Predică la pomenirea Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica [11 aprilie 2014]

Iubiții mei,

astăzi seară, slujind Acatistul Sfântului Ierarh Calinic, l-am simțit pe el prezent!

L-am simțit în mine și în afara mea, acoperindu-mă și întărindu-mă, învăluindu-mă cu prezența sa duhovnicească, care avea aceeași amprentă personală, pe care am simțit-o când i-am sărutat Sfintele Moaște și i-am văzut Sfintele sale Icoane.

Pentru că el vine să ne încredințeze, pe toți cei care ne rugăm lui cu încredere fiască, de faptul că e cu noi, că ne ascultă, că ne acoperă, că ne îndrumă, că ne călăuzește pe calea mântuirii.

De aceea, e fericit cel care poate spune că „noi ne simțim bine sub cârja păstoriei tale”! E vorba de stihul al 6-lea, de la Icosul al 8-lea, al Acatistului său.

Pentru că te simți bine sub cârmuirea unui arhiereu, când îl simți un Părinte real, iubitor, înțelept, frumos duhovnicește…când îl simți un sprijin în viața ta…și nu un om indiferent față de tine.

Căci indiferența ucide și nu dă viață!

Însă Sfântul Calinic e tot mai atent acum față de noi, ca membru al Împărăției lui Dumnezeu, pentru că știe, din destul, cât poate ajutorul, cât poate sprijinul duhovnicesc, cât poate rugăciunea păstorească față de cei credincioși. Față de cei care caută, caută și iar caută alinare, sprijin, întărire în viața lor.

Mult timp m-a urmărit privirea lui scrutătoare, adâncă…care îmi vedea sufletul…din această frescă…făcută în timpul vieții sale.

Sfantul Ierarh Calinic, fresca

Știam amănunte din viața sa, severitatea sa, chinurile sale, harismele sale…însă ochii lui mă urmăreau. Mă urmăreau adesea…

Până când, de la un moment dat, severitatea lui a devenit în mine tot mai dulce…el tot mai umbritor…dulce umbritor…pentru că galbenul Sfintelor sale Moaște mi l-a făcut tot mai dorit.

Și am ajuns să îl simt tot mai aproape de Icoana de față:

Sfantul Ierarh Calinic, fresca

Pentru că în Împărăția lui Dumnezeu Sfinții tot cresc în bunătate și delicatețe și ne umplu, tot mai mult, de starea lor reală de acum…de starea lor de suflete aflate în slava lui Dumnezeu.

Însă e nevoie, mare nevoie…să simți contactul direct cu Sfinții. Să le vezi chipurile iconizate, să le săruți Sfintele Moaște, să le cunoști viața, să îi simți în rugăciune, să îi cunoști în vedere dumnezeiască.

Pentru că atunci ei nu mai sunt doar nume…simple nume din calendar…sau oameni din trecut…ci oameni de acum…oameni cu care tu ai intimitate, ai prietenie…care te vizitează și te întăresc.

Așa stând lucrurile, Biserica nu e o parte în cer și o altă parte pe pământ…și între Împărăție și aici e o prăpastie…ci în experiența ortodoxă cotidiană, Biserica e deopotrivă în cer și pe pământ, pentru că Împărăția lui Dumnezeu se întrepătrunde cu istoria și cu viața noastră.

De ce? Pentru că Biserica pregătește lumea și întregul cosmos, pentru ca istoria să intre în veșnicie.

Biserica pregătește întreaga creație pentru comuniunea veșnică cu Creatorul ei, cu Dumnezeul treimic. Sau Dumnezeul treimic, prin Biserica Sa, ne învață pe toți că sensul vieții noastre e transfigurarea duhovnicească.

Iar transfigurarea duhovnicească nu e o simplă metaforă ci o realitate ontologică.

Pentru că trupul Sfântului Ierarh Calinic nu a ajuns așa cum e acum, frumos și duhovnicesc, plin de har și de sfințenie…după moarte.

