Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 11 aprilie 2014

Pastorala pascală patriarhală [2014]

pascala 2014

† Daniel

prin harul lui Dumnezeu Arhiepiscopul Bucureștilor, Mitropolitul Munteniei și Dobrogei, Locțiitorul tronului Cezareei Capadociei și Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,

Preacuviosului Cin monahal, Preacucernicului Cler și Preaiubiților credincioși din Arhiepiscopia Bucureștilor,

har, milă și pace de la Hristos, Domnul nostru,

iar de la noi părintești binecuvântări!

„Toate le pot întru Hristos,
Cel ce mă întăreşte!”
(Filipeni 4, 13)

Hristos a înviat!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2014 ca fiind Anul omagial al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii, precum şi Anul comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni, înţelegând că există o legătură duhovnicească adâncă între iubirea jertfelnică a lui Hristos pentru umanitate, celebrată în Sfânta Euharistie, şi iubirea jertfelnică a Martirilor sau a Mucenicilor pentru Hristos, cinstită în slujbele de pomenire a acestora de către Biserică. În ambele se vede taina Crucii şi Învierii lui Hristos, Biruitorul păcatului, al iadului şi al morţii, Care dăruieşte lumii mântuire şi viaţă veşnică.

Martirul creştin este un mărturisitor al credinţei în Iisus Hristos, care a fost ucis pentru credinţa sa. Cel ce mărturiseşte credinţa sa în Hristos în faţa oamenilor în timp de prigoană, dar nu a pătimit moarte sângeroasă, este considerat de Biserică numai mărturisitor, nu şi martir sau mucenic.

Suferinţele sau pătimirile martirului sau ale mucenicului se numesc martiriu, martiraj sau mucenicie. Mântuitorul Iisus Hristos a vorbit despre prigoanele sau persecuţiile şi despre martiriul sau martirajul pe care le vor îndura, din partea iudeilor şi a păgânilor, ucenicii Săi şi cei ce vor crede în El (cf. Matei 5, 11-12; 10, 16-38; Marcu 13, 12; Luca 21, 16; Ioan 15, 18-22; 16, 1-4).

Primul martir sau mucenic creştin a fost Arhidiaconul Ştefan, ucis cu pietre de iudei (cf. Fapte 6, 8 până la 7, 60). Apoi Apostolul Iacov, fiul lui Zevedeu şi fratele lui Ioan Evanghelistul, care a fost decapitat din ordinul regelui Irod Agripa, în anul 44. Atunci a fost întemniţat şi Sfântul Apostol Petru, care însă a fost eliberat în chip minunat de către un înger al Domnului (cf. Fapte12, 1-11). În anul 62, Iacov, ruda Domnului, unul dintre cei 70 de Apostoli, a fost ucis prin aruncare de pe templul din Ierusalim. Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel au fost martirizaţi la Roma, unul prin răstignire, iar celălalt prin decapitare, în anul 67, în timpul persecuţiei împăratului roman Nero.

Între anii 94-96, Sfântul Apostol Ioan Evanghelistul a fost exilat în insula Patmos, în timpul persecuţiei creştinilor declanşată de împăratul Domiţian. Urmare acestei persecuţii, Sfântul Apostol Ioan a scris cartea Apocalipsei în care îi prezintă pe martiri ca fiind cei ce şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în sângele Mielului Hristos (cf. Apocalipsa 7, 14).

Persecuţiile împotriva creştinilor au crescut în amploare şi duritate când au fost iniţiate de împăraţii Traian (în anii 111-112) şi Septimiu Sever (în anii 202-203), dar mai ales de împăraţii Deciu (în anii 249-250) şi Valerian (în anii 257-258), care au trecut de la persecuţii sporadice şi locale, la persecuţii sistematice şi generale.

Atunci toţi cetăţenii, inclusiv clerul, trebuiau să facă dovada loialităţii lor faţă de Stat şi de împărat printr-un cult public de jertfe aduse zeilor (idolilor) păgâni. Astfel, de teamă, unii creştini au cedat, jertfind idolilor. De aceea, au fost numiţi în limba latină lapsi/căzuţi de la credinţă.

Însă cele mai lungi şi sângeroase persecuţii romane împotriva creştinilor au fost cele iniţiate în Orient de împăraţii Diocleţian şi Galeriu, în 23 februarie 303. Prin patru decrete imperiale succesive (303-304), ei impuneau confiscarea sau distrugerea bunurilor bisericeşti, interzicerea săvârşirii cultului creştin şi obligaţia de-a aduce jertfe zeilor păgâni (Vezi art. „Martyre”, în Dictionnaire de Spiritualité, Beauchesne, Paris, 1980, tome X, pp. 718-720).

În anul 311, împăratul Galeriu, fiind bolnav pe patul de moarte, a încercat să oprească persecuţia, însă cel care a dat cu adevărat libertate creştinilor a fost Sfântul Constantin cel Mare în anul 313, prin edictul de la Milano. După această dată au mai fost unele persecuţii în Orient împotriva creştinilor din partea împăratului Liciniu, care însă a fost învins în anul 324 de împăratul Constantin cel Mare, cel ce a sprijinit apoi şi mai mult Biserica şi a considerat creştinismul ca fiind superior religiei politeiste greco-romane.

Astfel, Sfântul Constantin cel Mare a devenit primul Împărat creştin. El şi mama sa, Elena, sunt „egali în cinstire cu Apostolii”. În decursul istoriei Bisericii, în diferite timpuri şi locuri, creştinii au mai fost persecutaţi fie de către adepţi ai altor religii, fie de regimuri politice ostile, ca de pildă regimul comunist, încât numărul martirilor creştini a crescut mereu în istorie până în zilele noastre, când mulţi creştini sunt ucişi mai ales în Orientul Mijlociu, Africa şi Asia.

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

Ce învăţăm de la martiri?

În primul rând, învăţăm că iubirea lor pentru Hristos este mai tare decât teama de suferinţă şi de moarte. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel scrie creştinilor din Roma, oraşul în care va fi martirizat prin decapitare: „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia (…). Precum este scris, pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere. Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori prin Acela Care ne-a izbăvit” (Romani 8, 35-37), adică prin Iisus Hristos.

Aceeaşi gândire sau simţire duhovnicească apostolică întâlnim şi la Sfinţii Martiri care au urmat Apostolilor în primele veacuri creştine, ca, de pildă, la Episcopii Ignatie al Antiohiei, Policarp al Smirnei şi Ciprian al Cartaginei.

În al doilea rând, învăţăm de la martiri că tăria credinţei lor sau puterea de a îndura până la moarte toate pătimirile vine de la Hristos Însuşi, Care tainic este prezent în ei prin Duhul Sfânt şi îi întăreşte atât de mult, încât mulţi dintre ei primesc moartea cu seninătate şi bucurie, trezind mirarea şi chiar admiraţia păgânilor.

De pildă, Sfântul Ciprian al Cartaginiei, când primeşte vestea condamnării la moarte, exclamă: Deo gratias!, Mulţumesc lui Dumnezeu!, considerând că a suferi pentru Hristos este o favoare sau o fericire, potrivit cuvintelor Mântuitorului, când zice: „fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni […] pentru Mine” (Matei 5, 11). Martirii acceptă moartea de bunăvoie, urmând pildei jertfei lui Hristos, Care a zis: „Nimeni nu ia sufletul de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun” (cf. Ioan 10, 18). Acelaşi Sfânt Părinte martir, Ciprian al Cartaginei, scrie celor ce urmau să devină martiri: „Nu vă înspăimântaţi de chinuri! Cel Ce este în noi (Hristos, n.n.) este mai mare decât cel ce este în lume” (Epistola 10). Şi Tertulian spunea: Christus in martyre est (Hristos este în martir).

În al treilea rând, martirii ne arată că trăiesc mărturisirea lui Hristos cu preţul vieţii lor ca pe o jertfă sau o ofrandă de sine în care se vede iubirea jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit şi înviat, suferind împreună cu martirul şi întărindu-l pe acesta. De pildă, Sfântul Apostol Pavel zice: „Pentru mine viaţa este Hristos, iar a muri este un câştig” (Filipeni 1, 21), iar spre sfârşitul vieţii, simţind că va pătimi moarte pentru Hristos, zice: „De acum mă jertfesc şi vremea despărţirii mele s-a apropiat” (2 Timotei 4, 6).

În acelaşi sens, Sfântul episcop martir Ignatie al Antiohiei († 107) înţelege pătimirile sale pentru Hristos ca fiind o jertfă euharistică; el nu doreşte doar să se împărtăşească din Sfânta Euharistie, ci să devină el însuşi euharistie pentru a se uni cu Hristos într-un act suprem de iubire (cf. Scrisoarea către Romani 2, 2; 4, 1; 7, 3; Scrisoarea către Magnezieni 5, 2) (Cf. art. „Martyre”, p. 727).

Jertfa sângeroasă a martirilor a fost considerată a fi un botez al sângelui, prin care se iartă păcatele celor care mor pentru Hristos, chiar dacă n-au fost botezaţi cu apă, dar se iartă şi păcatele celor care, deşi au fost botezaţi, au păcătuit după botez, martiriul sau mucenicia fiind un „al doilea botez”.

Legătura duhovnicească dintre Botez, Euharistie şi Martiriu este motivată şi de faptul că Domnul Iisus numeşte Pătimirea şi Jertfa morţii Sale pe Cruce „pahar şi botez” al suferinţelor Sale (cf. Marcu 10, 38). De fapt, martirul arată, cu preţul vieţii sale, că păstrează până la moarte legământul de credinţă pe care l-a făcut când a fost botezat în apă şi Duh Sfânt: adică unirea cu Hristos şi slujirea Lui ca „unui Împărat şi Dumnezeu”.

Vorbind despre martiriu ca botez al sângelui, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Nu vă miraţi că am numit martiriul botez. Căci şi aici Se pogoară Duhul cu îmbelşugare, şi aici se face o curată şi frumoasă curăţire a sufletului. Şi după cum se spală cei botezaţi în apă, tot astfel şi mucenicii se spală în sângele lor” (Sfântul Ioan Gură de Aur, „La mucenicul Lucian”, PG 50, 522, cf. Episcopul Sofian Braşoveanul, „Martiri, martiriu şi mărturie după Sfântul Vasile cel Mare”, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2005, p. 85).

În al patrulea rând, martirii ne arată credinţa lor puternică în Învierea de obşte, prin legătura lor vie cu Hristos Cel răstignit şi înviat, Care zice: „Eu sunt Învierea şi Viaţa; Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac” (Ioan 11, 25-26).

Şi după cum Hristos Cel răstignit şi înviat a biruit păcatul şi moartea, tot aşa Sfinţii Martiri, uniţi cu Hristos prin iubire jertfelnică, devin „Buni Biruitori Mucenici” – după cum îi numeşte Biserica Ortodoxă. Cartea Apocalipsei ne arată că sufletele martirilor se află în legătură apropiată cu Hristos, Mielul de jertfă, Care a ridicat păcatul lumii prin moartea Sa jertfelnică şi prin învierea Sa preaslăvită: „(…) am văzut, sub Jertfelnic, sufletele celor înjunghiaţi pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o (…). Aceştia sunt cei ce vin din strâmtorarea cea mare şi şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în sângele Mielului. Pentru aceea sunt înaintea tronului lui Dumnezeu, şi Îi slujesc ziua şi noaptea în templul Lui, şi Cel ce şade  pe tron îi va adăposti în cortul Său” (Apocalipsa 6, 9; 7, 14-15).

Cum cinsteşte Biserica pe martiri?

Pentru iubirea lor jertfelnică faţă de Hristos, Biserica arată martirilor o cinstire deosebită. Încă din primele veacuri, jertfa şi demnitatea martirilor au fost mult admirate şi preţuite. Osemintele lor au fost adunate şi păstrate cu multă evlavie şi cu un deosebit respect, devenind sfinte  moaşte.

Mormintele lor  au  fost îngrijite  şi  preţuite.  Pe  aceste morminte au fost ridicate biserici, care au devenit loc de pelerinaj. Ziua morţii lor este socotită zi de naştere la viaţa cerească, veşnică. De aceea, această zi este aniversată sau comemorată cu multă evlavie. Lor li s-au fixat zile de pomenire, individuală şi comună, în calendar, li se adresează rugăciuni şi cântări de laudă prin slujbe alcătuite de Biserică.

Scriitorii şi Părinţii Bisericii din primele veacuri, ca Tertulian, Clement Alexandrinul, Origen, Ipolit, Sfântul Ciprian al Cartaginei, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Efrem Sirul şi Sfântul Ioan Gură de Aur, au elogiat demnitatea martirilor în cuvinte de o rară frumuseţe.

Cartea numită Constituţiile Apostolice (sec. III-IV) îndeamnă la respect faţă de cei care pătimesc pentru credinţa în Hristos: „Cel ce este condamnat pentru numele Domnului nostru Dumnezeu acela este martir, frate al Domnului (Hristos), fiu al Celui Preaînalt şi sălaş al Sfântului Duh” (Constituţiile Apostolice, V, 1, 1-3, cf. Hippolyte Delehaye, „Les origines du culte des martyres”, Bruxelles, 1933, p. 13).

În Biserica Ortodoxă, când se sfinţeşte o biserică nouă, în piciorul Sfintei Mese din Sfântul Altar şi în Sfântul Antimis sunt depuse numai moaşte de martir, deoarece iubirea jertfelnică a martirilor seamănă cel mai mult cu iubirea jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit pe Cruce. Toţi Sfinţii Martiri sunt pomeniţi împreună în mod deosebit în Duminica Ortodoxiei şi în Duminica Tuturor Sfinţilor.

Sfinţii Martiri sunt podoabă de mare preţ a Bisericii. În troparul acestei sărbători (Duminica Tuturor Sfinţilor), care urmează după Duminica Pogorârii Sfântului Duh, se spune: „Cu sângiurile mucenicilor Tăi celor din toată lumea ca şi cu o porfiră şi vison împodobită fiind Biserica Ta”. Cinstirea Sfinţilor Mucenici aduce mari şi multe binecuvântări credincioşilor. În această privinţă, Sfântul Vasile cel Mare spune: „Cel ce atinge moaşte de martir participă la sfinţenia şi harul care se află în ele” (Sfântul Vasile cel Mare, „Tâlcuire la Psalmul 115”, PG. 30, 112 C; Sfântul Grigorie de Nazianz, „Adversus Julianum” I, 59, PG 35, 589 C; Sfântul Ioan Gură de Aur, „Hom. in Martyres”, PG. 50, 664 D – vezi art. „Martyre”, p. 724).

Martirii sau Mucenicii împodobesc cu numele lor calendarul Bisericii, ei fiind, prin viaţa şi jertfa lor, nu numai modele sau icoane de lumină, ci şi rugători şi sprijinitori pentru cei care doresc să urmeze lui Hristos, pentru a dobândi mântuirea şi viaţa veşnică din Împărăţia Preasfintei Treimi.

Îndată după încetarea persecuţiilor sângeroase, pilda vieţii jertfelnice a martirilor a fost preluată şi transpusă pe plan duhovnicesc în viaţa monahală ca răstignire a patimilor egoiste şi înviere a sufletului din moartea păcatului. De aceea, monahismul a fost adesea numit martiriu alb sau martiriu al nevoinţelor duhovniceşti, asumate în mod liber, cu multă dăruire de sine, speranţă şi bucurie în Duhul Sfânt. Pe de altă parte, pilda dăruirii de sine şi rugăciunile martirilor ajută mult şi pe creştinii mireni care vieţuiesc în lume şi se luptă cu patimile şi greutăţile din societate ca să rămână credincioşi lui Hristos până la sfârşitul vieţii lor.

Iubiţi fraţi şi surori,

După ce a primit credinţa apostolică, începând cu predica Sfântului Apostol Andrei pe teritoriul Dobrogei de azi, poporul român a pătimit mult ca să păstreze credinţa creştină în timpul persecuţiilor de tot felul venite de la popoare păgâne migratoare sau năvălitoare şi de la stăpâniri ostile. Numărul martirilor sau mucenicilor de pe teritoriul ţării noastre a crescut de la martirii daco-romani sau străromâni până în timpurile recente.

Între martirii creştini români din timpul îndelungatei stăpâniri otomane, numărăm în mod deosebit pe Sfântul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu şi pe cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, dimpreună cu Sfetnicul Ianache.

Ei au fost condamnaţi la moarte şi ucişi prin decapitare la Constantinopol, în ziua de 15 august, anul 1714, mărturisind credinţa lor în Hristos cu demnitate şi jertfelnicie.

Preţuind jertfa lor martirică, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în şedinţa sa din 19-20 iunie 1992, ca ei să fie înscrişi în calendarul Bisericii în rândul Sfinţilor Martiri, cu data de prăznuire în ziua de 16 august.

Anul acesta, 2014, la împlinirea a 300 de ani de la jertfa lor martirică, moaştele Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu, care se află în biserica „Sfântul Gheorghe – Nou” din Bucureşti, vor fi scoase din mormânt şi vor fi puse într-o raclă de argint şi apoi aşezate într-un baldachin nou, aurit.

În ziua de 20 mai 2014, în ajunul sărbătorii Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, ele vor fi purtate în pelerinaj la Catedrala Patriarhală, spre închinare, deoarece în această catedrală Sfântul Constantin Brâncoveanu a fost uns Domnitor al Ţării Româneşti, în data de 29 octombrie 1688.

Iar în după-amiaza zilei de 21 mai 2014, aceste sfinte moaşte vor fi duse în pelerinaj la biserica „Domniţa Bălaşa” din Bucureşti, pentru un scurt moment de rugăciune, această biserică fiind o ctitorie a Domniţei Bălaşa, una din cele şapte  fiice  ale  Domnitorului Martir.

După  aceea, racla cu  sfintele moaşte va continua pelerinajul şi se va opri la Universitatea Bucureşti, deoarece aici, în fosta Mănăstire „Sfântul Sava”, Domnitorul Constantin Brâncoveanu a înfiinţat prima şcoală superioară „Academia Domnească”, în anul 1694.

Iar apoi racla se va reîntoarce la biserica „Sfântul Gheorghe – Nou”, de unde a plecat. Acest pelerinaj este asemănător celui din anul 1934, la împlinirea a 220 de ani de la martiriul Sfinţilor Brâncoveni.

În lunile iunie şi iulie ale acestui an, racla cu moaştele Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu va fi purtată în pelerinaj, de către o delegaţie a Patriarhiei Române, la cele mai importante biserici ctitorite de el în Ţara Românească şi în Transilvania, iar în ziua de 16 august 2014 se va sfinţi pictura nouă a bisericii „Sfântul Gheorghe – Nou” din Bucureşti, ctitorie a Domnitorului Martir, de către un mare sobor de ierarhi români şi străini.

Apoi va fi săvârşită Sfânta Liturghie din ziua pomenirii Sfinţilor Martiri Brâncoveni, care au cunoscut adânc taina Crucii şi Învierii lui Hristos şi au primit cununile vieţii veşnice din Împărăţia cerurilor.

Cu prilejul sărbătorii Învierii Domnului, vă îndemnăm să aduceţi, prin cuvânt şi faptă bună, bucurie în casele celor orfani, bolnavi, bătrâni, săraci, îndoliaţi şi singuri, ca să simtă că iubirea jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit şi înviat pentru mântuirea lumii este izvor de lumină, de pace şi de bucurie. Să nu uităm nici pe românii care se află printre străini, departe de Patrie.

Ne rugăm lui Dumnezeu ca Sfintele Sărbători de Paşti să vă aducă tuturor pace şi bucurie, sănătate şi mântuire, adresându-vă totodată salutul pascal: Hristos a înviat!

Al vostru către Hristos Domnul rugător,

† Daniel

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Interviuri de conștiință (vol. 1) [32]

Interviuri de conștiință

  (vol. 1)

*

Realizate

de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

***

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a.

***

Pr. Dorin Picioruș: Au fost reintegrați după detenție…

Pr. Prof. Adrian Gabor: Nu acolo însă unde le era locul…ci acolo unde puteau să câștige un ajutor și hrana zilnică a familiei lor.

Pentru că am amintit de Patriarhul Justinian, trebuie să spunem că s-a discutat mult pe tema lui. S-au făcut foarte multe

Pr. Dorin Picioruș: speculații, da!…

Pr. Prof. Adrian Gabor: Părerea mea – pe care am făcut-o publică în mai multe studii – e aceea că el avea o viziune de stânga, ca urmare a faptului că, fiind plecat din rândul preoților de mir și având familie, cunoștea lucrurile dar fusese și un militant activ al Partidului Național Țărănesc[1].

Și ajungând, plecat de la Băbeni[2], directorul Seminarului de la Râmnicu-Vâlcea[3], fiind sprijinit și de marele și valorosul arhiereu misionar Vartolomeu Stănescu[4], fost profesor la Facultatea de Teologie din București, el a putut să militeze pentru drepturile materiale sau nevoile materiale ale clerului și ale țăranilor în cunoștință de cauză. Astfel a întemeiat o serie de Bănci populare

Pr. Dorin Picioruș: Da!…

Pr. Prof. Adrian Gabor: locale, care să protejeze capitalul ortodocșilor. De aceea, regimul care a pus stăpânire pe țară, s-a folosit la un moment dat de vederile de stânga ale Patriarhului Justinian. Pentru că nu au reușit, prin niciun mijloc, să îl convingă de perspectiva comunistă. Ci el promova principii biblice, evanghelice, care se suprapuneau peste unele idei sociale ale noului regim politic.

Vedeți, ciuma asta roșie a creat un mare rău pentru Biserica noastră Ortodoxă. Nu numai pe plan misionar dar și pe plan sufletesc. Pentru că, la un moment dat, o serie de oameni – noi, cu toții, avem slăbiciuni – cu slăbiciuni ca noi și ca alții, din alte timpuri, au devenit oportuniști. Și au trecut dintr-o barcă în alta…Chiar mari misionari au ajuns să facă rău Bisericii, ai cărei slujitori erau.

Totuși, în rândul ierarhiei, s-a suferit foarte mult. Facem o singură mențiune: unii dintre ierarhi au fost trecuți cu forța la Domnul, fiind otrăviți. E cazul lui Grigorie Leu[5], Episcopul Hușilor. Iar cu ocazia trecerii lui la Domnul, s-a închis și episcopia. S-a vorbit mult despre Irineu Mihălcescu[6]

Pr. Dorin Picioruș: Da!…

ca și despre alți ierarhi din Ardeal[7]

Dar în rândul ierarhiei – așa cum era ea: schimbată, epurată, pusă în retragere – o serie de verticali slujitori ai Bisericii credeau în „neveșnicia”

Pr. Dorin Picioruș: sistemului comunist

Pr. Prof. Adrian Gabor: a comunismului…Pentru că ei cunoscuseră, în mod anterior, situația din Rusia. Mulți atacaseră ateismul și prigoana din Rusia…și de aceea au suferit în anii [19]50.

Arhiereul – pensionat de către comuniști – Pavel Șerpe[8], într-o anumită discuție cu o persoană, care era informatorul Securității, conform notei acestuia sau a acesteia, din 15 aprilie 1960, spunea: „Conducerea țării se dă urât la preoți. Ei sunt arestați fără motive. Și sunt arestați anume cei mai buni predicatori, slujitori, cei mai morali oameni, pe motiv că sunt chiaburi, mistici, foști legionari, că au camuflat aur, arme și câte asemenea motive”.

Chiar Antim Nica[9] – care a avut o istorie destul de zbuciumată –, și care a fost locțiitor al unei eparhii din Basarabia – pentru că era basarabean la origine – era suspectat de faptul că propovăduia ideea unui regim trecător.

Informatorul Salcâm dă o declarație în anii 1949-50 și spune: „Episcopul Antim Nica ne propovăduiește că regimul de azi e trecător, credința va învinge, comuniștii sunt trădători, noi, preoții, să fim la datorie, anglo-americanii ne vor salva de haosul comunist”.

Antim Nica era pe punctul de a pleca Episcop în America dar faptul acesta nu s-a mai realizat. Iar cuvintele regretatului Episcop al Dunării de Jos sunt

Pr. Dorin Picioruș: profetice

Pr. Prof. Adrian Gabor: sunt profetice…dar, în același timp, ne prezintă ideea care circula în rândul

Pr. Dorin Picioruș: credincioșilor

Pr. Prof. Adrian Gabor: credincioșilor și monahilor. Căci așteptau o salvare de la americani. O salvare care nu a venit…

Pr. Dorin Picioruș: Care a fost utopică!

Pr. Prof. Adrian Gabor: Iar utopia aceasta s-a spulberat după anul 1956, când n-au putut…sau nu au dorit să intervină în momentul Revoluției de la  Budapesta[10]. Pentru că jocurile de putere erau stabilite între Moscova și America.

Și atunci românii noștri s-au lecuit de a mai crede că vin americanii și ne

Pr. Dorin Picioruș: salvează

Pr. Prof. Adrian Gabor: salvează…De altfel, ori de câte ori se pomenea numele Americii sau se menționau americanii, securiștii intrau

Pr. Dorin Picioruș: în alertă

Pr. Prof. Adrian Gabor: într-o mare agitație și își schimbau de multe ori planurile în funcție de discuțiile ce se petreceau în societate.

Episcopul Grigorie Leu, de care am amintit anterior, la predarea patrimoniului fostei Episcopii de Huși, la 28 februarie 1949, era convins că până după Paști se vor produce schimbări în țară și în străinătate, și astfel nu va mai fi nevoie să predea inventarul. El trăia cu nădejdea că Episcopia nu va fi închisă.

Pe de altă parte, speranța aceasta a „neveșniciei” comunismului sau a dispariției regimului cât mai rapid, exista și în mintea și inima Patriarhului Justinian. De aceea, acesta a avut o poziție destul de interesantă în privința noii Legi a Cultelor, din 4 august 1948.

[11]Informatorul Matei, transmițând o notă informativă, nu era conștient de valoarea acestor informații peste timp și credea în „veșnicia” comunismului. Faptele incriminate s-au consumat la 6 februarie 1949, la București, când bibliotecarul de atunci al Institutului Teologic de grad universitar, nimeni altul decât Olimp N. Căciulă[12], un traducător din scrierile Sfinților Părinți, comunica unui devotat prieten, ordinul direct și expres al Ministrului Cultelor, Stanciu Stoian, de a prezenta într-un articol elogios, în revista Glasul Bisericii, noua lege pentru regimul general al Cultelor.

Potrivit acestei note, Patriarhul Justinian l-a chemat și i-a comunicat că «acest articol nu poate fi primit de revistă, întrucât Guvernul nu merită atâtea laude. Pentru că a lipsit Biserica de autonomie, a supus pe înalții conducători ai acesteia la multe controale și nu i-a primit pe niciunul în Parlament.

Biserica trebuie să fie diplomată față de Guvern,” – acestea sunt cuvintele Patriarhului [Justinian Marina]! – „fără a-l aproba mereu, ținând seama de nemulțumirile firești ale clerului».

Departe de a se supăra de acest refuz al Patriarhului, Olimp Căciulă a început, din cauza acestui fapt, să-l stimeze pe acesta pentru spiritul său practic, pentru viclenia sa oltenească, cu ajutorul căreia a știut să fie bine cu regimul dar totuși să își păstreze libertatea de acțiune în prietenia cu preoții liberali și țărăniști, grupul Nicoreanu, în vederea asigurării viitorului.

(fotografie)

Sfârșitul acestui document conține o informație și mai prețioasă, care, de altfel, se regăsește și într-o altă notă publicată în Cartea Albă a Securității[13], de către Serviciul Român de Informații[14], dar ignorată mult timp de oamenii Bisericii”.

Și afirmațiile Patriarhului se regăsesc în mai multe note informative…

Pr. Dorin Picioruș: Erau colportate de la unul la altul…

Pr. Prof. Adrian Gabor: Însă ele, fiind coroborate, sunt reale! Dacă ar fi venit doar de la o singură sursă [informativă],

Pr. Dorin Picioruș: puteau fi ambigue

Pr. Prof. Adrian Gabor: Da!…Dar așa nu mai sunt. Au fost informații reale!…

Sfârșitul documentului conține o informație și mai importantă, chiar profetică.

[15]Olimp Căciulă a prezentat apoi, că [Patriarhul] Justinian i-ar fi comunicat la sfârșitul discuției sus menționate, «să nu se enerveze, căci peste 50 de ani, dacă se va mai vorbi despre Karl Marx[16], se va vorbi numai ca despre un filosof oarecare, ale cărui învățături nu au avut rezultate practice durabile”.

Și iată că regimul n-a durat decât

Pr. Dorin Picioruș: 50 de ani…

Pr. Prof. Adrian Gabor: aproximativ 50 de ani…Mai precis: 45 de ani.

Pr. Dorin Picioruș: Da!…

Pr. Prof. Adrian Gabor: De altfel, nu doar acești ierarhi credeau într-o cădere

Pr. Dorin Picioruș: a regimului…și pentru care au suferit…

Pr. Prof. Adrian Gabor: Nu una iminentă…ci după o anume perioadă de timp.

Un raport al unui serviciu extern României, aparținând unei biserici occidentale, viza situația din Patriarhia Ortodoxă Română în anul 1956, an în care a fost ales și instalat, ca Mitropolit al Ardealului, nimeni altul decât Iustin Moisescu. Acesta ajunge puțin mai târziu Mitropolitul Moldovei.

Iar raportul se prezintă ca o radiografie a

Pr. Dorin Picioruș: situației României

Pr. Prof. Adrian Gabor: a situației din Biserica noastră. Și în el sunt prezentați unii membri ai Sfântului Sinod, care aveau atitudini ostile sau ambigue față de

Pr. Dorin Picioruș: regimul comunist.

Pr. Prof. Adrian Gabor: Și aici mi-a plăcut foarte mult portretul pe care l-a făcut acest raport – de fapt, informatorul, care nu era nimeni altul decât fotograful lui Justinian – Mitropolitului Firmilian [Marin] al Olteniei[17].

Pr. Dorin Picioruș: Da!…

Pr. Prof. Adrian Gabor: Un valoros ierarh și din punct de vedere liturgic și moral dar și din punct de vedere intelectual. Pentru că a fost licențiat în mai multe domenii. Și a fost un sfătuitor de taină al…

Pr. Dorin Picioruș: Patriarhului

Pr. Prof. Adrian Gabor: Justinian…La acea dată avea vârsta de 54 de ani…Dar – spune informatorul – „ar fi mult mai bătrân. Este înalt și gras, complet albit, cu chip blând și cu caracter pașnic. Se bucură de multă simpatie în cercurile preoțești din Oltenia și este ținut la stimă deosebită de Justinian și de funcționarii de la Patriarhie”.

Și iată că aceste rapoarte, ca cel din care citez, erau, totuși, echilibrate. Exagerau în unele părți, pe când în alte capitole

Pr. Dorin Picioruș: erau făcute cu conștiință

Pr. Prof. Adrian Gabor: erau destul de echilibrate.

„Se spune c-ar avea 3, 4 diplome universitare, și că ar fi un profund cunoscător al istoriei Bisericii și al teologiei ortodoxe. Este comparat din acest motiv cu fostul Mitropolit al Transilvaniei, Nicolae Bălan, fără însă să aibă pornirile autoritare ale acestuia”.

(fotografie)

Și marchează raportul sau informatorul că: „nu este comunist. Ascendența lui asupra lui Justinian pare a fi numai de natură intelectuală. Își are reședința la Craiova, în casele confiscate de Guvern, de la fostul moșier Vorvoreanu[18], care trăiește în mare mizerie, ajutat de Mitropolit într-ascuns, ca să-și mai ducă și zilele”.

Inițial n-am vrut să dau citire întregului medalion. Dar este foarte interesant să vedem că Mitropolia a beneficiat de casele confiscate de la moșier, însă Firmilian, Mitropolitul, nu trecea cu vederea

Pr. Dorin Picioruș: pe adevăratul proprietar…

Pr. Prof. Adrian Gabor: Da…ci îl ajuta! Firmilian, de altfel, i-a ajutat pe mai mulți români decăzuți și persecutați de comuniști. Cum e cazul Prințului Brâncoveanu[19], care, la fel, își va duce bătrânețile în mizerie.

Firmilian a fost fiu de țăran de pe valea Buzăului[20]. Și raportul spune: „tatăl său mai trăiește în satul său natal, în vârstă de 80 de ani” și două surori ale lui Firmilian erau, conform aceluiași raport, călugărițe.

Informatorul, redactorul acestui raport, ne informează că Firmilian avea un colaborator de încredere, un anume călugăr Busuioc. Și atunci când nu era chemat la Patriarhie pentru diferite activități sau pentru sfătuire cu Patriarhul Justinian, [ÎPS Firmilian Marin] își petrecea timpul liber în lecturi sau făcea vizite misionare în eparhie.


[7] Că au fost omorâți într-un fel sau altul.

[11] De aici, intervievatul meu citește un text tipărit, probabil personal, pregătit pentru această discuție.

[14] A se vedea: https://www.sri.ro/.

[15] Intervievatul meu continuă lectura textului pregătit.

[18] Imaginea anterioară e preluată de aici:

http://www.gds.ro/poze-gds/81729maxim.jpg.

[19] E vorba despre Constantin Basarab-Brâncoveanu, care și-a trăit ultimii săi 20 de ani sub comuniști, trăind în subsolul unei case de pe strada Frumoasa, din București, cf. art.  http://jurnalul.ro/vechiul-site/old-site/suplimente/editie-de-colectie/printul-roman-din-franta-31681.html.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno