Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör kayseri escort

Zi: 30 martie 2014

Interviuri de conștiință (vol. 1) [19]

Interviuri de conștiință

  (vol. 1)

*

Realizate

de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

***

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a.

***

Prof. Remus Rus: Dar să termin cu Suceava!…

Pr. Dorin Picioruș: Da!…

Prof. Remus Rus: „Domnule, Billy Graham își face bagajele! Au venit trei oameni de la București și trebuie să plece. Nu mai discutăm!”…

Atunci le-am zis…în fine…

Domnu’ [Ion] Popescu intrase în panică…nu mai știa ce să facă…

Pr. Dorin Picioruș: Cum s-o scoată la capăt…

Prof. Remus Rus: la capăt…fiindcă el a eșuat în misiunea lui, aceea de a nu aduce lume multă. Or nu el aducea lumea…

Pr. Dorin Picioruș: Lumea venea singură…

Prof. Remus Rus: a venit singură!…Și atunci le-am zis: „Oameni buni, nu vă supărați!…Domnilor, nu vă supărați!…Noi am început o misiune și trebuie să o terminăm. Fiindcă, dacă n-o terminăm, dacă o întrerupem – el [Billy Graham] avea televiziunea lui proprie și transmitea direct în America din România –”…

Pr. Dorin Picioruș: Am înțeles: situația era și mai groasă!…

Prof. Remus Rus: Da, era dificilă!…Și le-am spus: „Nu puteți să faceți lucrul ăsta în niciun caz! Fiindcă, dacă îl faceți, vă tăiați orice posibilitate [de reabilitare în fața americanilor]…

Pr. Dorin Picioruș: Pe urmă trebuie să explicați pe ce motiv…

Prof. Remus Rus: …și care e motivul…

Pr. Dorin Picioruș: Pentru că nu s-a întâmplat niciun incident. Totul era frumos…

Prof. Remus Rus: Da, frumos!…N-am avut nici…Mi se pare că a fost undeva, un incident, cauzat anume

Pr. Dorin Picioruș: Cineva a țipat!…

Prof. Remus Rus: Da, în fine…Trecem peste acest aspect! Dar l-am rezolvat…

Pr. Dorin Picioruș: Billy Graham a mers mai departe!…

Prof. Remus Rus: Da: Billy Graham a mers mai departe! Și le-am mai spus numai atât: „Domne, atâta timp cât eu traduc, nu poate să se întâmple nimic rău în România! În cadrul acțiunii noastre…Fiindcă responsabilitatea este a mea”.

„Păi vezi că la baptiști nu ai să traduci dumneata, pentru că traduce Vasile Talpoș[1]”.

Și le-am zis: „Domne, lăsați-l pe el, că el este un om cumsecade! Și de el răspundem noi, cei care ne-am asumat asta…”. Și a fost excepțional! Nu a fost nici cea mai mică problemă…

Deci Biserica a ajutat în momente de răscruce pentru Stat!

Că Guvernul a fost cel care a împilat mai mult poporul, nu i-a dat de mâncare, și așa mai departe, [e o realitate]…dar Biserica a fost cea care a deschis posibilitatea unui comerț cu America. Fiindcă a avea clauza națiunii celei mai favorizate însemna un lucru extraordinar la vremea aceea…

Pr. Dorin Picioruș: pentru România…

Prof. Remus Rus: pentru România, în plan economic. Dar lucrurile au luat o altă întorsătură! Din această pricină, probabil că puțini știu faptul că Billy Graham reprezintă punctul de început al persecuției fățișe a Bisericii de către Guvern.

Pr. Dorin Picioruș: Fără voia lui…

Prof. Remus Rus: Nu, nu putea să facă nimic!…

Pr. Dorin Picioruș: Dar, pentru americani, el nu era și un pion politic venit aici?

Prof. Remus Rus: Pentru americani, el a fost cel mai important pion. Fiindcă…

Pr. Dorin Picioruș: Religios sau politic?

Prof. Remus Rus: Și religios și politic!…Pentru că, el a fost singurul care a putut să le redea americanilor atmosfera din România. Ce s-a întâmplat în România…și ce este România. Dacă România este sau nu este comunistă.

După un an, de exemplu, ne-am întâlnit…Au fost 30.000 de predicatori din lume, adunați de Billy Graham la Amsterdam, și am fost și eu invitat acolo, și alte câteva persoane – nu le dau numele, pentru că nu am aprobarea lor ca să le dau numele! – dar am fost invitați să participăm la această întrunire a evangheliștilor din întreaga lume.

Și ne-am dus acolo…și Billy Graham nu numai că mi-a cerut să vorbesc în fața lor, dar a vorbit și despre libertatea religioasă din România, așa cum el a perceput-o în timpul vizitei lui.

Și s-au arătat secvențe de film…s-au arătat Biserici…sau arătat Biserici nou-construite…și așa mai departe. Asta în 1986…

Ce a urmat [însă] după, a fost [un] dezastru!…

Pr. Dorin Picioruș: Prin ceea ce spuneți dumneavoastră, subliniați faptul, nu numai că la noi exista toleranță, dialog ci și faptul că, și acum, față de cine vine la noi, tot cam la fel ne comportăm…noi, ca Biserică…

Prof. Remus Rus: Noi, ca Biserică…

Pr. Dorin Picioruș: am fi un partener de dialog ideal pentru cine ar veni să discute…

Prof. Remus Rus: Eu am înțeles că și fiul lui Billy Graham[2], care îi urmează în  misiune, a fost și el la noi în țară[3]…A fost și în Moldova[4]

(fotografie)

Prof. Remus Rus[5]: Deci întreaga noastră problemă nu a fost să supraviețuim

Pr. Dorin Picioruș: în timpul comunismului…

Prof. Remus Rus: …ci să ajutăm lumea să meargă înainte. Fiindcă Biserica întotdeauna a fost văzută ca sprijin moral pentru credincioși.

Pr. Dorin Picioruș: Un factor de stabilitate!

Prof. Remus Rus: Pentru că cel mai puternic factor de stabilitate a fost Biserica…Fie că a fost ea catolică, fie că a fost ortodoxă, nu are importanță [în relația cu Statul]…Dar noi am fost percepuți ca factor de stabilitate în contextul societății românești.

Nu de control, cum ar zice unii…și rău-voitorii.

Biserica n-a controlat niciodată! Biserica a ajutat. Și pot să dau mii de exemple…Biserica – numai atât [aș spune]! – a dat studenți exemplari la Medicină, la Filosofie și așa mai departe…Care s-au școlit tocmai pentru că au beneficiat de ajutorul financiar al unor Biserici. Le-a dat burse pentru studii și pentru viața lor. Și astea nu se știu!…

Pr. Dorin Picioruș: Nu sunt mediatizate…

Prof. Remus Rus: Și pot să-ți dau, vorba aia, cel puțin 10 exemple, pe care eu le cunosc…

Pr. Dorin Picioruș: Am înțeles!

Prof. Remus Rus: Eu le cunosc…Pot da exemple de oameni, care au primit ajutoare din partea Bisericii, ca să poată studia. Sau dacă n-au primit în bani, au primit în haine.

Pr. Dorin Picioruș: Într-un anume fel, Biserica i-a ajutat. Acesta e lucrul important!…

Prof. Remus Rus: Auzi, știi ce făceau?…Îi dădea două-trei mii de lei și îi spunea: „Du-te și cumpără-ți un costum și adu-mi bonul de decontare!”.

Pr. Dorin Picioruș: Și îl trecea în scriptele Bisericii…

Prof. Remus Rus: Îl trecea pe cheltuiala  Bisericii…Pentru că au fost preoți care au ajutat

Pr. Dorin Picioruș: Și acum nu se face la fel?

Prof. Remus Rus: Ba da!…Și-acuma…

Pr. Dorin Picioruș: de foarte mulți preoți și credincioși…

Prof. Remus Rus: Numai eu știu…câte persoane au fost salvate, pentru ca să nu fie aruncate afară, din casă,

Pr. Dorin Picioruș: pentru că nu și-au plătit întreținerea!…

Prof. Remus Rus: pentru că n-au avut posibilitatea să-și plătească întreținerea…


[3] Între 4-6 iulie 2008 la Timișoara, potrivit filei video de aici: https://www.youtube.com/watch?v=-QIpIi9zwkc.

[4] Sfârșitul primei file audio: 48. 30 de minute.

Imaginea supra e de la Suceava, din 1985, Billy Graham fiind cel mai înalt din imagine, în dreapta lui fiind Patriarhul Teoctist Arăpașu iar în stânga sa Prof. Remus Rus. Fotografia am preluat-o din articolul de aici:

http://istorieevanghelica.ro/2010/12/03/evanghelizarea-lui-billy-graham-in-romania-comunista1985-%E2%80%93-arhiva-foto/.

[5] De aici începe a doua filă audio a interviului: 27. 04 minute.

Poezia lui Ștefan Petică [10]

Fecioara în alb XIII încearcă să refacă atmosfera sonetelor „erotice” ale lui Eminescu, precum Afară-i toamnă, Sunt ani la mijloc, Când însuși glasul, Iubind în taină (antume), Stau în cerdacul tău, Gândind la tine (postume – din multele sonete eminesciene postume – deși Petică nu le-ar fi putut cunoaște), cu melanjul lor de voluptate și serafism – cu toate că poezia lui Petică nu este un sonet (cel de-al treilea ciclu al volumului, Moartea visurilor, este alcătuit exclusiv din sonete):

 Coboară seara blândă umbrind albastra cale
Și pacea lin se lasă în gândurile tale;
Pe fața ta tristețea de-aducere aminte
A pus melancolia profilurilor sfinte

Când singur visul tainic, în preajmă stă veghind. /…/

 Ci arsă e-a mea frunte de apriga dorință
Și buzele-s setoase de dulcea suferință
A caldelor săruturi vibrând de voluptatea
Ce plânge-n noaptea sfântă, vrăjind singurătatea

În care flori albastre visează adormind. /…/

Și-acum, când întrupată, frumoasă înainte
Te am, ce văl de ceață coboară pe-a mea minte
Și-ntunecă privirea, de tremur să nu piară
Vedenia-ți, ca fața nălucilor de seară
În dulce-amurg de vară fantastice plutind?

Citind poezia lui Eminescu, intuițiile lui Petică sunt fenomenale. Transpuse în versuri proprii, acestea capătă aspectul unor excepționale cristalizări, obținute în urma unui proces de re-reflexivizare a sentimentelor și de expunere a lor într-o nouă formă artistică.

Reforma se produce în plan estetic (refrenul însă, deși este tipic simbolist, are un conținut romantic și totodată un caracter retoric: „Ah, câte visuri blonde văzut-am eu murind!”), dar, în același timp, poetul năzuiește către atingerea unei noi trepte a trăirii filosofico-mistice.

Sub acest aspect, profilul feminin apare mai spiritualizat decât în poezia lui Eminescu, ridicat mai presus de idolul marmorean pe care îl însuflețește și îl sfințește doar iubirea poetului romantic și însăși nostalgia iubirii.

Femeia e tainic iconizată, căpătând „melancolia profilurilor sfinte”.

Faptul că melancolia sau tristețea adâncă a sufletului este cea care profilează sfințenia în om reprezintă o cugetare ortodoxă.

Se poate spune și că la Eminescu existau sugestiile acestei interiorități feminine, care se pot citi în lumina pe care o emană/ o iradiază ființa ei, dar Petică conceptualizează interpretarea acestei lumini tainice, desenând-o într-un contur spiritualizat: „melancolia profilurilor sfinte”.

Eminescu picta, în culori calde, dinamismul luminos al vieții interioare, făcea să strălucească potențele psihologice și spirituale ascunse în lăuntrul frumuseții ei sculpturale.

Petică sintetizează aceste nuanțe, cristalizează tumultul eminescian sub o formă lirică caracteristică simbolismului gnostic/ intelectualizat.

Remarcăm continuitatea frazeologic-ideatică a versurilor, prelungirea mallarméană a ideii poetice pentru a-i dilua aspectul grosier, descompunând certitudinea concretului fixată într-o aserțiune simplă.

Versurile curg unele în altele sau unele spre altele, sugerând alergarea după un ideal care nu poate fi atins, pentru că nu este terestru și nu se poate imprima prin tehnicile artei empirice[1].

Sugestiile formale ale poeziei se împletesc cu cele ale meditațiilor despre destinul iubirii.

Iubita este „întrupată, frumoasă” înaintea lui și totodată „vedenia” iubirii lui.

Temerea (ilustrată interogativ) este ca nu cumva iubirea pe care o vede întrupată să fie numai plasticizarea „nălucilor de seară /…fantastice plutind” în înserările de vară în care „dulce” se aprinde dorul.

Ezitarea între întruparea idealului (care aduce cu sine un caracter de voluptate în același timp dorit și nedorit) și visarea dulce la acest ideal îi fusese specifică și lui Eminescu, ca și sugestia transplantării acestei reflecții în planul artei.

Voluptatea șterge „melancolia profilurilor sfinte” și, la rândul ei, melancolia tristeții și a meditației asupra condiției umane atenuează voluptatea și angelizează iubirea, transportă sentimentul în planul diafan al vedeniilor.

Tabloul din strofa primă, al iubitei profilate în amintirea poetului ca o femeie sfințită de regretele căinței („tristețea de-aducere aminte”), asupra căreia se pogoară pacea, îndurarea dumnezeiască și înseninarea celestă („Coboară seara blândă umbrind albastra cale/ Si pacea lin se lasă în gândurile tale”), reprezintă contemplarea care trezește din nou pasiunea poetului.

Și aceasta pentru că el e o ființă spirituală profundă, atrasă de spiritualitatea pe care o degajă persoana iubită.

Iubirea se reaprinde și se manifestă cu voluptate („arsă e-a mea frunte de apriga dorință/ Și buzele-s setoase de dulcea suferință/ A caldelor săruturi…”), dar voluptatea care vibrează „vrăjind singurătatea” (o aliterație sugerând tremurul interior), în mod straniu, nu aduce cu sine împlinirea.

În clipa întrupării frumoasei dorite, poetul se teme ca nu cumva unda dorinței sale năvalnice să facă să piară vedenia sa.

Vibrația patimei stinge candela vedeniei, risipește vederea iubitei în ipostază sfântă, serenă.

Frumoasa întrupată  este o imagine reală, concretă, care se opune întrucâtva vedeniei „în dulce-amurg de vară”. Pentru că realitatea presupune patima, în timp ce contemplarea născută de iubire spiritualizează dorul și rectifică imaginea iubitei, transformând-o într-un profil sfânt.

De aceea, în ultima strofă, poetul își aplanează sentimentele năvalnice și, fără să renunțe la dorința unei prezențe vii, reale, îi subtilizează însă trăsăturile:

Sub farmecul din juru-mi lin dreapta mi-aș întinde
Și mijlocul subțire în brațe l-aș cuprinde.
Ah, mijlocul ce pare o ramură-nflorită
De albe roze pale
, în noaptea-nvăluită
În mantia albastră de stele strălucind!

Poetul care și-a temperat pasionalitatea revine la gesturi line.

Reutilizarea epitetelor lin și albastru sugerează reiterarea situației inițiale, recuperarea unui profil inefabil al iubitei, dematerializat, exprimat de data aceasta printr-un simbol edenic: „o ramură-nflorită de albe roze pale”.

„Albastra cale”, din versul întâi al poeziei, s-a metamorfozat „în mantia albastră de stele strălucind”. Cu alte cuvinte, calea s-a îndreptat spre văi cerești, în care crește roza pală.

E foarte probabil ca Petică să fi recurs la jocul lui Eminescu, acela de a utiliza epitetul pal/ palid ca omonim: când cu sensul uzual, cunoscut astăzi, când cu sensul contrar de strălucitor.

Refrenul („Ah, câte visuri blonde văzut-am eu murind!” – cu varianta finală: „Dar câte visuri blonde văzut-am eu murind!”) indică inconsistența a tot ceea ce este pământesc, ceea ce constituie o temă centrală a liricii lui Petică, dar este și dovada recurenței unui refren care a străbătut secolele, a unui vanitas antic (biblic) și medieval renăscut în formă simbolistă.

Expresia finală a refrenului, din poezia lui Petică, are valoarea acelui „Totuși este trist în lume”, din poemul Floare albastră, al lui Eminescu. Petică face, de altfel, în poem, o referire directă la „flori albastre” (care „visează adormind”…).

Într-o manieră asemănătoare celei sesizate în poemul precedent, Fecioara în alb XIV încearcă să reconstituie (sub o formă personalizată poetic, desigur), atmosfera și semnificațiile din Scrisoarea IV[2].

Dar poezia lui Petică începe de la utilizarea unei expresii metaforice, în primul vers al primei strofe, ce reproduce o imagine din fragmentul poetic anterior: „Ca să-ți vrăjesc singurătatea/ Venii cu cânturi care-ncet/ Suspină limpezi pe ghitare…”.

Mai înainte vorbise despre „voluptatea/ Ce plânge-n noaptea sfântă, vrăjind singurătatea”

Este încă un element inserat pentru a sugera continuitatea tematică a poemelor acestui ciclu, particularitate specifică și celorlalte două cicluri de poeme.

Despre semnificațiile eminesciene ale vrajei am discutat pe larg cu altă ocazie.

Fecioara în alb XIV se dorește a fi o chintesență poetică a ceea ce exprimă Eminescu în Scrisoarea IV:

 Peste balconul de ghirlande
Te-apleci și stai pierdută-n vis
Ca o coloana de lumină
Într-un amurg de paradis
.

Dar de-ai lăsa să-ți cadă roza
Ce sângerată-ți stă în mâni
Și-ai tremura din înălțime
Privirea ochilor stăpâni,

Pe încordate struni de harpe
Ce plâng de dor abia-nflorit,
S-ar veșteji sărmana floare
C-un vaiet trist și prelungit.

Și-n noaptea caldă, visătoare,
Înfiorat nebunul cânt,
S-ar pierde-n umbra viorie
Pe aripi sprintene de vânt.

Instrumentele muzicale – ghitare, flautul cu „note argintii” care „se-nalță-n seara parfumată” (sinestezie), harpe „ce plâng de dor abia-nflorit” – înlocuiesc din nou, prin ascendența melodică, dezvoltarea epică a poveștii de iubire.

Aceasta se derulează deopotrivă într-un registru muzical, care suplinește detaliile narative sau zbuciumul retoric.

Locul relatării aproximative îl iau, din ce în ce mai des, în poemele lui Petică, metaforele simbolice, exprimarea poetică difuză, inefabilă.

Centrală (ca așezare și semnificație) rămâne imaginea coloanei de lumină/ Într-un amurg de paradis, pe care am comentat-o mai sus.

„Umbra viorie” există și în Călin (file din poveste), de unde a preluat-o Petică, deși înțelesul din poezia acestuia  e similar celui din poemul postum Ecò[3].

Dacă iubita nu ar răspunde cântecului care o cheamă, atunci „Înfiorat nebunul cânt,/ S-ar pierde-n umbra viorie/ Pe aripi sprintene de vânt”.

Adică s-ar pierde în umbra codrilor, pe aripi de vânt sprintene, al căror cântec cu reverberații mistice îl evoca tot Eminescu, în versuri care par simboliste:

În viața mea – un rai în asfințire –
Se scuturau flori albe de migdal;
Un vis purtam în fiece gândire,
Cum lacul poartă-o stea pe orice val;

 A zorilor suavă înflorire
Se prelungea până-n amurgul pal,
În văi de vis, în codri plini de cânturi,
Atârnau arfe îngerești pe vânturi.

 (O,-nțelepciune, ai aripi de ceară).

Petică realizează adevărate sinteze simbolice apelând la poezia lui Eminescu, pe care simboliștii o receptau ca modernă din multe puncte de vedere.


[1] Simbolismul vroia să sugereze depășirea ideii de artă care poate ajunge la un rezultat definitiv. Dincolo de programul poetic, se poate observa însă clasicizarea vagului

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno