Petică pictează în versuri și câteva peisaje foarte stilizate și profund spiritualizate:

 Părea o mare-nvăpăiată
Măreața boltă purpurie
Scaldată-n aurul de seară
:
Un cer de veche tragedie.

Plutea o-ntinsă dezolare
Ca o mânie aruncată
In șoapta vânturilor triste /…/

(Fecioara în alb X)

*

Apune soarele pe dealuri
În slava purpurei de sânge

Și răsunând adânc din valuri
Doinește-un glas și parc-ar plânge;

De simți o caldă adiere
Trecând pe fruntea ta curată
Ca și o șoaptă care piere
Sub bolta serei înstelată,

Să știi că-i ruga mea senină,
Ca visul nopților de vară,
Ce se înalță-n umbra lină
În ceasul jertfelor de seară.

(Fecioara în alb XII)

 *

Eu sunt un imn duios ce plânge
Pe triste note de viori,
Pe când în zări, pribeag, se stinge
Amurgul rece de fiori
.

Și în grădina ce visează
Sub adierile de vânt
E numai un parfum în rază
Și viersul lin al unui cânt.

 (Fecioara în alb XV)

Poetul e un maestru al peisajelor transfigurate, realizate în puține cuvinte, dar sugestive.

Natura lui, terestră sau cosmică, e jumătate materială și jumătate spirituală, e redefinită, căpătând proprietăți care depășesc imanența și percepția obișnuită.

Comparațiile lui sunt empirice doar până la un punct: bolta purpurie se poate asemăna cu o mare-nvăpăiată, dar aurul care o scaldă semnifică cu totul altceva, o traversare într-o altă dimensiune, preponderent spirituală.

Aurul e sigiliul iconic al harului, iar văpaia purpurei se caldă în aur.

Se pierde în aur…

Purpuriul și văpaia caracterizează, prin temperatura cromatică, congestia vieții, pe când aurul indică alunecarea într-o altă existență.

Sentimentul este că lumea aceasta se scurge undeva dincolo

S-a spus că simbolismul, în esența sa cea mai pură, se bizuie tocmai pe teoria existenței unei realități suprasensibile, depășind posibilitățile de cunoaștere obiectivă. Și că la această realitate transcendentă se poate ajunge numai prin intuiție, ea neputând fi descrisă, ci numai simbolizată sau sugerată.

Pentru reprezentanții acestui tip de simbolism, cunoașterea pleacă din interior spre afară: fundamentală este realitatea lăuntrică și interesul poetic nu vizează lumea exterioară.

Din această perspectivă, Ștefan Petică este, între simboliștii români, cel mai aproape de esența pură a simbolismului.

Soarele care apune „în slava purpurei de sânge” este în tainice corespondențe cu „jertfele de seară”.

„Amurgul rece de fiori” e un peisaj descriind…o stare de spirit.

Iar grădina a cărei trăsătură esențială e „numai un parfum în rază” reprezintă o descriere sublimată sugerând o realitate sublimă.

Studiind cu mare atenție poezia lui Eminescu, ca și lirica prerafaelită și simbolistă, Petică a ajuns la o sensibilitate aparte și la capacitatea de a exprima chiar idei mistice în imagini poetice de o deosebită concentrare metaforică și alegorică.

Grădina lui e caracterizată prin parfumul luminii ei și prin cântecul lin.

O rază de lumină înmiresmată

La simboliști, parfumurile, din simbol al volatilității și efemerității devin un simbol al inefabilului paradisiac/ edenic, al transcenderii. Semnificațiile acestea erau vizibile încă din poezia lui Bolintineanu și Eminescu.

De fapt, cele două semnificații, antagonice, se îngemănează: moartea și transcenderea.

Sentimentul pe care îl emană poezia simbolistă, utilizând motivul parfumurilor, este că lucrurile concrete au nevoie de inefabilizare, că trebuie să se spiritualizeze, pentru a depăși efemeritatea contingenței terestre.

Lucrurile corporale, grele, ar trebui să capete un trup de parfum, pentru a ajunge dincolo, un trup eteric, înmiresmat, bălsămit.

Așa încât grădina cu parfum în rază capătă conotații întreit spirituale, pentru că deopotrivă grădina, parfumul și lumina/ raza sunt simboluri ale eternității edenice, ale inefabilului dumnezeiesc.

Treimea de simboluri se poate interpreta și ca sugestie mistică, trimițând la Dumnezeul treimic, Creatorul grădinii Raiului.

„Adierile de vânt” și „viersul lin al unui cânt” întregesc această atmosferă paradisiacă.

Did you like this? Share it: