Poezia lui Ștefan Petică [11]

Poemul Călin (file din poveste) este „intertextualizat” și în Fecioara în alb XVI, alături de alte sugestii evidente din Epigonii, din Sonetul II (Sunt ani la mijloc), Scrisoarea IV etc:

 Noaptea ochilor albaștri ți se-ntunecă și cade
Liniștită și măreață, cu încete, dulci sacade,
În adâncul lor de patimi și de doruri nepătrunse
Care zac întunecate în adâncurile-ascunse
Ale visului de aur din iubirile-asfințite
Cu icoane-abia zărite și cu nume cald șoptite.

Și din taina lor ce vine arzătoare și profundă
Ca un sol primăvăratec, ca un glas încet de undă,
Bruna patimă răsare, cu-nțelesuri vechi, păgâne,
De înfioară-n voluptate ruga nopților bătrâne.

Vântul serei își trimse blând șăgalnicii fiori
Printre frunzele de cipriși[1], peste tinerele flori;
Trandafirii scuturat-au sângeratele petale
Ce căzură-nvinețite de cruzimea buzei tale
Și pieriră risipite pe cărarea fermecată
De luciri misterioase și de umbră parfumată.

Numai tu rămâi pe gânduri, fără veste înteleaptă,
Și surâzi neștiutoare ca o statuă de dreaptă,
Templu alb, stăpânitoare către care se-ndreptară
În zadar cerșiri din ochii ce-al tău farmec îndurară.

Căci mă turburi ca și noaptea ce imensă, nesfârșită,
Își desfășură aripa peste lumea adormită,
De sculptează-n umbra neagră marmoreicul tau sân
Și-a mea frunte ce se-nclină ca un trist și palid crin.

Dar „bruna patimă” ce „răsare” din „noaptea ochilor” reprezintă ilustrarea unui excurs moral-isihast, exprimat poetic, mai înainte, de Eminescu și însușit de acesta de la Sfinții Vasile cel Mare și Nicodim Aghioritul.

Am dezbătut această situație și consecințele ei poetice deosebite în opera lui Eminescu într-o lucrare recentă[2].

Ceea ce ne pune pe gânduri este faptul că sugestii „antume” se găsesc doar în Călin și în Luceafărul, dar ele sunt totuși destul de neclare în aceste contexte și nu pot fi decodificate în sensul arătat în versurile lui Petică fără a face apel la manuscrisele eminesciene – chiar „noaptea brună” a sufletului pătimaș, după cum semnalam anterior, este o metaforă eminesciană dintr-un proiect dramatic manuscris (deși epitetul brună îl putea afla Petică și la Baudelaire sau Verlaine).

Însă caietele lui Eminescu au fost donate Academiei de Maiorescu de abia în 1902, adică în anul apariției volumului de poezii al lui Petică.

Or acesta urmărește într-un mod cu totul neechivoc traseul experienței erotice eminesciene, evocat în poezii, fapt care se poate însă explica și prin asumarea unui ideal identic și printr-o experiență similară.

Să fi avut Petică, totuși, acces la manuscrisele lui Eminescu mai înainte ca acestea să fie donate Academiei? A ajuns la aceleași surse ca și Eminescu? Și pe ce căi sau prin ce împrejurări ar fi putut afla despre preocupările lui Eminescu legate de literatura română „veche”? Sau poate că o tensiune spirituală extraordinară l-a determinat să refacă drumul intuițiilor eminesciene.

S-ar putea presupune că Petică a recurs la aceleași surse vechi (vom vedea că a citit cu atenție și Psaltirea în versuri), ca și Eminescu, datorită influenței prerafaelite și simboliste, curente care au continuat dezvoltarea interesului acordat de romantici Evului Mediu. Însă această explicație, dacă s-ar oferi, ni se pare totuși insuficientă.

Există, în poemele lui Petică, multe semnificații, provenite din lectura atentă a operei eminesciene, însă unele dintre ele sunt greu (chiar imposibil) de înțeles fără un apel la sensurile complementare și la iluminările pe care le poate oferi laboratorul de creație eminescian.

Ne-a reținut atenția, în mod deosebit, utilizarea multiplă, în versurile lui Petică, a metaforei plânsului hipnotic, inaudibil, ilustrat anterior de Eminescu într-un vers („De plânge Demiurgos, doar el aude plânsu-și”[3]) scos la lumină și pus în valoare de…Negoițescu, 65 de ani mai târziu:

 Iubiții dorm. /…/ Le-ngălbenește fața luna
Cu dureroasa-i poezie;
Ei dorm mai strânși ca totdeauna
Și plâng în somn fără să știe.

 (Când vioarele tăcură, V)

 *

 Păunii sub arcade, visând, plângeau în somn,
Și rozele păliră ca albele fecioare
Ce mor chemând zadarnic al visurilor domn.

(Moartea visurilor, VI)

 *

 De-aceea prin mulțimea ghiftuită
De râsul plămădit de mine însumi,
Deși trecând cu fruntea încrețită,
Eu râd ca nu cumva să-mi aud plânsu-mi.

 (Cântecul toamnei, X, ciclu postum)

S-ar părea, cum spuneam, că versul cheie al operei lui Eminescu, așa cum l-a considerat Negoițescu, a fost mai înainte „descoperit” de Petică…Rămâne, în continuare, un subiect de cercetare.

În aceste condiții, explicația similitudinilor cu poezia „postumă” a lui Eminescu, exclusiv printr-o intuiție genială a lui Petică, ni se pare mai greu de acceptat, deși reprezintă o situație dificil de admis, în lipsa unei confirmări doveditoare.

Structura metrică și tonalitatea poemului Fecioara în alb XVI vor fi reproduse de Arghezi în Apă trecătoare (vol. Cuvinte potrivite) și de Ion Pillat în poeziile Primăvară și Toamnă la Miorcani:

 Însă de tresar în tine ochii-atâtor mari mistere;
De te-ai strecurat prin cuibul tainicelor giuvaiere;
De-ascultaşi de ruga nopţii, care-ţi descântase finţa
Ca să-şi mângâie cu tine sihăstria, suferinţa;

De-ţi ieşiră-n drum troiene de vecii şi piatra moartă,
Care trebuie-n strâmtoare biruită-ncet şi spartă,
Tu putuşi întoarce hora-mpotrivirilor şi-a humii
Şi ieşişi măruntă, sfântă, sprintenă, din legea lumii,
Făr’ a pierde niciun fulger, nicio za de curcubeie,
Mişunând în vâlvătaia insului tău de scânteie.

 (fragment din Apă trecătoare)

 *

 Văd un gol de munte-n soare și văd turmele cum urcă;
Tot aud cum latră câinii, cum tălăngile răspund
Când adânc ca vântu-n frunză, când pe ape vii de prund,
După cum cotește drumul mai departe, mai aproape,
Spre lumina de poiană ce prin fagi răzleți încape…

(fragment din Primăvară)