Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 22 martie 2014

Interviuri de conștiință (vol. 1) [13]

Interviuri de conștiință

  (vol. 1)

*

Realizate

de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

***

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a.

***

Partea a 5-a. 5 august 2008.

Pr. Dorin Picioruș: Părinte Profesor Dumitru Popescu, puteți să ne vorbiți despre Sfinții care v-au impresionat și a căror teologie ați adâncit-o de-a lungul vieții? Sau despre teologii pe care i-ați întâlnit și cu care ați polemizat sau de la care ați învățat anumite lucruri?

Pr. Prof. Dumitru Popescu: Am avut ocazia…în anii de studii de la seminar, în anii de studii de la teologie, să studiez toată dezvoltarea gândirii creștine, din primele secole și până astăzi.

Și am avut posibilitatea să depistez p-acolo lucruri cu totul deosebite și personalități remarcabile, care au contribuit la adâncirea adevărului de credință.

Pentru mine, lucrul cel mai deosebit, în afară de Hristos, Care este Dumnezeu,

Pr. Dorin Picioruș: Da!

Pr. Prof. Dumitru Popescu: …și Care ne-a adus adevărul deplin…pentru mine miracolul cel mai mare a fost Sfântul [Apostol] Pavel. Care, deși a fost prigonitor de creștini, a ajuns un mare propovăduitor al lui Hristos. Și cu toate că el nu a cunoscut teologia creștină, așa cum o cunoaștem noi astăzi, a scris, domne, 14 epistole, în care dă dovadă de o conștiință teologică remarcabilă.

Vorbește despre Dumnezeu, vorbește despre Treime, vorbește despre Hristos ca Mântuitor și ca Logos creator, arătând că prin El toate s-au făcut și că prin sângele Lui am fost…

Pr. Dorin Picioruș: mântuiți.

Pr. Prof. Dumitru Popescu: …El[1] a reușit să răspândească Creștinismul pe o arie foarte întinsă, începând de la Ierusalim și, se spune, până prin Spania, fără să mai vorbim despre propovăduirea lui din Grecia și Italia și, tot el, printr-un act suprem, și-a dat viața pentru Hristos.

A fost un om providențial, ales de Dumnezeu în mod miraculos…Fiindcă minunea de pe drumul Damascului a fost excepțională. Și l-a marcat atât de profund în adâncul ființei lui, încât, toată viața, nu a știut cum să-și răscumpere păcatul de-ai fi persecutat pe creștini.

Pr. Dorin Picioruș: Adevărat!…

Pr. Prof. Dumitru Popescu: Și-a pus toată viața, toată înțelepciunea și toată credința lui în slujba propovăduirii și a reușit să realizeze lucruri extraordinare, pe care puțini au putut să le egalizeze în istorie. El a reușit să răspândească Creștinismul aproape pe marginile meridionale, de la Răsărit și până la Apus.

Al doilea Părinte [al Bisericii], care a exercitat o influență asupra mea, este Sfântul Irineu de Lyon.

Pr. Dorin Picioruș: Din secolul 2.

Pr. Prof. Dumitru Popescu: Da, secolul al 2-lea…El a plecat din Răsărit, avea formație răsăriteană, și a devenit episcop de Lyon, unde a scris câteva lucrări remarcabile. Printre care, una împotriva ereticilor[2]. În care se luptă cu toate sectele din vremea lui și elaborează principiul ăsta, care a rămas valabil pentru Ortodoxie, pentru totdeauna, că Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca omul să se îndumnezeiască. Și scoțând în evidență două lucruri: că Hristos este și Dumnezeu și om și că umanitatea Lui a fost pătrunsă și transfigurată de dumnezeirea Lui.

Pr. Dorin Picioruș: Da!

Pr. Prof. Dumitru Popescu: Astăzi suntem în ajunul Schimbării la Față a Domnului nostru Iisus Hristos…și El Însuși este Cel care a arătat Ucenicilor, atunci când nu era [convertit] Pavel, că este Dumnezeu adevărat, prin faptul că, spune Evanghelia, fața Lui strălucea ca soarele iar hainele Lui erau mai albe ca lumina.

Și, pe drumul Damascului, [Hristos] i-a apărut [lui Pavel] în aceeași lumină strălucitoare. Și a fost atât de puternică încât l-a orbit pe Sfântul Pavel…și a trebuit să treacă ceva timp

Pr. Dorin Picioruș: …ca să se vindece.

Pr. Prof. Dumitru Popescu: …pentru ca apoi, el să se convertească la Creștinism, cum puțini au făcut-o, devenind unul dintre cei mai mari Apostoli ai lui Hristos.

Deci, Sfântul Irineu de Lyon rămâne unul dintre martorii cei mai apropiați de epoca primară, care a scos în evidență învățătura aceasta creștină [a îndumnezeirii omului]. Care nu este o invenție omenească, ci e dăruită de Hristos prin tot ceea ce a făcut El, prin toate faptele Lui, prin Moartea, Învierea și Înălțarea Lui la ceruri. Pentru că a arătat că El este Dumnezeu și om și Cel prin care omul se poate preschimba în adâncul ființei lui, prin Care depășește patimile și poftele. Sau, mai bine-zis, prin El le transfigurează, pasiunile devenind virtuți, care ne apropie de Dumnezeu.

Acesta este lucrul extraordinar, care mi-a rămas mie de la Părinții Bisericii și de la Irineu [al Lyonului] în primul rând: faptul că Hristos n-a venit să inhibeze omul cu păcatul

Pr. Dorin Picioruș: Da!…

Pr. Prof. Dumitru Popescu: …nici nu a venit să îl nălucească cu fericirea veșnică, ci a venit pur și simplu ca să-i dea posibilitatea, prin El și cu puterea Lui, să cunoască…

Pr. Dorin Picioruș: Să se schimbe în mod fundamental…

Pr. Prof. Dumitru Popescu: …pentru ca din omul vechi să devină om nou, pentru ca să Îl iubească pe Dumnezeu și pe semenii săi.

Asta e cea mai mare revoluție din decursul istoriei! Pentru că s-au produs tot felul de revoluții, una mai sângeroasă decât alta, dar toate sunt revoluții de ordin social.

Pr. Dorin Picioruș: Exterioare omului…

Pr. Prof. Dumitru Popescu: [Au fost] exterioare omului…Ei bine, Hristos aduce această revoluție interioară!

Pr. Dorin Picioruș: …că omul poate să se transfigureze

Pr. Prof. Dumitru Popescu: …în toată ființa lui. Că poate să facă acest lucru.

Și asta dovedește că e greșită poziția celor care susțin predestinația. Adică faptul că omul ar fi predestinat să fie bun sau rău. Dar e greșită și poziția de la polul opus, aceea în care nu se ține cont de influența faptei omului asupra lui.

Sunt două tendințe însă, care sunt depășite de acest fenomen unic: al transfigurării interioare. Și care îi dă omului posibilitatea, ca din ființă, care se luptă, în ea însăși, cu întunericul păcatului, să strălucească lumina învierii lui Hristos și să o înalțe către Dumnezeu.

Un alt Părinte…Au fost mulți Părinții [care m-au influențat]…

Pr. Dorin Picioruș: Da, bineînțeles!…

Pr. Prof. Dumitru Popescu: Și chiar dacă unii dintre ei, ca Origen, au avut unele greșeli, au avut însă și părți pozitive

Pr. Dorin Picioruș: Da! Corect…

Pr. Prof. Dumitru Popescu: …cu care au contribuit [la dezvoltarea teologică a Bisericii]. Dar sunt puțini cei care au reușit să rămână, într-adevăr, în adevărul integral de credință și nu numai să rămână, dar să și-l adâncească. De fiecare dată scoțând în evidență, valoarea și importanța lui pentru viața omului.

După părerea mea, alt Părinte care m-a impresionat pe mine [în mod] deosebit, a fost Sfântul Atanasie cel Mare[3]. Pentru faptul că, el este omul care a reușit să surprindă implicațiile cosmice ale

Pr. Dorin Picioruș: Întrupării…

Pr. Prof. Dumitru Popescu: …ale Întrupării lui Hristos. Căci Hristos nu a venit să mântuiască numai sufletul, n-a venit să mântuiască numai trupul, a venit să mântuiască creația întreagă, fiindcă El a fost Dumnezeu, prin Care toate au fost făcute și întru Care toate se vor împlini la sfârșitul veacurilor. [Fiindcă] Sfântul Atanasie cel Mare este cel care a reușit să sublinieze extraordinar de pregnant divinitatea lui Hristos, în Crezul de la Niceea…

