Poezia lui Ștefan Petică [8]

O legendă medievală, Tristan și Isolda, ilustrează o altă situație dramatică, din panoplia poveștilor de iubire – în Fecioara în alb X:

Și nota fu și mai sonoră
Și gravă ca o invocare
A dragostelor triumfale
La singuratice altare. /…/

„Isolda! Albă ca o rugă,
O, lasă zilele-asfințite;
E noapte neagră-n al meu suflet
Și plâng cântările iubite!” /…/

„Tristan! O, lasă gândul aprig
Spre stinse zile să mă poarte;
Iubirea noastră arzătoare
Mai grea îmi pare către moarte!”

Și brațe albe, zbuciumate
Spre cer se-ntind în a lor ură,
Căci au băut eroii tragici
Din fermecata băutură.

Și nota fu și mai sonoră
Și gravă ca o evocare
A dragostelor ce omoară
Într-o supremă-mbrățișare.

O sugestivă indicare a simbolismului ca perspectivă poetică o reprezintă chiar referința, din debutul poemului, la nota sonoră.

E un preambul poetic neobișnuit. Mai rar o poezie care să înceapă printr-o imagine auditivă, care să devină apoi refren și motivul central al poemului, elementul lui principal de coeziune.

Petică ar fi putut scrie o baladă. Dar epicul devine, în versurile lui, pretext pentru a ilustra…tensiunea sentimentului, a vieții interioare. Pentru a picturaliza auditiv sentimentul de iubire sau, mai bine zis, desfășurarea lui într-un crescendo neînstrunat decât de moarte.

„Nota gravă” se intensifică până acolo unde sunetul nu se mai aude:

Și nota fu și mai sonoră
Și gravă ca o invocare
A dragostelor triumfale
La singuratice altare. /…/

Și nota fu și mai sonoră
Și gravă ca o renunțare
La dragostile ce-au fost plânse
În cea din urmă îmbrățișare. /…/

Și nota fu și mai sonoră
Și gravă ca o blestemare
A dragostelor sângeroase
În greul ceas de remușcare. /…/

Și nota fu și mai sonoră
Și gravă ca o evocare
A dragostelor ce omoară
Într-o supremă-mbrățișare.

Creșterea în intensitate a sunetului e marcată numai prin repetiție…

E o notă particulară, o notă de dramatism care face tot „spectacolul” vieții.

O notă esențială într-o simfonie dureroasă.

O notă a maximei sensibilități…

Povestea de iubire e însoțită de un cântec subliminal. Ceea ce „ascultă” îndrăgostiții sunt acordurile ființei lor, încordarea lor sentimentală și spirituală, care devine…din ce în ce mai sonoră.

Numai că simfonia e wagneriană, e „zbuciumată” ca sufletul Isoldei (Wagner e și autorul operei Tristan și Isolda) și se sfârșește brusc, într-o explozie de dramatism…

Pentru prima dată în poezia românească, desfășurarea epică se transformă într-o…evoluție simfonică, iar sentimentele umane sunt exprimate melodic, punctând depășirea în intensitate a ceea ce se poate nota prin echivalente empirice.

În această direcție s-ar putea însă identifica și unele preludii eminesciene, ca și în alte cazuri.

Dar simbolismul preia, și la noi, o bună parte din temele romantismului – ca spre exemplu, interesul pentru evul de mijloc –, dezvoltându-le însă într-o partitură nouă.

E un aspect care a fost mai puțin evidențiat la noi. Dumitru Micu – care face observația că „modernismul spaniol n-a fost deloc antitradiționalist”, iar simbolismul a însemnat chiar un „curent de renaștere națională” în Belgia (menționând și că Iorga a tradus din Verhaeren) și Irlanda –, remarcă următoarele în legătură cu poezia noastră:

„Asemănător în unele aspecte cu mișcările analoge din alte literaturi, vestice și estice, deosebit de acestea în altele, simbolismul românesc n-a marcat, în evoluția poeziei autohtone, asemenea altor simbolisme, un moment de ruptură sau de răspântie, nici prin autonomizarea esteticului, nici prin recuperarea calității artistice pierdute, nici chiar prin introducerea de noi tehnici poetice. L-a marcat prin altceva. Ca mișcare strict literară, unele dintre componentele prin care se situează în raport mai mult de continuitate decât de discontinuitate față de literatura precedentă îl definesc în mai mare măsură decât cele contrare”[1].

După cum a declarat înr-un interviu, chiar Bacovia părea preocupat de autohtonizarea poeziei (ceea ce nu ne miră deloc, pentru că, în opinia noastră, autohtonizare nu înseamnă, cum considera Călinescu, numai a scrie făcând referiri la istoria și geografia patriei): „Deși am citit în tinerețe pe Rimbaud, Baudelaire, Laforgue și alții, n-am simțit sufletul românesc vibrând lângă ei. Alt neam, altă limbă. […] Noi trebuie să ne străduim pentru originalitatea noastră. Să devenim o ființă organică, nu paraziți și maimuțe”[2].

Originalitatea și continuitatea sunt două condiții esențiale pentru existența unei literaturi. Ceea ce nu înseamnă că nu pot apărea paraziți și maimuțe și printre unii care ar vrea să fie obstinat tradiționaliști.

Fundoianu spunea undeva că adevăratul tradiționalism înseamnă a duce mai departe opera predecesorilor.

Simboliștii noștri nu se considerau anti-tradiționaliști sau anti-naționali. Dimpotrivă, chiar Petică menționa, în articolele sale, că „specificul național e infuzat în orice creație poetică, inclusiv simbolistă” și că „simbolismul a venit să deștepte, să formeze, să ajute la libera înflorire a geniului nostru național”[3].

După cum am văzut (și vom avea în continuare ocazia să observăm), Petică nu face altceva decât să continue programul lui Eminescu, acela de a crea o poezie modernă utilizând sugestii (de ordin tehnic și tematic, mai adesea, dar și de profunzime) din marea poezie europeană (din poeții frecventați și admirați de el), dar raportându-se totodată, în permanență, și la propria tradiția lirică – și nu numai la cea recentă, ci la toată tradiția poetică românească.