mie înfierbântarea desfrâului și întunecată și fără de lună pofta păcatului”) și expunerea suferinței amoroase a lui Ștefan cel Tânăr (din piesa omonimă): O sufletu-mi e-o noapte fantastică și brună / Un vis fără de noimă, un cer fără de lună[4] (s. n.)”[5].

Deși Petică n-ar fi putut cunoaște drama eminesciană Ștefan cel Tânăr, totuși, e incitant faptul că la Eminescu apare expresia „noaptea brună” (un epitet shakespearian), a sufletului întunecat de păcate, iar Petică va scrie: „Bruna patimă răsare, cu-nțelesuri vechi, păgâne,/ De-nfioară-n voluptate ruga nopților bătrâne” (Fecioara în alb, XVI).


[1] Cf. Matei Călinescu, Cinci fețe ale modernității, Ed. Univers, București, 1995, p. 55.

Matei Călinescu aprecia că „mentalitatea poetului” este „creștină până la dramatism”, Ibidem.

[2] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Sf%C3%A2nta_Casiana.

[3] Triodul, Ed. IBMBOR, București, 2000, p. 577.

[4] M. Eminescu, Opere, VIII, ed. inițiată de Perpessicius, p. 173.

[5] Gianina Maria-Cristina Picioruș, Eminescu și literatura română veche. Universalism, vizionarism și imagistică literară, Editura Universității din București, 2013, p. 484.

One comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *