Poezia lui Ștefan Petică [13]

Al doilea ciclu de poeme al volumului, intitulat Când vioarele tăcură, înfățișează o atmosferă mult mai apăsătoare decât  precedentul.

Vechi și uitat par să fie epitete cu valoare de simboluri fundamentale în acest ciclu.

De asemenea, s-ar părea că Petică încearcă să întrupeze, în poezia românească, idealul verlainian: „De la musique avant toute chose”…[1]. Totodată, se apropie foarte mult și de Mallarmé, ca tehnică poetică.

Se poate spune despre el, ca și despre Verlaine:

„E necesar, deci, un alt registru de lectură a poeziei […], o atenție la conotațiile cuvintelor, la forța sugestivă a cuvintelor cheie, a dominantelor semantice, a pulsațiilor semiotice din spațialitatea metacuvântului, la corespondențele subtile, pentru a putea surprinde profunzimea tulburătoare a poeziei”[2] sale.

Călinescu aprecia că „e mult prerafaelitism în lirica lui Petică, precum este vădită [și] influența lui Verlaine. Parcurile, grădinile cu [h]avuzuri, păunii n-au altă origine” [3].

Observația lui Călinescu este oportună, însă muzica versurilor lui Petică e învolburată și adâncă, iar universul său poetic are coordonate proprii. Nu e doar muzica lui Verlaine și arta lui Mallarmé, în versurile sale, ori numai sensibilitatea religioasă a lui Rilke și Stefan George, ci și tonul psalmic al poeziei lui Eminescu, vibrația inconfundabilă a suferinței adânci care devine o jale melodică, cu intonații grave și cu accente transcendente.

Există o armonie melodică a jelaniei psalmodice care asurdizează acustica și de aceea titlul: „Când vioarele tăcură”.

Petică a preluat de la Eminescu – ca și Traian Demetrescu – multe concepții, între care și pe aceea a dezvoltării organice a literaturii și a culturii române.

„Pentru 1900, moment al exclusivismelor, caracterizat prin opoziția flagrantă dintre categoriile modern și tradițional, cât și dintre etic și estetic, surprinde o poziție [precum cea a lui Petică] ce respinge ideea incompatibilității acestor entități, resimțite ca fals antinomizate […].

El pledează, dimpotrivă, pentru un conjunct între categoria de naționalitate și influență străină (cosmopolitism).

În Arta națională, suită de articole critice, printr-o argumentație de o subtilitate rară, respinge ideea caracterului antinomic al acestor categorii, propunând coexistența lor în cadrul unei sinteze superioare; soluție care corespundea aspirațiilor sale de evoluționare a naționalului prin permanenta și organica integrare a valorilor universale”[4].

E o atitudine care se regăsește permanent în opera sa. Extraordinara erudiție, vasta lui cultură poetică nu l-au determinat să-și disprețuiască tradiția, ci, dimpotrivă, să dorească să o continue, integrându-i valori universale.

„Cultul pentru dimensiunea spirituală a tradiției”[5] e intact în sufletul și în conștiința lui Petică, ca și în cazul lui Eminescu. Deznădejdea lui e a unui spirit elevat, lovit de tot atâtea neajunsuri și deziluzii[6].

Idealurile lui se zdrobesc, încet-încet…Omul suferă tot mai mult într-o lume în care nu se regăsește (și din care avea să plece curând), iar poetul reproduce această sfâșiere interioară în versuri dramatice, infuzându-le o tulburătoare muzică interioară.

Din această perspectivă, poemul XIV al ciclului este o capodoperă: „Am palida tristeță a apelor ce plâng/ Pe jgheabul clar și rece al albelor fântâni”…

Și tot o capodoperă este, în opinia noastră și poemul următor, XV, în care e îngânat amurgul „străvechii frumuseți”, al unui timp voievodal, și în care viziunile celeste ale lui Dosoftei se metamorfozează într-o poezie cu aer simbolist-parnasian (un parnasianism aparent, care ascunde nostalgia vestigiilor și a tezaurelor de spirit).

Petică traduce toată dezolarea existențială în muzică poetică și în simboluri, fără urme biografice concrete sau dispute triviale cu o realitate trivială.

De-a lungul celor trei cicluri se observă ușor această pantă ascendentă a tristeții și a scepticismului privitor la împlinirea aspirațiilor sale.

Apare, în acest ciclu, sugestia plumbului: „cerul greu ca plumbul” care „se cerne a morțiu” (Când vioarele tăcură IX). Iar în cilcul următor: „umbra fu ca plumbul în turnul urgisit” (Moartea visurilor IX). În această privință, îl continua pe Eminescu[7] și îl anunța pe Bacovia.

Reapare motivul fecioarelor, iar iubirea pierdută sau visul năruit reprezintă tema principală a ciclului de față: „Ci eu închid psaltirea pe visu-ndurerat” (Când vioarele tăcură XVIII).

Există, în aceste poeme, o stranie întrepătrundere între vechi și nou, o atmosferă ciudată care estompează granițele temporale și face ca un trecut veșted să-și verse parfumul intens într-un prezent care moare.

Iubita însăși apare ca „din neguri o umbră evocată” (Când vioarele tăcură VIII), totul se vede într-o ipostază originală, în care pare că prezentul este retrocedat trecutului.

Fâlfâie falduri grele, de culoarea asfințitului, se întinde stofa impresiilor vechi și prețioase, imne sună atonal în temple vechi, curg unde subterane, în subteranele conștiinței, și moartea își arată…somnul.