Rastignirea DomnuluiIubiții mei,

tot cel care postește experiază, deopotrivă, Crucea dar și Învierea Domnului.

Trăiește durerea dar și bucuria Lui.

Pentru că, pe de o parte, orice nevoință, durere, tristețe, constrângere sufletească și trupească, voită de către noi, e o moarte pentru Dumnezeu dar, pe de altă parte, e o înviere întru El.

Iar noi trebuie să murim pentru păcat, pentru orice păcat, în fiecare clipă…pentru ca să înviem, duhovnicește, prin harul Său, la viața cu El.

Și cum altfel să murim pentru păcat decât prin a nu-l mai face. Prin a urî păcatul în oricare înfățișare desfiguratoare a lui. Iar dacă totuși îl facem, constrânși fiind de obișnuința păcătoasă, să nu-l considerăm ceva „bun” ci rana, căderea, durerea noastră.

De aceea, la mijlocul Postului Mare, Crucea Domnului este centrul nostru de unificare interioară, pentru că nevoința duhovnicească e cea care ne face un singur trup, în care sufletul și trupul nostru sunt în armonie și nu în luptă.

O cântare a zilei vorbește despre luminarea noastră prin post [Triodul, ed. BOR 2000, p. 310]. O alta ne spune că trebuie să ne curățim prin post și prin lacrimi [Ibidem]. Pe când alta vorbește despre „luminatele fulgerele ale harului”, care strălucesc din Crucea Domnului, în inimile celor care o cinstesc [Idem, p. 312].

Și ca să simți lumina dumnezeiască a Sfintei Cruci trebuie să fii luminat de Dumnezeu prin harul Său. Și nu te poți lumina interior, dacă nu te-ai curățit de patimi, prin post și prin lacrimi, prin rugăciune și prin milostivire.

Căci ceea ce noi pierdem în mod abisal…prin orice păcat pe care îl facem…e tocmai puterea de a vedea duhovnicește pe Dumnezeu și pe oameni și întreaga creație. Pierdem, prin orice păcat nepocăit, prin orice delăsare a noastră sufletească, capacitatea de a vedea frumos și profund lumea.

Da, putem vedea lumea și dacă păcătuim în mod notoriu. Zilnic, fără părere de rău. Îi putem vedea pe oameni…cele ce se petrec în jurul nostru…și dacă păcătuim fără mustrări de conștiință.

Numai că, noi, oamenii păcătoși, oamenii nepocăiți, oamenii nesfințiți, necurățiți, vedem totul foarte miop. Vedem totul la suprafață.

Îi vedem pe oameni…dar nu îi înțelegem. Pentru că nu putem privi înăuntru lor.

Vedem lucrurile ca pe niște posesii față de care ne manifestăm discreționar, fără să le dăm importanță…îi „remarcăm” pe oameni în funcție de interesele noastre meschine, credem că ne putem „ascunde” sub cuvinte, sub legi, sub haine, în spatele a tot felul de prietenii nesustenabile veșnic…

Însă doar cine se răstignește zilnic, înviază zilnic.

Numai cine se curățește continuu de patimi…vede profund lucrurile, trăiește în ritmul sărbătorilor, în ritmul bunătății…e om milos, frumos, bun…

Și trebuie să mă credeți pe cuvânt…când vă mărturisesc cât de frumoasă e lumea, atunci când o vezi profund, în harul lui Dumnezeu…

Ce taină, ce frumusețe paradoxală, ce minune e omul, lumea, viața, când o privești cu ochii lui Dumnezeu, cu sfințenie, cu curăție dumnezeiască.

Dar pentru a fi curat…trebuie să mori pentru păcat. Adică să te dezlipești interior, în sufletul și în trupul tău, de alipirea pătimașă față de materie, față de bani, față de oameni, față de tot felul de tabieturi.

Pentru că spre această moarte sfântă și profundă a noastră, față de păcat, ne duce postul de față.

Pentru că el este o reînvățare a noastră cu simplitatea, cu bucuria, cu curăția.

Pentru că el ne învață cu puțina mâncare și odihnă, cu faptul de-a fi mereu atenți, cu grija față de detalii, cu pocăința, cu gândul la moarte, cu contemplarea celor pe care Domnul le-a făcut pentru noi.

Pentru că el ne face să ne simțim limitele…dar și nevoia profundă de comuniune și de iubire.

Pe scurt, postul ne învață durerea bucuroasă a vieții ortodoxe.

Aceea că, în neputințele noastre cele multe nu suntem singuri, pentru că El ne trimite harul Său, care ne întărește pe noi.

Și experiem, din plin, în durerea și în osteneala noastră, viața lui Dumnezeu, cea care ne întărește pe noi continuu și ne face bucuroși și blânzi și frumoși întru El.

Adesea i-am văzut pe oameni poticnindu-se în a înțelege viața ortodoxă…tocmai pentru că nu înțeleg cum se armonizează contrariile în viața noastră.

Adică, cum se îmbină durerea cu bucuria, iertarea aproapelui cu iertarea lui Dumnezeu, ascultarea smerită cu îndrăzneala sfântă, nedreptatea care ți se face cu bunătatea pe care o ai față de cel care te îndurerează zilnic, calamitatea personală cu împlinirea lăuntrică.

Dar, în interiorul nostru, lucrurile sunt trăite în cea mai mare normalitate. Pentru că iertăm și noi altora, pentru că și noi greșim față de Dumnezeu și oameni, durerile trăite sunt curățitoare de patimi și atunci când suntem umiliți și acceptăm acest lucru ca pe un medicament dumnezeiesc, ne umplem de multă slavă dumnezeiască, de multă lumină și candoare, tocmai când oameni cred că ne-au terminat, ne-au distrus…

De ce toate aceste lucruri paradoxale în viața cu Dumnezeu? Pentru că Domnul ne-a adus bucuria prin Cruce!

Bucuria învierii Lui înseamnă biruința a tot păcatul pe Cruce, biruința morții și a diavolului și ridicarea din Iad a celor Drepți.

Adică bucuria vine prin nevoință, prin durerea acceptată, prin curățirea de patimi, pentru că bucuria vine de la Dumnezeu, atunci când renunțăm la noi, la modul nostru îngust de a vedea lucrurile, pentru a ne umple de infinita bunătate a lui Dumnezeu.

Da, în aparență, ești bucuros când ai ce mânca, când ai prieteni, când ai soție, când ai familie, când nu ești al nimănui…

Însă bucuria reală și nu aparentă, e bucuria când ai toate lucrurile…când te bucuri de toate lucrurile, tocmai pentru că Îl ai pe Dumnezeu în centrul vieții tale.

Pentru că lucrurile și oamenii se împlinesc numai în Dumnezeu, Dumnezeu e centrul existenței lor și fără El nu există bucurii reale și împlinire reală. Există doar o aspirație continuă după mai mult, după mai bun, după mai frumos…dar niciodată satisfăcută.

Însă omul dorește întotdeauna mai mult…pentru că e după chipul lui Dumnezeu. Îl dorește pe Cel care l-a făcut pe el.

Tocmai de aceea, dacă Dumnezeu nu e în centrul existenței noastre ci la periferia ei, noi nu avem nimic stabil, nimic frumos, nimic sfânt în viața noastră.

Viața ortodoxă e viața sfințeniei, e viața eclesială, e viața Dumnezeului treimic.

Ea nu e niciodată rigidă ci încăpătoare.

Ea e o armonizare a contrariilor și o copleșitoare perspectivă paradoxală asupra existenței.

Ca ortodox, eu sunt cel în care Dumnezeu coboară slava Sa pentru a mă îndumnezei, adică pentru a mă pregăti pentru existența veșnică, transfigurată, cu Dumnezeu.

De aceea, orice lucru pe care îl trăiesc este o binecuvântare de la Dumnezeu și o luminare continuă, o adâncire a modului în care eu văd lumea. Iar pentru că Dumnezeu mă luminează cu slava Sa, tocmai de aceea pot să înțeleg, să muncesc, să mă bucur, să fiu împlinit, chiar și atunci când împlinirea umană pare „departe” de mine.

Pentru că împlinirea mea e împlinire ontologică, e împlinire cu Dumnezeu în primul rând și nu socială! Pentru că destinul lumii e unul ontologico-transfigurator și nu secularizant.

Pentru că așteptăm, cu toții, învierea morților și viața veacului ce va să vină, adică o ontologie transfigurată și nu o istorie nesfârșită, în care lumea și omul se degradează la infinit.

Noi așteptăm Paștiul final, nesfârșit, adică marea trecere/ intrare a lumii și a istoriei în veșnicie, pentru ca toate să se umple de slava lui Dumnezeu.

Așa se explică de ce noi, ortodocșii, deși suntem oameni sociali, nu punem societatea mai presus de împlinirea personală a omului. Pentru că adevărata împlinire a  omului nu e socială ci ontologică, este interioară.

Iar în cazul Sfântului în viață, a omului care împarte din roadele mântuirii lui, în Biserică, și celorlalți, prin sfaturi, prin minuni, prin vindecări, vedem, în mod cuprinzător, faptul că împlinirea noastră este interioară.

Pentru că el ne împarte cuvânt, vindecare, frumusețe din relația lui interioară cu Dumnezeu, pentru că s-a vindecat pe sine prin crucificarea continuă a vieții ortodoxe.

Așadar, ridicarea Crucii pe care am făcut-o astăzi, în Biserică, reprezintă verticalitatea dureroasă și sfântă a vieții ortodoxe.

Noi, fiecare dintre noi, suntem un crucificat pentru Dumnezeu, care ne umplem de bucuria Lui, tocmai pentru că încercăm să trăim la înălțimea rigorii voii Lui.

Și ori de câte ori ne închinăm și ne întărim prin harul lui Dumnezeu, ori de câte ori sărutăm Crucea Domnului cu mare evlavie, ne umplem de harul lui Dumnezeu, Cel care e tăria și bucuria noastră în fața păcatului și a răutății demonilor.

Pentru că răutatea păcatului e mare dar este imensă, incomprehensibilă bunătatea lui Dumnezeu, pe care o trăim în umila noastră existență de zi cu zi.

Omul nou e omul duhovnicesc. Toată bogăția lui e înăuntru. Și toată bogăția lui e toată virtutea și fapta cea bună.

De aceea, să nu socotim niciodată că am făcut prea mult pentru mântuirea noastră sau pentru Dumnezeu, pentru că nimic nu se compară cu măreția slavei Sale și cu imensa și copleșitoarea Lui iubire de oameni.

Să ne nevoim duhovnicește continuu, iubiții mei, oricât ne-ar fi de greu!

Greul nostru e știut de Dumnezeu și e răsplătit, la modul copleșitor, de către El.

Nu suntem singuri, nu suntem ai nimănui, nu suntem puțini, nu suntem fără perspectivă!

Suntem cei pentru care a murit și a înviat Hristos Dumnezeu, Cel împreună slăvit și închinat împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.

Suntem cei pe care îi păzește Domnul Dumnezeu, pentru rugăciunile Prea Curatei Maicii Sale și ale tuturor Sfinților Îngeri și ale tuturor Sfinților Săi.

Căci casa noastră e sus, în Împărăția lui Dumnezeu și răsplata noastră e veșnică.

De aceea, Domnul să vă întărească întru toate, să vă bucure, să vă îmbărbăteze, să vă umple de slava Sa, pentru ca să fim, cu toții, moștenitorii Împărăției Sale. Amin!

Did you like this? Share it: