Interviuri de conștiință (vol. 1) [15]

Interviuri de conștiință

  (vol. 1)

*

Realizate

de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

***

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a.

*

Prof. Remus Rus: Știi ce se întâmplă?! În permanent a trebuit să mă regăsesc. Să mă regăsesc și să mă deschid față de ceilalți. Pentru că eu am fost cel mai mic în…

Pr. Dorin Picioruș: familie.

Prof. Remus Rus: Nu în familie!…În clasa mea. Eram cel mai mic…și la propriu și la figurat.

Pr. Dorin Picioruș: Am înțeles!…

Prof. Remus Rus: Deci…eram mic și de statură și eram mic și la vârstă…pentru că eram mai tânăr decât toți ceilalți. Iar întotdeauna, când ești mai mic, trebuie să cedezi foarte mult în fața celorlalți. Pentru că tu ești cel care faci pantofii

Pr. Dorin Picioruș: Am înțeles!…

Prof. Remus Rus: Nu cei mari îți fac ție pantofii…

Pr. Dorin Picioruș: Da!…

Prof. Remus Rus: În fine…viața a fost pentru mine o încercare întotdeauna foarte plăcută. Chiar dacă au fost [și] momente de restriște, de…necaz, de…durere, totuși, parcă le-am uitat!…S-au estompat. Și nimic nu rămâne în viață[1] decât ceea ce este frumos.

Iar singurătatea pe care am simțit-o, a fost singurătatea celui care are un punct de referință, undeva, departe…Și, probabil, asta mi-a dat mie posibilitatea să mă regăsesc în modul în care sunt acum.

Părinții mei au fost întotdeauna departe…iar eu mă raportam la ceva, ce era mereu în depărtare.

Pr. Dorin Picioruș: …La visul dumneavoastră, care trebuia împlinit cumva…spre care creșteați…

Prof. Remus Rus:  …Și, probabil, faptul acesta, că părinții mei au fost întotdeauna departe…mi-a dat și mie posibilitatea, oarecum… – nu zic că am o credință formidabilă; pentru că nici cât grăuntele de muștar nu este. Fiindcă, dacă ar fi fost [așa], iar fi spus

Pr. Dorin Picioruș: muntelui acestuia…

Prof. Remus Rus: hotelului Intercontinental[2]

Pr. Dorin Picioruș: Mută-te puțin mai încolo!

Prof. Remus Rus: Și s-ar muta.

Pr. Dorin Picioruș: …pentru ca să avem niște străzi mai late

Prof. Remus Rus: …sau să avem străzi mai late, sigur că da, mai ales că îmi place să conduc…mașina…

Deci, nu e problema de credință! Ci e problema găsirii unei statornicii…în ceva ce e mereu dincolo, departe…însă, în același timp, care îți este întotdeauna aproape…

Fiindcă un părinte, chiar dacă îți este departe, el îți este aproape.

Iar din acest punct de vedere, eu am găsit[3] relația mea cu Dumnezeu și ca pe o relație de departe dar și de aproape. Eu am simțit lucrarea [lui Dumnezeu] în viața mea, exact cum părinții mei erau prezenți în viața mea, [chiar dacă erau la depărtare de mine].

Faptul că am fost înstrăinat de mic…faptul că am bântuit în lume…enorm de mult, că am umblat…că am avut fericirea…

Pr. Dorin Picioruș: Da!…

Prof. Remus Rus: să umblu…

Pr. Dorin Picioruș: A fost providențială!…

Prof. Remus Rus: [Căci] puțini din generația mea…

Pr. Dorin Picioruș: au călătorit atât…

Prof. Remus Rus: …au călătorit atât cât am călătorit eu…Apropo de asta! Mitropolitul Antonie [Plămădeală][4] – Dumnezeu să-l odihnească! – zicea, la un moment dat: „Vezi, Remus, am reușit să te depășesc în călătorii! Am fost și în Japonia și în China și în

Pr. Dorin Picioruș: Am înțeles!…

Prof. Remus Rus: …Australia…Tu nu ai fost!”.

Pr. Dorin Picioruș: Care a împlinit acum 3 ani de la adormire…

Prof. Remus Rus: Da! De la adormire…Să-l odihnească Dumnezeu!

Deci, el mă luase ca punct de reper, pentru călătoriile pe care eu le făcusem în tinerețea mea…și pentru experiența pe care am adunat-o atunci.

Dar să revin…Atunci când ești departe și ai undeva, în spate, un punct de referință, cum am avut eu: pe părinții mei…

Pr. Dorin Picioruș: Da, familia!…

Prof. Remus Rus: și familia…atunci poți! Dacă ai puțină simțire, dacă ai…De fapt, în momentele de singurătate găsești lucrul acesta: posibilitatea de a te deschide, în mod infinit, spre Dumnezeu, spre credință…

Probabil că aici e rădăcina credinței mele, știi?!…Pentru că e o credință care s-a născut în singurătate. De fapt, Whitehead[5] spune foarte clar, că „religia nu este altceva decât ceea ce face omul cu singurătatea lui”.

Pr. Dorin Picioruș: Aha…Am înțeles!…

Prof. Remus Rus: Și aici te regăsești mereu: cu tine…și cu lumea din jurul tău și cu toți ceilalți.

Din nou…probabil, tot singurătatea m-a făcut să fiu extrem de comunicativ…Întotdeauna mi-a plăcut să comunic…să stau de vorbă…la o mică bârfă…la o discuție teologică…

Pr. Dorin Picioruș: Să vă împărtășiți experiența…

Prof. Remus Rus: să îmi împărtășesc experiența

Pr. Dorin Picioruș: oricărui dorește. Oricărui om, care are aceeași tragere de inimă pentru dialog…

Prof. Remus Rus: Și nu numai atât!…Mi-a plăcut să îl las și pe celălalt să vorbească. Fiindcă, mereu mă regăsesc în ceea ce altul spune…

M-am regăsit mereu…

Pr. Dorin Picioruș: Am observat acest lucru!…

Prof. Remus Rus: …în ce spune altul, decât în mine însumi. Niciodată nu am spus că mă regăsesc în mine ci întotdeauna m-am regăsit în celălalt.

Din nou îți spun: e exact aceeași problemă! Căci te regăsești în cel ce ți se deschide…Și nimeni altul nu poate să ți se deschidă mai bine decât cel care te iubește…și te apreciază

După studiile din străinătate…am venit în România…Patriarhul Justinian [Marina][6], de atunci, m-a primit în audiență și mi-a zis: „Tinere, de la 1 septembrie 1969…

Pr. Dorin Picioruș: Devii translatorul nostru…traducătorul nostru…

Prof. Remus Rus: …devii documentarist la serviciul de Relații Externe”…al Bisericii Ortodoxe Române. „Ai învățat engleză…Ești omul nostru de bază aici…și cu asta om vedea noi ce se va întâmpla”.

N-aveam casă…n-aveam unde să stăm…

Pr. Dorin Picioruș: Aici, în București…

Prof. Remus Rus: În București…deloc…Venise chiar atunci…veșnicul întru pomenire, Vasile Târgovișteanul[7], Arhiepiscopul de Târgoviște….

Pr. Dorin Picioruș: Da!…

Poezia lui Ștefan Petică [7]

Poemul notat cu numărul IX din ciclul Fecioara în alb îi este dedicat în întregime lui Eminescu:

Era odată-un prinț vestit
Cu ochii triști, cu fața blândă,
Un viers de cântec rătăcit
Doinea în vorba-i tremurândă.

Pe tristul prinț cu ochii mari
Un gând adânc de pribegie
Spre negrii codri solitari
Îl îndemna cu viclenie.

Ah, pală-i floarea de cicoare
Ca floarea dorului ce moare!

Un cal și-o spadă și-a gătit
Și s-a pierdut în depărtare,

Vai, blândul, tristul prinț vestit!
Ce triști sunt crinii pe cărare!

În urma lui îngândurat
Privea un chip alb de fecioară,
Dar numai colbul argintat
Se joacă-n razele de seară
.

Ce trista-i floarea de cicoare,
Ah, floarea dorului ce moare!

Trecut-a timp și s-au lăsat
Dureri pe-ntinsa-mpărăție
De dorul celui ce-a plecat
Pe lungul drum de pribegie
,

Iar ochii candizi și albaștri
Ce-au plâns pe urma frumuseței
Păreau pe ceruri niște aștri
Pierind în zarea dimineței.

Și plânge floare de cicoare
Ah, floarea dorului ce moare!

Târziu de tot a revenit
Într-un amurg de toamnă rece.
Vai, blândul, tristul prinț vestit
Era o umbra care trece

Înfașurată-ntunecat
În greaua mantie de vise:
Domnea tăcere în palat,
Fecioara palidă murise.

Uscată-i floare de cicoare
Ah, floarea dorului ce moare!

E lesne de recunoscut prințul din O, rămâi…[1], poetul ademenit de „negrii codri solitari”, rătăcitor ca un cavaler medieval în căutarea unui ideal de iubire și de poezie romantică.

Floarea de cicoare este eminesciana floare albastră[2] (simbolul novalisian al idealului de neatins în această lume), pe care, înaintea lui Petică, a autohtonizat-o astfel Coșbuc[3].

Iar „colbul argintat” care „se joacă-n razele de seară” este o nouă transpunere a unei viziuni poetice de mare profunzime din lirica eminesciană: „Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze,/ Mii de fire viorie ce cu raza încetează,/ Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă,/ Avem clipa, avem raza, care tot mai ține încă…” (Scrisoarea I).

E raza harului creator al lui Dumnezeu, care „tot mai ține încă” lumea aceasta întru ființă…

Visul de iubire s-a stins, prințul „a revenit/ Într-un amurg de toamnă rece” și a găsit o lume străină („Domnea tăcere în palat,/ Fecioara palidă murise)…din care a și plecat nu după multă vreme.

Evocările lui Eminescu, în poezie, au început la scurtă vreme după plecarea lui din această lume.

Traian Demetrescu scrie, la moartea aceluia, unul dintre cele mai autentice poeme de acest fel (departe de patetismul nesincer și inadecvarea cu care este invocat în tot felul de prilejuri, în care se aduce mai mult un prejudiciu memoriei lui, prin fariseismul manifestărilor, în loc să fie cu adevărat omagiat):

Și nu mai ești!…O groapă sub rânjetele-i crunte
Cuprinse necuprinsul din geniala-ți frunte!
Și după cum în viață a fost eternul dor:
Tu dormi, tu dormi acuma sub teiul plângător!

Iar vântul când va bate, în gârbovita iarnă,
Puzderii de zăpadă deasupră-ți o s-aștearnă;
Și vara o să-ți cânte cu freamătul său trist,
Cum l-ai cântat tu, dulce al poeziei Crist!

Când moartea-ți mă cuprinse de plângeri fără margini,
Erai cu mine-alături: în veșnicile-ți pagini!
Te-am înțeles atuncea mai mult…apoi mi-am zis
Că poarta nemuririi chiar moartea ți-a deschis!

Dormi!… Țeasta ta o-ncape un biet coșciug de scânduri,
Ea, ce-a-ncăput în viață un univers de gânduri!…
O! Dormi, sub dulcea pace din al veciei cort,
Etern poet! căci numai pentru cei morți ești mort!

 (Lui Eminescu)

Simboliștii s-au revendicat din Eminescu, destul de vehement: Tradem, Ștefan Petică, N. Davidescu…

Doar Macedonski l-a negat (din păcate cu ura înverșunată și irațională a inamicilor abjecți), deși în poezie s-a inspirat copios din creația acestuia…[4].

Cu toate că poeți ca Traian Demetrescu sau Petică i-au fost apropiați lui Macedonski, se observă, din poezia lor în primul rând (chiar dacă nu ar exista afirmațiile lor, care ne încredințează asupra impresiei poetice), că adevăratul inspirator a fost Eminescu.

Pe Tradem și pe Ștefan Petică, Macedonski i-a sprijinit în carierea literară, dar, cu toată prietenia și simpatia lor față de promotorul noii direcții literare, ei îl indică pe Eminescu a fi autorul unei adevărate revoluții în lirica românească.

Poemele lui Tradem și Petică ne îngăduie să credem că înțelegerea operei lui Eminescu a fost profundă

Atât Traian Demetrecu, cât și Ștefan Petică au fost poeți cu un orizont literar foarte cuprinzător, iar aprecierea lor la adresa predecesorului romantic nu este deloc subiectivă sau superficială.

Au existat și voci radicale, precum cea a lui N. Davidescu, care a contestat în termeni categorici aportul lui Macedonski la formarea poeziei românești simboliste, insistând pe rolul jucat de Eminescu.

Davidescu scrie un articol, în 1912, publicat în Viața Românească, în care îl desființează practic pe Macedonski[5] și îl declară pe Eminescu adevăratul precursor al simbolismului.

Asupra acestui subiect vom reveni…


[1] A se vedea: http://ro.wikisource.org/wiki/O,_rămâi… .

[2] Idem: http://ro.wikisource.org/wiki/Floare_albastră.

[3] Idem: http://ro.wikisource.org/wiki/Mânioasă.

[4] Macedonski face parte din tagma celor care știu să învețe enorm de mult de la cineva și în același timp doresc să îl anihileze pe cel de la care învață, pentru a-și asuma merite care nu li se cuvin – sau care li se cuvin într-o măsură mult mai mică în comparație cu ceea ce își arogă ei.

[5] El afirmă: „Citirea, mai ales în bloc, a scrierilor lui [Macedonski] lasă o impresie penibilă de sărăcie mozaicată și nedumerește asupra drepturilor pe care și-a rezemat pretențiile. Niciodată un mânuitor al condeiului nu a fost mai lipsit de personalitate și în același timp mai zgomotos. […]

Poetul [în general, adevăratul poet] suferă personal, gândește personal și trăiește în funcția unui ideal personal. Macedonski însă a suferit la modă, a gândit oportun și a trăit în funcția unui negativ ideal de ură”, apud Z. Ornea, Poporanismul, Ed. Minerva, București, 1972, p. 392-393, n. 3.