Poezia lui Ștefan Petică [12]

În poemul Fecioara în alb XV, „ea” pare ruptă din paradisul oriental: e „o roză parfumată/ Din valea Șirazului cald”, ochii au „lucirea mărei de Smarald”, iar „În părul tău ca diamantul/ De flăcări negre-ntunecat,/ Și-a revărsat întreg Levantul/ Misterul antic și ciudat”.

E un portret parnasian, construit din simboluri ale Orientului, cu prețioase străluciri levantine.

Nuanțele parnasiene sunt însă adesea resimbolizate de Petică. În versurile lui nu primează interesul pentru prețiozitatea în sine și nici admirația pentru esteticul pur.

În poezia lui, și ceea ce pare că are rol decorativ se resemantizează, devenind simbol abisal.

Imaginea voluptoasă a femeii cu păr de diamant negru și cu ochii precum marea de smarald este brusc diafanizată: „Și când în seri de primăvară/ Treci singuratecă, încet,/ Pari o visare dulce, clară,/ Elegiacă de poet”.

Scânteierile febrile, smaraldii și diamantine, se topesc în aerul unei visări.

Șeherezada devine un poem.

Reverberațiile frumuseții orientale, în culori orbitoare, se sting în „amurgul rece de fiori”.

Elegia poetului îi domolește parfumurile și temperamentul culorilor.

Situația este identic reiterată după modelul liricii lui Bolintineanu[1].

Poeții români (cu excepția lui Macedonski) diluează pretențiile voluptății meditaraneene sau levantine.

Bolintineanu le strecura prin sita unui cer orbitor de frumusețe eternă și prin sugestia diafanității florilor și a miresmelor: un mod de a volatiliza voluptatea.

Paradisul lui Ștefan Petică – „redus” la dimensiunile unui simbol: al grădinii edenice – stă sub semnul candorii și al inefabilului: „Și în grădina ce visează/ Sub adierile de vânt/ E numai un parfum de rază/ Și viersul lin al unui cânt”.

Din acest peisaj s-au șters formele voluptății, cu rezonanța lor cromatică și cu greutatea pe cântar a prețiozității, rămânând numai linia lină, pură, a orizontului transcendenței: „un parfum de rază”.

Paradisul oriental se deosebește de cel al tradiției poetice românești, care, la rândul ei, aparține tradiției spirituale ortodoxe, adeptă a hieratismului pictural și a simbolismului plastic.

Petică se situează, în această privință, în linia lui Dosoftei, a lui Bolintineanu și Eminescu, integrându-se, în același timp, unui curent poetic predominant al epocii sale.

El stilizează/ simplifică viziunile lui Bolintineanu, dar a reținut de la acesta câteva elemente esențiale: distilarea contururilor ferme ale feminității în imaginile simbolice ale crinului și rozei/ trandafirului, precum și volatilizarea lor în mireasma sentimentului elegiac, a nostalgiei edenice, a melancoliei după rafinamentul intuit al frumuseții paradisiace.

Această tenacitate plastică și poetică, pe care o exprimaseră predecesorii săi, Petică o restilizează pentru a deveni proprie liricii moderne simboliste.

De aceea, la el, „figura clară” a femeii este ilustrată astfel: „o fină marmor-ntr-o seară/ De o tristețe ideală” (Fecioara în alb XIX).

Marmura nu mai este…sculpturală. Toate caracterisiticile ei s-au metamorfozat: este fină, plasticizată de lumina difuză a serii, redefinită de tristețe.

Tristețea este ideală, nu marmura.

Tristețea care taie marmura și sculptează idealul definește și întrupează arta.

Arta nu rezidă în perfecțiunea sculpturii sau a picturii sau în perfecțiunea prozodică a poeziei…ci în sentimentul și viziunea care o nasc.

E o credință a marilor poeți români care străbate veacurile.

În mod paradoxal, căutând muzica desăvârșită a poeziei, simboliștii doreau să demonstreze tocmai…insuficiența materialului poetic.

Ritmurile perfecte sugerau nu atingerea idealului, ci, dimpotrivă, nedesăvârșirea poeziei ca „artă/ tehnică”.

De aceea, „Cântarea care n-a fost spusă/ E mai frumoasă ca oricare” (Când vioarele tăcură III).

În experiența erotică, de asemenea, Petică formulează un ideal îndepărtat al neprihănirii sufletești, al frumuseții morale și spirituale (ca și Eminescu, de altfel):

Ah, de-am fi mers pe drumul vieții
În mâini cu albe flori de crini,
Pierduți în zarea dimineței,
Cu visuri blonde-n ochi senini!

Ne-am fi pierdut în adorarea
Eternei sfinte simfonii
Ce-ar fi vărsat-o depărtarea
Pe fruntea noastră de copii.

(Fecioara în alb XIX)

„În mâini cu albe flori de crini” este un vers cu valențe iconice: Sfântul Arhanghel Gavriil poartă o floare de crin în mână în fața Maicii Domnului, în icoana Buneivestiri.

În icoanele tradiționale ortodoxe, această ramură de crin înflorită este foarte subtil sugerată. E foarte stilizată, fiind reprezentată printr-o trăsătură de penel.

Ea iese în evidență doar în pictura mai nouă[2]:

 Iar eterna simfonie sfântă este cea a corurilor angelice.

O auzea și Eminescu: „Muzica sferelor: Seraphi adoară / Inima lumilor ce-o încongioară, / Dictând în cântece de fericire / Stelelor, tactul lor să le inspire” (Ondina).

O muzică mistică…

Simfonia lui Wagner e depășită de „adorarea” unei arii celeste a simfoniei/armoniei lumilor, din partea unui „trist și dornic pelerin”, însetat de senzații veșnice, iar nu de experiențe pasagere.

---

[1] A se vedea Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Epilog la lumea veche, I. 1, Teologie pentru azi, București 2014, p. 709-734, http://www.teologiepentruazi.ro/2014/01/11/epilog-la-lumea-veche-i-1-editia-a-doua/.

[2] Sursa: http://www.crestinortodox.ro/pelerinaje/crinii-maicii-domnului-kefalonia-125544.html.