Sfantul Ioan Scararul

Iubiții mei,

prăznuim duminica a 4-a a Postului Mare, dedicată Sfântului Ioan Scărarul, chiar în ziua de pomenire a Sfântului Ioan Scărarul: 30 martie.

Iar, pe de altă parte, vorbim adesea despre viața duhovnicească ca despre o scară către cer…pe care ne închipuim că o urcăm treaptă de treaptă, cu fiecare virtute împlinită, deși scara duhovnicească înseamnă o urcare, în același timp, prin împlinirea tuturor virtuților.

Pentru că virtuțile nu se lucrează gradat…ci toate în același timp.

Pentru că, dacă citim Scara Sfântului Ioan, tradusă de Părintele Dumitru Stăniloae și introdusă în Filocalia românească, vol. 9, vedem că cele 31 de cuvinte/ capitole, tematizează realități  duhovnicești interioare, care trebuie trăite în același timp…și nu la o distanță unele de altele.

Așa că e o imagine eronată aceea în care o virtute te duce la o altă virtute și ele sunt privite ca treptele unei scări, ci virtuțile sunt ca o plasă, cu ramificații între ele, care, toate la un loc și în același timp, ne fac să urcăm duhovnicește.

Pentru că creșterea duhovnicească e interioară, e organică și e plurivalentă.

Acest lucru îl înțelegem imediat dacă vedem care sunt virtuțile pe care le tematizează Sfântul Ioan Scărarul în Scara dumnezeiescului urcuș [Voi cita: Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, trad., introd. și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în Filocalia românească, vol. 9, Ed. IBMBOR, București, 1980, p. 41-462. În mod prescurtat: FR 9, p. ].

În prima cuvântare, Sfântul Ioan vorbește despre retragerea din lume [FR 9, p. 47]. Iar după ce monahul se retrage din cele ale lumii are nevoie de un Povățuitor duhovnicesc [Idem, p. 48-49]. Căci e nevoie ca osteneala ascezei și amărăciunea ei să fie condusă duhovnicește de către cineva [Idem, p. 50].

Cu ce să începem viața evlavioasă? Sfântul Ioan ne învață să ne axăm pe 3 lucruri: nerăutate, post, neprihănire [Idem, p. 51]. Dar e nevoie și de frică și de iubire de Dumnezeu [Idem, p. 53]. Căci virtuțile trebuie lucrate, încă de la început, „cu osteneală și cu durere” [Idem, p. 54].

Numai că viața noastră ascetică nu e lăsată  să se dezvolte în pace, pentru că demonii, foarte curând, își vor arăta răutatea în aceea ce ne privește. Iar cei care se luptă duhovnicește cu demonii, știu că demonii sunt „cu adevărat răi, cumpliți, vicleni, meșteri în uneltiri, puternici, neadormiți” [Idem, p. 58].

În al doilea cuvânt, Sfântul Ioan vorbește despre despătimire [Idem, p. 60]. Lucru care înseamnă că trebuie să ne luptăm cu toate patimile în același timp, după cum ne nevoim să ne însușim toate virtuțile în același timp.

Și această luptă și nevoință continuă pentru bine este epuizantă…extrem de epuizantă…

Numai cine n-o trăiește…crede că viața ortodoxă e floare la ureche

Stilul Sfântului Ioan e aforistic, fragmentar, apoftegmatic. Așa că el nu tratează lucrurile sistematic ci atinge diverse laturi ale unei virtuți sau ale unei realități duhovnicești.

În II. 4, Sfântul Ioan Scărarul ne atenționează că există și o „smerenie prefăcută”, falsă [Idem, p. 61], pe când, în al 3-lea cuvânt, el vorbește despre înstrăinare [Idem, p. 66] ca despre o „viață ascunsă” [Idem, p. 67].

Trebuie să fugim „de locurile căderilor” în păcat [Idem, p. 69], să ne străpungem inima [Idem, p. 72] cu conștientizarea păcatelor personale, dracii slavei deșarte ne fac să părem „profeți” în visele pe care le avem noaptea [Idem, p. 76], pentru ca în al 4-lea cuvânt să vorbească despre ascultate.

După cum se vede până acum…virtuțile se cer toate la un loc…și nu făcute pe rând.

Vorbind despre ascultare, Dumnezeiescul Ioan o definește drept „omorârea mădularelor printr-o cugetare vie” [Idem, p. 78], duhovnicească, plină de har. Adică omorârea aplecării spre păcat printr-o conștientizare continuă a ei. Pentru că, printr-o continuă rugăciune și priveghere, Dumnezeu ne luminează asupra realităților interioare care ne populează.

Nu trebuie să-i judecăm și să-i osândim pe alții [Idem, p. 81]. Rugăciunea trebuie împreunată cu lacrimile…iar ascultarea e o mucenicie [Idem, p. 82]. Și el ne oferă și unele fragmente din viețile Sfinților, pentru ca faptele să confirme cuvintele.

În al 5-lea cuvânt, autorul nostru se referă la pocăință [Idem, p. 135]. Pe care el ne-o mărturisește ca pe o împrospătare a Botezului nostru [Idem, p. 136]. Pocăința e legată de smerenie și de răbdare [Ibidem].

În al 6-lea cuvânt, Sfântul Ioan se referă la pomenirea morții [Idem, p. 156], care ne despătimește de toată zidirea [Idem, p. 157]. În al 7-lea s-a referit la plânsul care ne bucură [Idem, p. 164]. Iar plânsul care ne bucură e „plânsul după Dumnezeu”, care este „o tristețe a sufletului, o simțire a inimii îndurerate, care caută pururea, nebunește, pe Cel după care însetează” [Ibidem].

În 9. 1, virtuțile sunt văzute ca o scară [Idem, p. 195]…dar virtuțile se leagă unele de altele, în mod organic. Adică nu presupun lipsa uneia dintre ele.

Ținerea de minte a răului o ștergem prin rugăciunea lui Iisus [Idem, p. 197]. În cuvântul al 11-lea este elogiată tăcerea [Idem, p. 204]. În al 16-lea: neagonisirea [Idem, p. 249]. În al 19-lea: privegherea trupească [Idem, p. 260].

În 20. 2, „frica lașă” e văzută de Sfântul Ioan ca avându-și rădăcina în slava deșartă [Idem, p. 264]. În al 22-lea, mândria e caracterizată ca fiind „fără minte” [Idem, p. 278] și din ea se naște hula, teoretizată în cap. al 23-lea al cărții [Idem, p. 286]. Pentru că Sfântul Ioan nu se ocupă numai de virtuți ci și de patimi în această carte, patimile fiind tocmai cele care ne parazitează viața duhovnicească.

Blândețea, simplitatea și nerăutatea sunt tematizate în cuvântul al 24-lea [Idem, p. 290]. Smerita cugetare în cuvântul al 25-lea [Idem, p. 296]. În al 26-lea se ocupă cu deosebirea gândurilor [Idem, p. 317], virtute capitală în viețuirea duhovnicească și în conducerea duhovnicească. Pentru că nu poți conduce pe altul, dacă nu te-ai condus pe tine însuți printre lațurile morții.

Tot la fel de importantă e și dreapta socoteală/ alegere [Idem, p. 347]. În al 28-lea cuvânt, Sfântul Ioan vorbește despre rugăciune ca despre „sfințita maică a tuturor virtuților” [Idem, p. 403]. În al 29-lea despre nepătimire, care este învierea sufletului înainte de învierea cea de obște [Idem, p. 418]. În al 30-lea: despre credință, nădejde și dragoste [Idem, p. 424]. Pentru ca ultimul cuvânt să fie pentru Stareț, Duhovnic sau Părinte duhovnicesc [Idem, p. 433]. Adică pentru cel care îi conduce duhovnicește pe oameni.

Așadar, virtuțile sunt tematizate de Sfântul Ioan ca o plasă cu multe ramificații, pentru că creșterea duhovnicească e una organică.

De aceea și noi, în toată viața noastră, nu ne rugăm sau nu citim sau nu facem vreun lucru bun doar într-un anumit moment ci facem tot timpul ceea ce e bine și frumos în fața lui Dumnezeu și a oamenilor.

Binele trebuie să fie făcut continuu în noi și făcut cu toată ființa noastră.

Pentru că numai astfel ne clădește duhovnicește din adâncul nostru spre în afară.

Așadar, iubiții mei, încrezându-ne în Cel care ne călăuzește pe noi, întru puterea Duhului, spre Tatăl, să ne lăsăm conduși de Domnul nostru Iisus Hristos spre tot binele și adevărul și spre toată frumusețea duhovnicească.

Să aflăm mereu lucrurile de taină ale teologiei dumnezeiești!

Să ne luptăm mereu pentru a face binele și pentru a ne curăți de patimi!

Să dăm în fiecare clipă mărturia cea bună tot celui care ne-o cere, pentru ca Dumnezeu să Se preaslăvească întru noi!

Multă pace și binecuvântare în tot ceea ce faceți! Amin.

Did you like this? Share it: