Zi: 23 martie 2014

Fecioara în alb VIII este o artă poetică, în care sunt implicate motive parnasiene, dar în care este evocat, din nou, tainic, și Eminescu:

Stingheră tinereță străină de plăcere!
Ea n-are roze-n plete, nici râsuri fericite,
Și amforele-s goale de vinuri strălucite
Iar fața ei e față de zbucium și durere.

În noapte-ntunecată se-nvăluie-n tăcere
Cu straniu văl himeric pe doruri chinuite;
Pe note lungi și triste cu glasuri aiurite
Pornește singuratec un tragic Miserere.

Eu nu am cântul vesel din temple larg deschise,
Nici fruntea-ncununată de verzi cununi de palmi
Caci viersul meu e viersul pierdut al unor psalmi
Cântat sub grea povară din lumile de vise.

Ci trec ca umbra-n giulgiu în nopți de rătăcire
Nălțând privirea stinsă spre ceruri zbuciumate;
Sub pașii mei petale de flori îndurerate
Se sting în invocarea de imnuri de iubire.

În aproape toate poemele lui Petică există versuri cu valoare emblematică, chintesență sculpturală a unor gânduri sau sentimente.

În cazul acestui poem: „viersul meu e viersul pierdut al unor psalmi/ Cântat sub grea povară din lumile de vise”.

E pentru prima dată – în volum – când încearcă să-și definească poezia.

Și își definește versurile ca fiind psalmi…

Drama lui, ca și a lui Eminescu, așa cum o expune în permanență în lirica sa, este drama omului care are idealuri sfinte într-o lume coruptă și murdară. Într-o lume din care credința și sfințenia au fost eliminate, pentru care orice dor sfânt este un ecou îndepărtat al unor epoci…revolute.

Însă nu toate sufletele au devenit atât de sumbre dintr-o dată, încât să nu mai aibă nimic sfânt, doar pentru că aceasta este filosofia oficială a erei moderne.

Sufletele sensibile de poeți au observatul grotescul unui simulacru de viață fără Dumnezeu și l-au exprimat în arta lor, romantică și simbolistă, tocmai prin nostalgia pentru epoca medievală, care părea barbară, dar care reînvie în conștiința acestor poeți ca superioară din punct de vedere spiritual unei contemporaneități lipsite de profunzime.

De aceea, cadrul medieval e propice poeziei și iubirii, reprezentând o epocă istorică (poate singura) în care importanța primordială o avea sufletul, lăuntricul spiritual, iar nu aparența.

Poeții aceștia trăiesc într-o epocă a decadenței, într-un timp de opulență materială, o epocă a luxului afișat ostentativ în dauna celor nefavorizați și ignorați de societate.

Este motivul pentru care motivele parnasiene și simboliste ale decadenței se amalgamează în poezia lui Petică (și, în general, în poezia simbolistă românească) cu nostalgia unui veac al credinței luminoase, a unei lumi în care omul avea și suflet, și dor de mântuire, și nu era doar o ființă flască, interesată numai de…voluptatea materiei.

Poemul de mai sus invocă tocmai o „stingheră tinereță străină de plăcere”: tinerețea poetului îmbătat de idealuri sfinte și nu de visuri de plăcere (cum ar fi spus Eminescu).

„Cântul vesel din temple larg deschise” și „fruntea-ncununată cu verzi cununi de palmi [frunze de palmieri]” trimit la un ideal de poezie propriu antichității clasice. Dar sunt, totodată, și aluzii la poezia conjuncturală, circumstanțiată de situații anume, care se cer elogiate în versuri (un maestru al ei fusese Alecsandri).

Petică ilustrează aici imaginea poetului în vogă, iubit de societate, pentru că își cheltuie talentul pentru a imprima în versuri impulsurile autoidolatre ale semenilor, care îi atribuie astfel cununile de palmi ale recunoașterii lui publice ca poet înzestrat.

Istoria se repetă…din antichitatea idolatră și până în contemporaneitatea care s-a întors la idolatrizarea propriilor patimi.

În locul acestei situații (pe care o detestă și Eminescu în Scrisoarea II), Petică preferă ca poezia lui să fie „viersul pierdut al unor psalmi”, adică al unui cântec de jale, adânc, exprimat de profondis: „Din tainice adâncuri de gânduri nepătrunse/ Un veșnic de profondis se-nalță-untunecat [tainic/ misterios/ obscur pentru cei ce nu înțeleg]” va spune în poemul Când vioarele tăcură XIX.

De asemenea, referințele la psalmi și la Psaltire sunt recurente în lirica sa, ca la o poezie autentică, cu semnificații abisale. Este foarte posibil să nu-i fi fost deloc indiferent faptul că fundamentul liricii românești îl reprezintă chiar Psaltirea în versuri a lui Dosoftei.

Remarcăm faptul că, deși există o anumit sonoritate poetică și o ambianță simbolist-parnasiană care pare în același mod proprie și liricii lui Macedonski, diferența între cei doi poeți, în ceea ce privește atitudinea față de problematica evocată, este colosală.

Macedonski, care nu e niciodată decis în ceea ce privește idealul ori tehnica poetică, pare să aibă, în Nopți, o perspectivă similară cu a lui Petică, pentru ca în alte poeme să exhibe porniri contrare[1].

Pentru lumea contemporană – așa cum apare într-un poem postum – Petică se ipostaziază ca un poet tulburător care, sub „lucruri care par de mult știute”, ascunde „para unei lumi necunoscute”:

Sunt demonu-nfricat[2] cu tristă față,
Cu râsu-n veci amar, cu fruntea arsă;
În mintea mea sărmana voastră viață
Și lumea își găsesc icoana-ntoarsă.

Pe mantia de umbră-a vieței voastre
Pun fluturii de-argint ai vervei mele
Și glumele ce-n nopțile albastre
Le-nalț cutezător până la stele.

În ochii voștri mari ca de viței
Și vecinic aplecați către pământ,
Cu viersul meu eu știu s-aprind scântei
Și patemi care ard de focul sfânt.

Din vise dureroase am luat
Cuvinte-n care tainele vibrează
Adânc și strălucesc așa ciudat[3]
Când sufletu-mi aprins le-nviorează.

În vorba mea de glume înflorită
Sunt lucruri care par de mult știute,
Deși viața lor e chinuită
De para unei lumi necunoscute.

Dar ce vă pasă? Râsul zgomotos
Ajunge să vă-mbete de plăcere
Și viersul meu se pierde dureros
Cu dulcea sa comoară de mistere.

De-aceea prin mulțimea ghiftuită
De râsul plămădit de mine însumi,
Deși trecând cu fruntea încrețită,
Eu râd ca nu cumva să-mi aud plânsu-mi.

 (Poemul X din vol. postum Cântecul toamnei)

Am adus în discuție aici acest poem, pentru că ni s-a părut o artă poetică la care ar trebui luat aminte.

Demonismul poetului, ca și al lui Eminescu, constă în atitudinea de respingere pe care o are față de lumea care îl înconjoară, de revoltă față de imobilismul spiritual și față de ipocrizia ei. Sau, mai degrabă, lumea îl privește ca pe un demon, datorită insurecției sale contra valorilor ei superflue.

Ceea ce nu e deloc totuna cu adevăratul demonism, cunoscut din perspectivă religioasă.

Petică împrumută ironia și invectivele eminesciene, lesne de recunoscut, poezia lui purtând mesajul unor strofe din Rime alegorice[4], dar și din multe alte versuri sau poeme ale genialului său înaintaș, față de care nu își ascunde admirația.

Însă ceea ce este deosebit, în acest caz, este faptul că poetul vorbește deschis despre „cuvinte-n care tainele vibrează” și despre „viersul meu /…/ Cu dulcea sa comoară de mistere”.

E una din rarele ocazii – dacă nu cumva unica – în care Petică avertizează asupra caracterului autentic al poeziei sale, asupra faptului că nu e un simplu epigon eminescian, că, folosind de multe ori mozaicuri din poezia lui Eminescu, a urmărit să creeze o lirică distinctă, dar care să se apropie de profunzimile aceluia.

Pericolul indicat este ca o lume mult prea superficială să le treacă ușor cu vederea, considerând că spune lucruri de mult știute.

Poetul încearcă să construiască o poezie de mistere, care să fie o subtilă sugestie a unor gânduri, sentimente și atitudini caracteristice autorului, ocultând detaliile explicite. O poezie care incită cititorul la o adâncă reflecție…