Poezia lui Ștefan Petică [5]

„Le-am însoțit”, zice poetul, pe „marile pasionate”, dar regretele nu întârzie să apară.

Asemenea regrete au manifestat mai toți poeții: Bolintineanu, Eminescu, Arghezi, Barbu…

Petică încearcă – tot în maniera lui Eminescu – o reîntoarcere la momentul inițial, cel reprezentat în primul poem al acestui ciclu:

Dar mă întorc din lunga cale
De visuri roșii sângerată,
Mi-e dor de-un cântec plin de jale,
De-o adiere parfumată.

S-ascult cuvintele grăite
Ca într-un imn de fericire
Asemeni rugilor șoptite
Sub vechiul arc de mănăstire.

Pe când deasupra aplecată
În semn de veșnică iertare
Va coborî înseninată
Privirea albelor fecioare.

 (Fecioara în alb, V)

Melodia versurilor e lină, dulce, ca o litanie. Cântecul plin de jale este cel al imnelor bisericești, bizantine. Iar adierea parfumată e, de asemenea, cea a miresmelor liturgice.

Poemele al VI-lea și al XI-lea ale ciclului sunt adevărate imne închinate frumuseții feminine, atât celei pure, angelice, sufletului necorupt, cât și celei care se transfigurează prin căință – Petică este primul nostru poet care apreciază frumusețea spirituală redobândită prin pocăință:

Tu ești o albă rugăciune
Nalțată-n templul sfânt al vieței
Asemeni rozelor plăpânde
Ce-n ceasul clar al dimineței
Zâmbesc de rouă tremurânde.

Tu ești o blândă rugăciune
Asemeni binecuvântărei
Ce din nălțimea azurie
Coboară-n faptul înserărei
Pe-un val de lină armonie.

Tu ești o caldă rugăciune
Ca o privire de madonă
Iar vorba ta înaripată
E un parfum de anemonă
La o icoană întristată.

Tu ești o sfântă rugăciune
Cazând pe frunți în umilință,
O, de-aș putea cunoaște-odată,
Pierdut în dulcea pocăință,
Misterul rugei fără pată!

 *

Fecioarele îngenunchiate
Pe lespezi reci în mănăstiri
Au frunțile încununate
De slava dulcilor martiri.

Fecioarele cari se-nchină
În liniștea din mănăstiri,
Au în privirea lor senină
Ceva din tristele iubiri.

Fecioarele cari visează
În învechite mănăstiri
Stralucitoare-s ca o rază
A misticelor fericiri.

Dar sunt fecioare zbuciumate
Ce plâng în negre mănăstiri.
Ah, tragicele adorate
În clipa albei pocăiri!

Sunt poate primele icoane din poezia românească, primele texte poetice (integrale) care pot fi socotite că imită modelul hagiografic.

Eminescu a conceput, mai întâi, acest tipar iconic în lirica românească: „Atât de fragedă, te-asameni/ Cu floarea albă de cireş,/ Şi ca un înger dintre oameni/ În calea vieţii mele ieşi. /…/ Ş-o să-mi răsai ca o icoană/ A pururi Verginei Marii,/ Pe fruntea ta purtând coroană”… (Atât de fragedă).

Și tot la Eminescu, fiica de împărat din Luceafărul este caracterizată astfel: „Cum e Fecioara între Sfinți”.

Coșbuc, publicând Nunta Zamfirei în anul morții lui Eminescu, împrumută de la acesta comparația: Zamfira e „Icoană-ntr-un altar s-o pui/ La închinat”.

Însă, până la Petică nu există poeme întregi care să evoce Viețile Sfinților.

Mai mult, deși maniera poetică este alta, felul în care sunt iconizate personajele versurilor lui Petică ne trimite cu gândul la Antim Ivireanul, care, de asemenea, insista pe indicarea unor virtuți sufletești și pe construirea unei fizionomii spirituale ce poate fi caracterizată ca inefabilă sau chiar suprarealistă, depășind interesul pentru amănunte mundane[1].

În poemul al VI-lea al lui Petică, fecioara nici nu mai are trup, e numai „rugăciune”: albă, blândă, caldă, sfântă.

Depășirea materialității se evidențiază treptat: inițial mai poate fi comparată cu o roză înviorată de roua vieții – pentru că se află în „templul sfânt al vieței” și nu în biserică propriu-zis sau în mănăstire, așa cum ne-a obișnuit poetul. Aceasta dacă nu cumva expresia „templul sfânt al vieței” desemnează chiar Biserica.

Conturul acesta, terestru încă, oricât ar fi de gingaș[2], se dizolvă din ce în ce mai mult, devenind o binecuvântare care coboară din cer „pe-un val de lină armonie” – un val de cântec lin – și apoi o privire sfântă și o vorbă fără unde sonore, numai „parfum de anemonă/ La o icoană întristată”.

Totul e sugestie a spiritualizării.

E posibil ca Octavian Goga și Tudor Arghezi să fi primit sugestii din poezia lui Petică.

După Ștefan Petică, Goga este poetul care compune poeme ce ilustrează modelul hagiografic: Apostolul, Dascălul, Dăscălița, Plugarii, La groapa lui Laie etc.

Mai multe strofe din ciclul Fecioara în alb par a fi decupate din poezia care…avea să apară în curând, a lui Goga:

 Peste toți s-abate clipa
Albelor înfiorări,
Ruga-și tremură aripa
Blândelor înduioșări.

Stinsă-i flacăra de vise
Din trecutul greu și-amar,
Crini cu florile deschise
Plâng la umbră de altar.

 (Fecioara în alb, I)

 *

 Apune soarele pe dealuri
În slava purpurei de sânge
Și răsunând adânc din valuri
Doinește-un glas și parc-ar plânge;

De simți o caldă adiere
Trecând pe fruntea ta curată
Ca și o șoaptă care piere
Sub bolta serei înstelată,

Să știi că-i ruga mea senină,
Ca visul nopților de vară /…/

 Să nu te-nșeli, căci visu-mi trece
În zborul său primăvăratec,
Și-i tot așa de alb și rece,
Când se înalță singuratec.

Spre marea boltă luminoasă.
Făcând durerea mai amară /…/

 Și dacă roua clară cade
Frumoșii ochi adânci de-i scaldă,
Când treci sub vechile arcade
În parfumata noapte caldă,

Nu-i roua rozelor în floare
Căzută-n nopțile cu lună,
Nici plânsul dulce de izvoare,
Ci e iubirea mea nebună [etc.]

 (Fecioara în alb, XII)

E de înțeles de ce Călinescu a susținut că, în lirica lui Goga, există poezie pură.

Tot el observa că Goga, ca și Iosif, transpune simbolismul într-o poezie care este, tematic, tradiționalistă[3].

De asemenea, e posibil ca, din experiența poetică a lui Petică, Arghezi să fi tras (definitiv) concluzia că profunda spiritualizare nu este deloc incompatibilă cu poezia modernă, dimpotrivă…

---

[1] A se vedea: Gianina Picioruș, Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și opera, Teologie pentru azi, București, 2010, p. 264-288. Cartea se poate downloada din locația:
http://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/10/antim-ivireanul-avangarda-literara-a-paradisului-viata-si-opera-2010/.

[2] Dumitru Micu aprecia că „idealul de feminitate al lui Petică este ființa lilială, „frumoasa fără corp” sau cu un corp floral”, cf. Dumitru Micu, Modernismul românesc, vol. I, De la Macedonski la Bacovia, Ed. Minerva, București, 1984, p. 128.

[3] Cf. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediție nouă revăzută de autor, text stabilit de Al. Piru, Ed. Vlad&Vlad, Craiova, 1993,  p. 610.