Nu, nu după moarte s-a transformat în această stare!

Ci din timpul vieții sale pământești, atât sufletul cât și trupul său, umplându-se de har…au devenit astfel de frumuseți dumnezeiești.

Astăzi, el a venit la mine cu sufletul său îndumnezeit!

A venit și s-a unit cu sufletul și cu trupul meu în rugăciune.

M-a iradiat cu slava sa dumnezeiască, cu slava Dumnezeului treimic, de care el este plin.

Dar altădată eu am mers la trupul lui îndumnezeit și m-am închinat lui…dar și acolo am simțit aceeași prezență personală, modul său personal…și raportarea sa personală față de mine.

Pentru că unirea sufletului său, prin har, cu trupul său, e reală – deși sufletul său e în Împărăția lui Dumnezeu iar trupul său e în Biserica Mănăstirii Cernica – și experimentată de toți cei care vin și se închină Sfintelor sale Moaște.

Așa că față de el și față de toți Sfinții, fiecare dintre noi putem să ne apropiem…și să îi cunoaștem în mod personal.

Și nu într-un mod inconștient sau făcând cine știe ce exerciții fizice ne apropiem de el…ci rugându-ne lui și chemându-l pe el în viața noastră.

Simplu și la obiect!

Dacă i ne adresăm lui în mod direct, cu multă sinceritate, din toată inima…vă asigur că Sfântul Ierarh Calinic, precum și oricare alt Sfânt al Bisericii Ortodoxe, vă va răspunde în mod minunat. Își va arăta…și își vor arăta prezența în viața dumneavoastră.

De aceea, nu există Sfinți „mai folositori” și „mai puțin folositori” ci doar o indiferență crasă, a noastră, față de majoritatea Sfinților și o evlavie doar pentru unii. Cel mai adesea foarte puțini.

Însă cine iubește puțini Sfinți…și puțin, cu zgârcenie…tocmai de aceea nici nu se bucură de mari experiențe în compania Sfinților.

Și asta nu pentru că Sfinții nu sunt darnici…ci pentru că noi nu dorim să vedem cât sunt ei de darnici.

De-a lungul timpului am citit și am stat de vorbă cu oameni care l-au cunoscut în mod personal pe Sfântul Ierarh Calinic. Adică oameni care l-au văzut în vedenie, care au fost tămăduiți de el, din care el a scos demoni, pe care el i-a tămăduit și povățuit.

Și mi-am dat seama că toată această prietenie față de el, comuniune cu el au avut-o…în mod principal pentru că i-au văzut Sfintele sale Moaște…și acestea i-au îndemnat să i se roage.

Adică am înțeles cât de important e să vezi, să simți, să stai lângă…ceva care le-a aparținut Sfinților, adică lângă trupul, hainele, cărțile lor…și să mergi în locurile unde ei, Sfinții, au trăit…pentru ca să te umpli de dorul de a fi în comuniune cu ei.

Astfel înțelegem ura demonilor și a oamenilor necredincioși pe Sfintele Moaște. Pentru că ele nu sunt numai mărturii ale sfințeniei lor ci și canale de har și cărți de împrietenire cu Sfinții.

Și cine îți urăște trupul, îți urăște și sufletul.

Însă cine te iubește, cine te dorește…te vrea cu totul, cu toată istoria ta, cu tot ce ești și ai făcut tu, pentru că cine te iubește…vede ce ai devenit tu prin tot ceea ce ai făcut în viața ta.

Însă cine te iubește…te vrea și înduhovnicit.

Te vrea viu pentru veșnicie.

Și nu poți fi viu…dacă nu ești Sfânt.

Așa că cine nu ne vrea Sfinți ci ratați, pramatii, scursuri ale societății…nu ne vrea după cum ne vrea Dumnezeu și după cum ne vor Sfinții Lui. Pentru că Maica Domnului, toți Sfinții și toate Puterile cerești ne vor plini de slava lui Dumnezeu, de care și ei sunt plini.

Însă, dacă Sfântul Ierarh Calinic arăta astfel și pe când era cu noi, în istorie…iar contemporanii lui nu l-au văzut astfel…atunci nu l-au văzut deloc. Nu l-au văzut așa cum îl vedea Dumnezeu…

Iar Dumnezeu îl vedea ca pe robul Său, îl umplea de daruri și de harisme, de multă înțelepciune dumnezeiască, adică de teologie practică, îndumnezeitoare.

Însă și Calinic, Monahul și apoi Ierarhul, știa ce lucrează Dumnezeu în el!

Nu era îndumnezeit cu forța ci prin împreună-voirea și lucrarea lui cu Dumnezeu.

De aceea mântuirea noastră e conștientă, e personală, e interioară, se lucrează continuu în noi, e umplere continuă de har și de înțelepciune, e dobândire de noi și noi virtuți și harisme și nu un vacuum spiritual.

Mântuirea noastră e taina împreunei-locuiri cu Dumnezeu, a purtării slavei lui Dumnezeu în noi înșine și a continuei noastre învățări de către Dumnezeu.

Tocmai de aceea Calinic avea vedenii, a auzit glas ceresc, care l-a anunțat că nu va muri din cauza otrăvii ci va ajunge ierarh și i s-a vestit ziua morții.

El știa cine este! Ce taină se lucrează în el! Ce făcea Dumnezeu în el pe fiecare zi! Adică taina învierii noastre.

Și pe noi, pe fiecare dintre noi, Dumnezeiescul Calinic, Părintele nostru, ne poate învăța, de asemenea, cât de frumoasă e libertatea duhovnicească, cât de scumpă e curățirea de patimi, ce mare har e rugăciunea continuă, ce mare binefacere e postul duhovnicesc, ce măreție fără seamăn e viața sfântă, ortodoxă, viața bisericească.

El ne poate fi Prieten, Părinte, Ierarh cu adevărat.

Pentru că numai de la Ierarhii Sfinți poți învăța ce înseamnă Ierarhul adevărat și de la realii Părinți duhovnicești poți învăța ce înseamnă delicata și reala relație duhovnicească și de la Mamele duhovnicești poți învăța reala și dumnezeiasca delicatețe și sfială și generozitate, care ar trebui să emane din noi.

Pentru că ceea ce convinge pe cineva…e ce emană din tine.

Ce emană din tine când nu spui nimic

Iar dacă oamenii, la Biserică sau la muncă, pe stradă sau unde ne mai întâlnesc…văd că noi, „oamenii Bisericii”, avem fețe rele, răutăcioase, perverse, hoațe, lipsite de evlavie…nu vor crede niciun cuvânt din ce le spunem noi…

De aceea suntem farisei în ochii lor.

De aceea ne vorbesc de rău.

Pentru că simt cine suntem noi cu adevărat…iar cine suntem suntem!

Astfel, dacă vrem să fim frumoși cu adevărat…trebuie să spălăm paharul pe dinăuntru și nu pe dinafară!

Trebuie să ne facem curățenie continuu în noi…dacă vrem să emane din noi har și nu falsitate.

Iar dacă e har…dacă e har și credință dreaptă și fapte evlavioase în noi…și grijă la detalii în relațiile cu oamenii…atunci Dumnezeu e cu noi…și El face în noi adevărata curățire, adevărata sfințire, adevărata înfrumusețare a ființei noastre.

Care nu se diminuează în timp…ci crește tot mai mult…

De aceea, toți câți cunoaștem viața Sfântului Calinic, viața lui de pe pământ…să ne dorim să îl cunoaștem și așa cum este acum!

Pentru că este incomparabil mai frumos și mai sfânt și mai delicat cu noi ca atunci când trăia pe pământ.

Dumnezeul nostru treimic, pentru rugăciunile Sfântului Ierarh Calinic, Părintele nostru, să ne dea tuturor pătrundere duhovnicească și bucurie în tot ceea ce facem. Amin!

Poezia lui Ștefan Petică [13]

Al doilea ciclu de poeme al volumului, intitulat Când vioarele tăcură, înfățișează o atmosferă mult mai apăsătoare decât  precedentul.

Vechi și uitat par să fie epitete cu valoare de simboluri fundamentale în acest ciclu.

De asemenea, s-ar părea că Petică încearcă să întrupeze, în poezia românească, idealul verlainian: „De la musique avant toute chose”[1]. Totodată, se apropie foarte mult și de Mallarmé, ca tehnică poetică.

Se poate spune despre el, ca și despre Verlaine:

„E necesar, deci, un alt registru de lectură a poeziei […], o atenție la conotațiile cuvintelor, la forța sugestivă a cuvintelor cheie, a dominantelor semantice, a pulsațiilor semiotice din spațialitatea metacuvântului, la corespondențele subtile, pentru a putea surprinde profunzimea tulburătoare a poeziei”[2] sale.

Călinescu aprecia că „e mult prerafaelitism în lirica lui Petică, precum este vădită [și] influența lui Verlaine. Parcurile, grădinile cu [h]avuzuri, păunii n-au altă origine” [3].

Observația lui Călinescu este oportună, însă muzica versurilor lui Petică e învolburată și adâncă, iar universul său poetic are coordonate proprii. Nu e doar muzica lui Verlaine și arta lui Mallarmé, în versurile sale, ori numai sensibilitatea religioasă a lui Rilke și Stefan George, ci și tonul psalmic al poeziei lui Eminescu, vibrația inconfundabilă a suferinței adânci care devine o jale melodică, cu intonații grave și cu accente transcendente.

Există o armonie melodică a jelaniei psalmodice care asurdizează acustica și de aceea titlul: „Când vioarele tăcură”.

Petică a preluat de la Eminescu – ca și Traian Demetrescu – multe concepții, între care și pe aceea a dezvoltării organice a literaturii și a culturii române.

„Pentru 1900, moment al exclusivismelor, caracterizat prin opoziția flagrantă dintre categoriile modern și tradițional, cât și dintre etic și estetic, surprinde o poziție [precum cea a lui Petică] ce respinge ideea incompatibilității acestor entități, resimțite ca fals antinomizate […].

El pledează, dimpotrivă, pentru un conjunct între categoria de naționalitate și influență străină (cosmopolitism).

În Arta națională, suită de articole critice, printr-o argumentație de o subtilitate rară, respinge ideea caracterului antinomic al acestor categorii, propunând coexistența lor în cadrul unei sinteze superioare; soluție care corespundea aspirațiilor sale de evoluționare a naționalului prin permanenta și organica integrare a valorilor universale”[4].

E o atitudine care se regăsește permanent în opera sa. Extraordinara erudiție, vasta lui cultură poetică nu l-au determinat să-și disprețuiască tradiția, ci, dimpotrivă, să dorească să o continue, integrându-i valori universale.

„Cultul pentru dimensiunea spirituală a tradiției”[5] e intact în sufletul și în conștiința lui Petică, ca și în cazul lui Eminescu. Deznădejdea lui e a unui spirit elevat, lovit de tot atâtea neajunsuri și deziluzii[6].

Idealurile lui se zdrobesc, încet-încet…Omul suferă tot mai mult într-o lume în care nu se regăsește (și din care avea să plece curând), iar poetul reproduce această sfâșiere interioară în versuri dramatice, infuzându-le o tulburătoare muzică interioară.

Din această perspectivă, poemul XIV al ciclului este o capodoperă: „Am palida tristeță a apelor ce plâng/ Pe jgheabul clar și rece al albelor fântâni”

Și tot o capodoperă este, în opinia noastră și poemul următor, XV, în care e îngânat amurgul „străvechii frumuseți”, al unui timp voievodal, și în care viziunile celeste ale lui Dosoftei se metamorfozează într-o poezie cu aer simbolist-parnasian (un parnasianism aparent, care ascunde nostalgia vestigiilor și a tezaurelor de spirit).

Petică traduce toată dezolarea existențială în muzică poetică și în simboluri, fără urme biografice concrete sau dispute triviale cu o realitate trivială.

De-a lungul celor trei cicluri se observă ușor această pantă ascendentă a tristeții și a scepticismului privitor la împlinirea aspirațiilor sale.

Apare, în acest ciclu, sugestia plumbului: „cerul greu ca plumbul” care „se cerne a morțiu” (Când vioarele tăcură IX). Iar în cilcul următor: „umbra fu ca plumbul în turnul urgisit” (Moartea visurilor IX). În această privință, îl continua pe Eminescu[7] și îl anunța pe Bacovia.

Reapare motivul fecioarelor, iar iubirea pierdută sau visul năruit reprezintă tema principală a ciclului de față: „Ci eu închid psaltirea pe visu-ndurerat” (Când vioarele tăcură XVIII).

Există, în aceste poeme, o stranie întrepătrundere între vechi și nou, o atmosferă ciudată care estompează granițele temporale și face ca un trecut veșted să-și verse parfumul intens într-un prezent care moare.

Iubita însăși apare ca „din neguri o umbră evocată” (Când vioarele tăcură VIII), totul se vede într-o ipostază originală, în care pare că prezentul este retrocedat trecutului.

Fâlfâie falduri grele, de culoarea asfințitului, se întinde stofa impresiilor vechi și prețioase, imne sună atonal în temple vechi, curg unde subterane, în subteranele conștiinței, și moartea își arată…somnul.


[2] Simbolismul european, vol. I, studiu introductiv, antologie, comentarii, note și bibliografie de Zina Molcuț, Ed. Albatros, București, 1983, p. 247-248.

[3] G. Călinescu, Istoria literaturii române, op.cit., p. 686.

[4] Zina Molcuț, Ștefan Petică și vremea sa, Ed. Cartea Românească, București, 1980, p. 14, 127.

[5] Idem, p. 22.

[6] „În puține cazuri s-a vorbit de o mizerie așa de accentuată ca aceea pe care a traversat-o Șt. Petică, dar în și mai puține cazuri s-a atestat o asemenea forță de a o domina și de a se înălța deasupra ei”, cf. Idem, p. 162.

[7] Imaginea e recoltată tot din paginile lui Eminescu: „Eu, zise umbra încet, simt întunecându-se şi pierind conştiinţa eternităţii mele; simt îngreuindu-se ca sub plumb cugetările mele…” (Sărmanul Dionis); „semiîntunericul devenea întuneric şi amurgul gândirilor se prefăcea într-o miază-noapte de plumb…” (Geniu pustiu).

Interviuri de conștiință (vol. 1) [31]

Interviuri de conștiință

  (vol. 1)

*

Realizate

de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

***

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a.

***

Pr. Prof. Adrian Gabor: Printre aceștia îi menționăm pe „durul” sau verticalul ierarh ardelean Nicolae Popoviciu[1] de  la Oradea, pentru că ceruse, în mod insistent, dreptul de a se face catehizare

Pr. Dorin Picioruș: în eparhia sa

Pr. Prof. Adrian Gabor: în eparhia sa…și în eparhii în general. Însă, în același timp, el a criticat dur regimul comunist. De aceea, el a sfârșit prin a avea domiciliu forțat la Mănăstirea Cheia[2] și a trecut la Domnul în anul [19]60[3].

Alături de Nicolae Bălan[4], Nicolae Popoviciu a fost unul dintre cei mai verticali ierarhi ardeleni și nu se putea negocia cu el. Mă refer la relațiile lui cu Statul.

De fapt și ceilalți au fost…Nu putem să negăm [acest lucru]!…S-au auzit tot felul de zvonuri, chiar despre Patriarhul Justinian [Marina]…Lucrurile sunt mult mai complicate

Pr. Dorin Picioruș: Mai nuanțate, da!…

Pr. Prof. Adrian Gabor: și putem să ne aplecăm asupra lor…

Pr. Dorin Picioruș: Pentru că nu putem să vedem lucrurile decât în alb și negru.

Pr. Prof. Adrian Gabor: După 1948 a intrat în vigoare Legea Cultelor, decretul 177. Și atunci, în mod practic, eparhiile, protoieriile, parohiile erau supravegheate de inspectorii delegați ai Cultelor. Unii s-au manifestat…

Pr. Dorin Picioruș: în mod samavolnic…

Pr. Prof. Adrian Gabor: în mod samavolnic…pentru că proveneau din rândul absolvenților de Teologie, dar care își schimbaseră stăpânii și închinarea și au devenit…

Pr. Dorin Picioruș: oportuniștii de ocazie

Pr. Prof. Adrian Gabor: oportuniștii de ocazie ai perioadei de tristă amintire. De asemenea, Biserica avea nevoie…

Pr. Dorin Picioruș: de finanțare

Pr. Prof. Adrian Gabor: de finanțare…pentru că se micșoraseră tirajele de carte, acelea care trebuiau să îndestuleze duhovnicește pe preoți, pe parohieni, pe monahi…

Totuși, din acel moment, o strategie nebănuită, a Patriarhului Justinian, dar și a altor ierarhi, a făcut ca la nivelul patriarhiei și al eparhiilor să existe reviste bisericești.

Pr. Dorin Picioruș: centrale

Pr. Prof. Adrian Gabor: Centrale și locale…Iar când spun locale, mă refer la revistele Mitropolia Moldovei și Sucevei, tipărită la Iași, Mitropolia Banatului, tipărită la Timișoara, Mitropolia Olteniei, tipărită la Craiova și Mitropolia Ardealului, tipărită la Sibiu.

La nivel central exista revista Biserica Ortodoxă Română, o revistă

Pr. Dorin Picioruș: istorică…a tuturor momentelor importante ale Bisericii noastre…

Pr. Prof. Adrian Gabor: Un oficios al Patriarhiei…Revista Studii teologice – care a fost luată de la Facultatea de Teologie [din București] și încredințată redacției revistelor centrale – și în care a publicat marii profesori de teologie din cele două Institute teologice…

Pr. Dorin Picioruș: Adevărat!…

Pr. Prof. Adrian Gabor: Apoi revista Glasul Bisericii, tipărită la nivel de Arhiepiscopie a Bucureștilor și a Mitropoliei Ungrovlahiei…și a 4-a…

Pr. Dorin Picioruș: Revista Ortodoxia

Pr. Prof. Adrian Gabor: Ortodoxia…Dar și revista Mitropolia Olteniei, pentru – din nou înființata, după 1948 –  Mitropolie a Olteniei.

În timpul cursurilor mele de Doctorat, înainte de 1989, și în timpul studiilor de licență în Teologie, ca și alți colegi, am beneficiat de rodul muncii multor profesori…

Pr. Dorin Picioruș: de roadele generației de aur a teologiei românești…

Pr. Prof. Adrian Gabor: Și așa ne-am dat seama că aceste reviste teologice sunt pline de comori teologice. Pentru că găsești în ele studii pertinente și nu oportuniste.

Pr. Dorin Picioruș: Da!…

Pr. Prof. Adrian Gabor: Pentru că, dincolo de primele pagini, care transmiteau mesaje politice…

Pr. Dorin Picioruș: Da, una-două pagini de început!…Care erau ale redacției și, de obicei, erau nesemnate…dedicate regimului. Însă celelalte erau muncite și acum le găsim atât de noi și de demne de continuat.

Pr. Prof. Adrian Gabor: Și pentru că am amintit de faptul că regimul a lovit în structurile de formare [ale Bisericii], vreau să reiau ideea și să o completez. Pentru că nu au lovit numai în structuri, prin transformarea Facultăților în Institute, prin  scoaterea din Universități, prin reducerea numărului de Seminarii [teologice], dar au trecut și la operațiuni de arestare a celor mai valoroase cadre didactice, a celor mai importanți profesori de Teologie.

Au fost arestați, spre sfârșitul deceniului al 5-lea, marii profesori de teologie Nichifor Crainic, Teodor M. Popescu[5] – pe care noi îl considerăm cel mai mare profesor până în 1948 și chiar după – Părintele Dumitru Stăniloae – Mărturisitorul Sfintei Treimi și înnoitor de școală teologică și om de virtute, ca și ceilalți doi menționați anterior – .

De la Chișinău, de la fosta Facultate de Teologie de la Chișinău, au fost arestați Ioan Gh. Savin[6] și Constantin Tomescu[7]. Liviu Munteanu[8] din Cluj și marele profesor, rugător și mistic Ilarion Felea[9] de la Arad. Apoi Alexandru Filipașcu[10], care a devenit Martir, pentru că a murit în timpul detenției de la Canal. Arhimandriții Benedict Ghiuș[11] și Sofian Boghiu[12] –  cei doi fiind cadre didactice la nou înființatul Institut teologic [din București].

Roman Braga[13], Felix Bugneac, Vasile și Haralambie Vasilache[14] și alții…

Nu era pe atunci cadru didactic, la noi, la facultate, dar a fost închis și regretatul Antonie Plămădeală[15]. Ca urmare a acestei detenții, mai târziu, a scris binecunoscutul volum Trei ceasuri

Pr. Dorin Picioruș: în Iad…

Pr. Prof. Adrian Gabor: în iad[16]

Pr. Dorin Picioruș: O parabolă a comunismului…

Pr. Prof. Adrian Gabor: Bartolomeu Anania[17], pe atunci asistentul, secretarul personal al Patriarhului Justinian…

Pr. Dorin Picioruș: Da!…

Pr. Prof. Adrian Gabor: Și el a fost închis. A suferit detenție. Majoritatea a scăpat cu lotul din

Pr. Dorin Picioruș: 1964…

Pr. Prof. Adrian Gabor: 1964…dar pentru mulți a fost o dramă. Mai ales pentru marele profesor Teodor M. Popescu, care nu s-a mai putut întoarce niciodată…

Pr. Dorin Picioruș: la catedră

Pr. Prof. Adrian Gabor: la catedră. Și aici am putea sublinia martirajul lor în închisoare. Al multora…

Iar Patriarhul Justinian [Marina] – pe care mulți l-au criticat neștiind

Pr. Dorin Picioruș: detaliile vieții sale…

Pr. Prof. Adrian Gabor: detaliile vieții sale –  s-a aplecat asupra nevoilor acestora. A celor care fuseseră în detenție. Și el i-a angajat în cadrul Institutului Biblic și de Misiune, la corectură, în alte funcții, pentru a putea primi salarii și ajutoare în acest fel.


[13] Arhimandrit, duhovnicul Mănăstirii Adormirea Maicii Domnului din Rivers Junction S.U.A.

[14] Au fost frați de sânge și monahi. Despre Părintele Vasile Vasilache: http://ziarullumina.ro/memoria-bisericii/din-memoriile-arhimandritului-vasile-vasilache.

[16] Trei ceasuri în iad, roman, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1970 (ed. a II-a, 1993, 303 p. şi ed. a III-a, 1995, 303 p.), cf. http://antonieplamadeala.wordpress.com/2007/06/29/opera-o-biblioteca-de-carti/.