Pr. Dorin Picioruș: Da!…

Pr. Prof. Dumitru Popescu: și Constantinopol, care rămâne o achiziție extraordinar de prețioasă peste veacuri, și care este steaua călăuzitoare a Ortodoxiei, care îi dă posibilitatea să evite eroarea care s-a făcut [de către Arie], aceea de a-L transforma pe Hristos într-un [simplu] om, și de a arăta că El este Dumnezeu adevărat și om adevărat. Pentru faptul că, prin El, Dumnezeu a arătat omului calea prin care omul se poate birui pe el însuși și cum să înaintăm spre Împărăția lui Dumnezeu.

În fine, un alt Părinte, care m-a marcat și față de care sunt recunoscător, pentru opera pe care a făcut-o, a fost Sfântul Maxim Mărturisitorul[4].

Pr. Dorin Picioruș: Da!

Pr. Prof. Dumitru Popescu: A fost un om genial, cu lucruri extraordinare, fiind o minte filosofică, cu o capacitate de gândire remarcabilă. Și el a îmbinat teologia cu filosofia de așa manieră, încât salvează, din filosofie, acele elemente, pe care le-a apropiat teologiei lui Dumnezeu.

Pr. Dorin Picioruș: Da!

Pr. Prof. Dumitru Popescu: Pentru că teologia nu a făcut niciodată abstracție de cultură. Dar a făcut apel, începând cu Sfântul Vasile cel Mare, la principiul selecției culturale,

Pr. Dorin Picioruș: din lumea păgână…cum putem să facem și noi din cultura lumii noastre…

Pr. Prof. Dumitru Popescu: Da, da!…Absolut…Pentru a alege acele valori, care sunt pozitive și constructive, pentru ca omul să se poată ridica și desăvârși, din punct de vedere spiritual, în Hristos.

Sfântul Maxim a venit cu niște sinteze extraordinare, care au rămas valabile până astăzi, și care îți dau posibilitatea, într-o lume derutată, a teologiei de astăzi, să spui că ești pe calea cea dreaptă, pe care Biserica a păzit-o.

Am avut o mare deschidere și spre Ioan Damaschin[5], pentru că a putut să sintetizeze și să prezinte, într-un mod cât se poate de concentrat, învățătura creștină. Mai ales în Dogmatica lui, care e una standard.

(Zgomote de fond de afară, din cauza unor muncitori, care lucrau în fața blocului. Pentru că geamul era deschis…)

Pr. Dorin Picioruș: Da!

Pr. Prof. Dumitru Popescu: După aceea, am apreciat în mod deosebit rolul lui Simeon Noul Teolog[6]. Pentru că, într-o lume care pierduse sensul spiritualității

Pr. Dorin Picioruș: Și începuse să se secularizeze într-un mod aparte…

Pr. Prof. Dumitru Popescu: Da!…el a venit, pur și simplu, cu această preocupare extraordinară, cu accentul pe realitatea interioară a omului, prin care nu s-a rupt de Tradiția veche, ci a pus accentul pe renașterea spirituală

Pr. Dorin Picioruș: După cum făcuse și Sfântul Irineu de Lyon…

Pr. Prof. Dumitru Popescu: Tocmai! Pentru că ei sunt marii piloni ai Ortodoxiei, care au dat posibilitatea Bisericii să meargă pe calea cea adevărată.

Alături de cei amintiți este și Grigorie Palama[7], pentru lupta pe care a dus-o cu oponenții săi greci, dar care erau reprezentanți ai catolicilor. Pentru că el a scos în evidență ce înseamnă energiile necreate pentru teologia răsăriteană. Iar datorită acestui fapt, el a evitat două lucruri: refugierea într-o spiritualitate transcendentă, care pierde contactul

Pr. Dorin Picioruș: cu lumea

Pr. Prof. Dumitru Popescu: sau trăirea într-o lume, care pierde relația cu Dumnezeu și se secularizează. Energiile necreate se constituie în puntea de diamante, pe care Dumnezeu coboară la om, ca omul să se înalțe la Dumnezeu. Și din acest punct de vedere, aș putea să spun că Sfântul Grigorie Palama a fost omul providențial, la vremea lui…

Pr. Dorin Picioruș: Da!

Pr. Prof. Dumitru Popescu: care ne-a arătat calea către Dumnezeu.

În ceea ce privește dezvoltarea ulterioară [a teologiei], au existat și la ruși teologi mari, au existat și la greci teologi remarcabili, care au adus contribuții duhovnicești și teologice foarte valoroase, însă fiecare cu specificul lor.

Nu fac așa…apel la numele lor, pentru că, pe lângă lucrurile valoroase, au avut și unele scăderi. Eu vreau să spun atâta: că în teologia rusă a existat întotdeauna tendința către un misticism, care face abstracție de raționalitate, iar la greci vedem o rațiune, care nu vrea să știe de mistică.

La noi, aici, datorită, în special, lui Nichifor Crainic[8], și apoi Părintelui Stăniloae, teologia românească a reușit să țină un echilibru în toate…

Pr. Dorin Picioruș: Între unii și alții…Între prea multă mistică și prea multă rațiune.

Pr. Prof. Dumitru Popescu: Da!…Din nefericire, după cum am mai vorbit și cu alte ocazii, astăzi există o generație de teologi, care se rupe de acest filon al gândirii ortodoxe românești.

Căci teologii de acum vin cu fel de fel de inovații, care golesc credința de conținutul ei spiritual și ne fac să cunoaștem criza și secularizarea, pe care alții au cunoscut-o înaintea noastră. Și asta, pentru că au pierdut adevăratul sens al relației cu Dumnezeu și al prezenței Lui în creație.

Pentru că toată tragedia lumii actuale, care se mărește continuu, este legată de acest lucru, care e de o importanță capitală și care e marcat de Sfânta Scriptură în primul verset al ei. Căci Duhul lui Dumnezeu Se purta

Pr. Dorin Picioruș: peste ape…

Pr. Prof. Dumitru Popescu: Căci în momentul când Îl scoatem pe Dumnezeu din creație, se ajunge la criza Creștinismului contemporan, care a pierdut sensul realităților terestre. Pentru că, dacă Dumnezeu rămâne izolat într-o lume cerească,

Pr. Dorin Picioruș: Da, transcendentală!…

Pr. Prof. Dumitru Popescu: …transcendentă, atunci omul rămâne izolat în lumea lui, imanentă, pământească. Datorită acestui gol dintre pământ și Cer, omul de astăzi a pierdut valorile religioase, s-a depărtat de Dumnezeu și s-a secularizat, uitând de importanța și de valoarea Creștinismului. Căci Creștinismul a fost devalorizat așa de rău, încât, la ora actuală, lumea caută fel de fel de soluții [de mântuire]. Ori la religiile orientale, prin budism, prin hinduism sau prin tot felul de mișcări, gen New Age [Noua Eră][9]

Pr. Dorin Picioruș: Ocolind Creștinismul, ocolind transfigurarea…

Pr. Prof. Dumitru Popescu: Da! Ca să găsească soluții la criza spirituală care confruntă Creștinismul. Pentru că, pe lângă faptul că această prezentare [creștină] a lui Dumnezeu arată că lumea asta nu este destinată să fie distrusă, ci e destinată să fie cer nou și pământ nou, mai arată încă un lucru, după cum am mai subliniat: că această prezență a lui Dumnezeu în om îi dă posibilitatea omului ca să se transforme, dintr-un om supus păcatului, într-un om care militează și se înalță în virtuți către asemănarea cu Dumnezeu.

Pentru că asta arată că Dumnezeu nu l-a creat pe om ca să fie robul lumii ci, dimpotrivă, omul a fost făcut ca să poarte în el chipul lui Dumnezeu, să aibă o aspirație [continuă] către Dumnezeu.

Vedeți…știința, astăzi, caută să explice ce înseamnă omu’.

Pr. Dorin Picioruș: Da!

Pr. Prof. Dumitru Popescu: Și îl prezintă, în final, ca un rezultat al evoluției. Mai ales în ultima vreme există acest curent neosecularizant, care vrea să scoată în evidență un singur lucru: că omu’ nu are nimic cu Creștinismu’, ci este un produs…

Pr. Dorin Picioruș: Un produs istoric!

Pr. Prof. Dumitru Popescu: …este produsul evoluției. Că el nu e creat de Dumnezeu ci este pur și simplu produsul evoluției. Or acest lucru este cu totul greșit, pentru faptul că face abstracție de ceea ce este important în ființa omului și anume de chipul lui Dumnezeu.

Se explică faptul că omul ar veni din ființe inferioare, se explică că el este

Pr. Dorin Picioruș: o treaptă superioară a lor, a animalelor…

Pr. Prof. Dumitru Popescu: a celorlalte animale existente, însă nimeni nu poate să explice de unde a apărut chipul lui Dumnezeu din om. Cum a devenit omul conștient. Pentru că evoluția s-a oprit în momentul când a apărut omul

Pr. Dorin Picioruș: Potrivit teoriei evoluționiste…

Pr. Prof. Dumitru Popescu: Da!…Și omul a ajuns să fie conștient de existența lui proprie. A ajuns să aibă conștiință de sine.

Și din momentul ăsta omenirea nu a mai avansat. A avansat în ceea ce privește înmulțirea cunoștințelor de care dispunem.

Pr. Dorin Picioruș: Și animalele „nu s-au mai transformat” deloc, nici omul n-a mai…

Pr. Prof. Dumitru Popescu: „evoluat” prea mult. Căci, ca putere spirituală și mentală, omul nu poate să depășească ceea ce este: o ființă creată de Dumnezeu după chipul Său.


[1] Sfântul Apostol Pavel.

Predică la Duminica a 3-a din Postul Mare [2014]

Rastignirea DomnuluiIubiții mei,

tot cel care postește experiază, deopotrivă, Crucea dar și Învierea Domnului.

Trăiește durerea dar și bucuria Lui.

Pentru că, pe de o parte, orice nevoință, durere, tristețe, constrângere sufletească și trupească, voită de către noi, e o moarte pentru Dumnezeu dar, pe de altă parte, e o înviere întru El.

Iar noi trebuie să murim pentru păcat, pentru orice păcat, în fiecare clipă…pentru ca să înviem, duhovnicește, prin harul Său, la viața cu El.

Și cum altfel să murim pentru păcat decât prin a nu-l mai face. Prin a urî păcatul în oricare înfățișare desfiguratoare a lui. Iar dacă totuși îl facem, constrânși fiind de obișnuința păcătoasă, să nu-l considerăm ceva „bun” ci rana, căderea, durerea noastră.

De aceea, la mijlocul Postului Mare, Crucea Domnului este centrul nostru de unificare interioară, pentru că nevoința duhovnicească e cea care ne face un singur trup, în care sufletul și trupul nostru sunt în armonie și nu în luptă.

O cântare a zilei vorbește despre luminarea noastră prin post [Triodul, ed. BOR 2000, p. 310]. O alta ne spune că trebuie să ne curățim prin post și prin lacrimi [Ibidem]. Pe când alta vorbește despre „luminatele fulgerele ale harului”, care strălucesc din Crucea Domnului, în inimile celor care o cinstesc [Idem, p. 312].

Și ca să simți lumina dumnezeiască a Sfintei Cruci trebuie să fii luminat de Dumnezeu prin harul Său. Și nu te poți lumina interior, dacă nu te-ai curățit de patimi, prin post și prin lacrimi, prin rugăciune și prin milostivire.

Căci ceea ce noi pierdem în mod abisal…prin orice păcat pe care îl facem…e tocmai puterea de a vedea duhovnicește pe Dumnezeu și pe oameni și întreaga creație. Pierdem, prin orice păcat nepocăit, prin orice delăsare a noastră sufletească, capacitatea de a vedea frumos și profund lumea.

Da, putem vedea lumea și dacă păcătuim în mod notoriu. Zilnic, fără părere de rău. Îi putem vedea pe oameni…cele ce se petrec în jurul nostru…și dacă păcătuim fără mustrări de conștiință.

Numai că, noi, oamenii păcătoși, oamenii nepocăiți, oamenii nesfințiți, necurățiți, vedem totul foarte miop. Vedem totul la suprafață.

Îi vedem pe oameni…dar nu îi înțelegem. Pentru că nu putem privi înăuntru lor.

Vedem lucrurile ca pe niște posesii față de care ne manifestăm discreționar, fără să le dăm importanță…îi „remarcăm” pe oameni în funcție de interesele noastre meschine, credem că ne putem „ascunde” sub cuvinte, sub legi, sub haine, în spatele a tot felul de prietenii nesustenabile veșnic…

Însă doar cine se răstignește zilnic, înviază zilnic.

Numai cine se curățește continuu de patimi…vede profund lucrurile, trăiește în ritmul sărbătorilor, în ritmul bunătății…e om milos, frumos, bun…

Și trebuie să mă credeți pe cuvânt…când vă mărturisesc cât de frumoasă e lumea, atunci când o vezi profund, în harul lui Dumnezeu…

Ce taină, ce frumusețe paradoxală, ce minune e omul, lumea, viața, când o privești cu ochii lui Dumnezeu, cu sfințenie, cu curăție dumnezeiască.

Dar pentru a fi curat…trebuie să mori pentru păcat. Adică să te dezlipești interior, în sufletul și în trupul tău, de alipirea pătimașă față de materie, față de bani, față de oameni, față de tot felul de tabieturi.

Pentru că spre această moarte sfântă și profundă a noastră, față de păcat, ne duce postul de față.

Pentru că el este o reînvățare a noastră cu simplitatea, cu bucuria, cu curăția.

Pentru că el ne învață cu puțina mâncare și odihnă, cu faptul de-a fi mereu atenți, cu grija față de detalii, cu pocăința, cu gândul la moarte, cu contemplarea celor pe care Domnul le-a făcut pentru noi.

Pentru că el ne face să ne simțim limitele…dar și nevoia profundă de comuniune și de iubire.

Pe scurt, postul ne învață durerea bucuroasă a vieții ortodoxe.

Aceea că, în neputințele noastre cele multe nu suntem singuri, pentru că El ne trimite harul Său, care ne întărește pe noi.

Și experiem, din plin, în durerea și în osteneala noastră, viața lui Dumnezeu, cea care ne întărește pe noi continuu și ne face bucuroși și blânzi și frumoși întru El.

Adesea i-am văzut pe oameni poticnindu-se în a înțelege viața ortodoxă…tocmai pentru că nu înțeleg cum se armonizează contrariile în viața noastră.

Adică, cum se îmbină durerea cu bucuria, iertarea aproapelui cu iertarea lui Dumnezeu, ascultarea smerită cu îndrăzneala sfântă, nedreptatea care ți se face cu bunătatea pe care o ai față de cel care te îndurerează zilnic, calamitatea personală cu împlinirea lăuntrică.

Dar, în interiorul nostru, lucrurile sunt trăite în cea mai mare normalitate. Pentru că iertăm și noi altora, pentru că și noi greșim față de Dumnezeu și oameni, durerile trăite sunt curățitoare de patimi și atunci când suntem umiliți și acceptăm acest lucru ca pe un medicament dumnezeiesc, ne umplem de multă slavă dumnezeiască, de multă lumină și candoare, tocmai când oameni cred că ne-au terminat, ne-au distrus…

De ce toate aceste lucruri paradoxale în viața cu Dumnezeu? Pentru că Domnul ne-a adus bucuria prin Cruce!

Bucuria învierii Lui înseamnă biruința a tot păcatul pe Cruce, biruința morții și a diavolului și ridicarea din Iad a celor Drepți.

Adică bucuria vine prin nevoință, prin durerea acceptată, prin curățirea de patimi, pentru că bucuria vine de la Dumnezeu, atunci când renunțăm la noi, la modul nostru îngust de a vedea lucrurile, pentru a ne umple de infinita bunătate a lui Dumnezeu.

Da, în aparență, ești bucuros când ai ce mânca, când ai prieteni, când ai soție, când ai familie, când nu ești al nimănui…

Însă bucuria reală și nu aparentă, e bucuria când ai toate lucrurile…când te bucuri de toate lucrurile, tocmai pentru că Îl ai pe Dumnezeu în centrul vieții tale.

Pentru că lucrurile și oamenii se împlinesc numai în Dumnezeu, Dumnezeu e centrul existenței lor și fără El nu există bucurii reale și împlinire reală. Există doar o aspirație continuă după mai mult, după mai bun, după mai frumos…dar niciodată satisfăcută.

Însă omul dorește întotdeauna mai mult…pentru că e după chipul lui Dumnezeu. Îl dorește pe Cel care l-a făcut pe el.

Tocmai de aceea, dacă Dumnezeu nu e în centrul existenței noastre ci la periferia ei, noi nu avem nimic stabil, nimic frumos, nimic sfânt în viața noastră.

Viața ortodoxă e viața sfințeniei, e viața eclesială, e viața Dumnezeului treimic.

Ea nu e niciodată rigidă ci încăpătoare.

Ea e o armonizare a contrariilor și o copleșitoare perspectivă paradoxală asupra existenței.

Ca ortodox, eu sunt cel în care Dumnezeu coboară slava Sa pentru a mă îndumnezei, adică pentru a mă pregăti pentru existența veșnică, transfigurată, cu Dumnezeu.

De aceea, orice lucru pe care îl trăiesc este o binecuvântare de la Dumnezeu și o luminare continuă, o adâncire a modului în care eu văd lumea. Iar pentru că Dumnezeu mă luminează cu slava Sa, tocmai de aceea pot să înțeleg, să muncesc, să mă bucur, să fiu împlinit, chiar și atunci când împlinirea umană pare „departe” de mine.

Pentru că împlinirea mea e împlinire ontologică, e împlinire cu Dumnezeu în primul rând și nu socială! Pentru că destinul lumii e unul ontologico-transfigurator și nu secularizant.

Pentru că așteptăm, cu toții, învierea morților și viața veacului ce va să vină, adică o ontologie transfigurată și nu o istorie nesfârșită, în care lumea și omul se degradează la infinit.

Noi așteptăm Paștiul final, nesfârșit, adică marea trecere/ intrare a lumii și a istoriei în veșnicie, pentru ca toate să se umple de slava lui Dumnezeu.

Așa se explică de ce noi, ortodocșii, deși suntem oameni sociali, nu punem societatea mai presus de împlinirea personală a omului. Pentru că adevărata împlinire a  omului nu e socială ci ontologică, este interioară.

Iar în cazul Sfântului în viață, a omului care împarte din roadele mântuirii lui, în Biserică, și celorlalți, prin sfaturi, prin minuni, prin vindecări, vedem, în mod cuprinzător, faptul că împlinirea noastră este interioară.

Pentru că el ne împarte cuvânt, vindecare, frumusețe din relația lui interioară cu Dumnezeu, pentru că s-a vindecat pe sine prin crucificarea continuă a vieții ortodoxe.

Așadar, ridicarea Crucii pe care am făcut-o astăzi, în Biserică, reprezintă verticalitatea dureroasă și sfântă a vieții ortodoxe.

Noi, fiecare dintre noi, suntem un crucificat pentru Dumnezeu, care ne umplem de bucuria Lui, tocmai pentru că încercăm să trăim la înălțimea rigorii voii Lui.

Și ori de câte ori ne închinăm și ne întărim prin harul lui Dumnezeu, ori de câte ori sărutăm Crucea Domnului cu mare evlavie, ne umplem de harul lui Dumnezeu, Cel care e tăria și bucuria noastră în fața păcatului și a răutății demonilor.

Pentru că răutatea păcatului e mare dar este imensă, incomprehensibilă bunătatea lui Dumnezeu, pe care o trăim în umila noastră existență de zi cu zi.

Omul nou e omul duhovnicesc. Toată bogăția lui e înăuntru. Și toată bogăția lui e toată virtutea și fapta cea bună.

De aceea, să nu socotim niciodată că am făcut prea mult pentru mântuirea noastră sau pentru Dumnezeu, pentru că nimic nu se compară cu măreția slavei Sale și cu imensa și copleșitoarea Lui iubire de oameni.

Să ne nevoim duhovnicește continuu, iubiții mei, oricât ne-ar fi de greu!

Greul nostru e știut de Dumnezeu și e răsplătit, la modul copleșitor, de către El.

Nu suntem singuri, nu suntem ai nimănui, nu suntem puțini, nu suntem fără perspectivă!

Suntem cei pentru care a murit și a înviat Hristos Dumnezeu, Cel împreună slăvit și închinat împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.

Suntem cei pe care îi păzește Domnul Dumnezeu, pentru rugăciunile Prea Curatei Maicii Sale și ale tuturor Sfinților Îngeri și ale tuturor Sfinților Săi.

Căci casa noastră e sus, în Împărăția lui Dumnezeu și răsplata noastră e veșnică.

De aceea, Domnul să vă întărească întru toate, să vă bucure, să vă îmbărbăteze, să vă umple de slava Sa, pentru ca să fim, cu toții, moștenitorii Împărăției Sale. Amin!

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno