Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Zi: 12 aprilie 2014

Predică la Intrarea Domnului în Ierusalim [2014]

Intrarea Domnului in IerusalimIubiții mei,

după ce Sfântul Lazăr, prietenul Domnului, a ieșit din mormânt, după 4 zile de moarte…Domnul intră în Ierusalim…pentru ca să moară!

Să moară pentru noi și pentru mântuirea noastră.

De unde rezultă că mântuirea o primim ca urmare a faptelor lui Hristos pentru noi și nu printr-un efort pur-uman de salvare personală.

El intră în Ierusalim…pentru ca să fie Mântuitorul nostru.

Și dacă intră…El vine să ne îmbrățișeze pe noi, pe toți…pentru că dorește mântuirea noastră, a tuturor.

Însă dinamismul acestei sărbători e format din două lucruri smerite: din mânzul asinei, pe care Domnul urcă și care ne închipuie pe noi, oamenii credincioși [Triodul, ed. BOR 2000, p. 536], care ascultăm, de Domnul, care ne supunem Lui, care Îl lăsăm pe El să Se odihnească în noi…și din „pruncii cei fără de răutate” [Idem, p. 528], care L-au lăudat pe Hristos „cu dumnezeiască cuviință”…în timp ce „iudeii Te-au hulit cu fărădelege” [Idem, p. 532], Doamne!

Puiul de măgar…și puii de om sunt împreună cu Cel blând și nevinovat, Care vine spre patimă/ suferință/ moarte de bunăvoie.

Pentru că e nevoie de inimă curată, nepervertită, frumoasă, ca să te bucuri.

E nevoie de harul lui Dumnezeu în noi ca să ne bucurăm în mod real, în mod simplu, în mod cuviincios.

Însă noi, cei de azi, care nu mai știm să ne bucurăm în mod real…e pentru că nu vrem să ne curățim de patimi.

Pentru că „Preasfântul Duh”, spune Sinaxarul zilei, „le-a mișcat inimile spre lauda și slava lui Hristos” [Idem, p. 536]. Harul dumnezeiesc i-a mișcat pe pruncii evreilor și pe unii dintre părinții lor…ca să Îl laude pe Hristosul Cel smerit, Cel care venea pe mânzul asinei ca să împlinească profeția Sfântului Zaharia [Zah. 9, 9].

Au venit înaintea Lui cu ramuri verzi…pentru că așa erau primiți împărații vremii în cetate. Iar la Zah. 9, 9 era vorba despre Împăratul Ierusalimului. Despre Împăratul păcii.

Au venit simțind dumnezeirea Lui.

Însă și acest eveniment hristologic, care are de-a face cu persoana lui Hristos, fusese profețit în Ps. 8, 3 [LXX]. Pentru că a primit laude „din gura pruncilor și a celor care sug”.

Tocmai de aceea, mesajul Bisericii pentru noi, în acest praznic luminos, e acela de a fi frumoși și verzi ca ramurile de salcie pe care le avem în mâini și nu indiferenți față de Dumnezeu și de semenii noștri.

Pentru că relația noastră cu Dumnezeu se măsoară prin ceea ce facem pentru semenii noștri. Prin raportarea noastră față de ei.

Căci e nevoie și de grija față de prunci și de atenția față de tineri și de responsabilitatea față de oamenii maturi și de delicatețea față de oamenii senectuții.

E nevoie de o delicată și profundă vedere a lucrurilor în fiecare clipă…pentru că fiecare detaliu al vieții noastre contează…și, mai ales, rezonează în alții.

De aceea, ca să știi cum să ajuți și pe cine să ajuți…și pe cine să întâmpini…trebuie să fii mereu îmbrăcat în har și în fapte bune.

Lucru pe care ni-l va aminti, de mai multe ori în săptămâna care vine, luminânda de la Denii…Pentru că trebuie să avem îmbrăcăminte, îmbrăcăminte de har, slava lui Dumnezeu în noi, pentru ca să știm să îi vedem pe oameni…și pentru ca să Îl întâmpinăm pe Dumnezeu în fiecare clipă a vieții noastre.

Da, suntem comparați astăzi cu blândețea mânzului de măgar, cu răbdarea lui, cu ascultarea lui…dar și cu bucuria pruncilor, care au vorbit dumnezeiește despre Fiul lui Dumnezeu întrupat. Care L-au simțit și L-au slăvit cu adevărat!

Pentru că ni se cere și nouă să fim autentici în faptele noastre.

Ni se cere să fim Sfinți și să nu părem „sfinți”!

Ni se cere bunătate și iertare, amabilitate și delicatețe, pace și curăție dumnezeiască.

Ni se cere să fim atenți la detalii, la detaliile relațiilor dintre noi, pentru că astfel împlinim voia lui Dumnezeu cu noi.

Căci trebuie ca împlinirea noastră duhovnicească să se reverse, în mod frumos, și în ceilalți.

Dacă avem ceva în plus, dacă putem ajuta, dacă îi putem dinamiza pe oameni, să nu ne dăm înapoi!

Pentru că fiecare lucru pe care îl facem în harul lui Dumnezeu e un lucru prin care Dumnezeu sădește în oameni dorința de bine.

Iar dacă în noi au sădit alții exemplul bun, frumusețea, gingășia, libertatea duhovnicească, să facem același lucru cu toți care ne văd și ne cunosc.

Dumnezeu să îi primească întru Împărăția Sa pe toți cei adormiți ai noștri iar pe noi să ne umple de pace și de bucurie dumnezeiască. Amin!

Interviuri de conștiință (vol. 1) [33]

Interviuri de conștiință

  (vol. 1)

*

Realizate

de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

***

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a.

*

Pr. Dorin Picioruș: Însă dacă e să îl diagnosticăm pe acest informator, cunoștea aceste lucruri în amănunțime sau aici sunt lucruri din auzite?

Pr. Prof. Adrian Gabor: Nu, cunoștea lucrurile în amănunțime! Și a fost identificat de către noi ca fiind

Pr. Dorin Picioruș: fotograful Preafericitului

Pr. Prof. Adrian Gabor: pentru faptul că amintea, la un moment dat, de vizitele pe care Patriarhul Justinian le făcea în străinătate sau în eparhii, în țară…sau de vizitele de primire pe care Patriarhul Justinian le făcea și de calitatea fotografiilor pe care le realiza.

Pr. Dorin Picioruș: Am înțeles!

Pr. Prof. Adrian Gabor: Și făcea la un moment dat comparația cu fotograful lui Dej, care nu avea aceeași precizie fotografică.

Pr. Dorin Picioruș: Înseamnă că a vrut să dea indicii despre sine pentru istorie…

Pr. Prof. Adrian Gabor: Da, probabil!…Însă el nu știa pe atunci că acest raport va fi citit și în țară peste câteva decenii.

Pr. Dorin Picioruș: Și trebuie să subliniem că a fost făcut în anul

Pr. Prof. Adrian Gabor: 1956…

Pr. Dorin Picioruș: de către un colaborator al Securității, de către „o cârtiță”…

Pr. Prof. Adrian Gabor: Da, de către „o cârtiță” introdusă în sistem!…Însă este interesant faptul că acest raport este destul de echilibrat. Iar acolo unde erau atacați ierarhii, informatorul echilibrează situația și neagă zvonurile care circulau în mod nefondat.

Însă de-abia acum medalionul este foarte interesant! Pentru că sursa noastră, fotograful, a avut prilejul odată să stea de vorbă cu el, în intimitate, în reședința mitropolitană și chiar să locuiască acolo câteva zile.

Iar sursa noastră declară că „într-o noapte, în mai 1956, Mitropolitul Firmilian a venit în camera sa și după ce s-a încredințat de faptul că nu are de-a face cu un membru de partid, i-a vorbit despre situația din țară, despre poziția Bisericii în rezistența contra tiraniei comuniste. Firmilian s-a arătat adânc îngrijorat de presiunea la care este supus poporul. Cunoștea lipsurile grele cu care luptă țăranii și muncitorii exploatați nemilos de către comuniști. Încă nu se realizase colectivizarea”.

Pr. Dorin Picioruș: Da, da!…

Pr. Prof. Adrian Gabor: Colectivizarea agriculturii, din care cauză se va suferi mai mult decât în 1956…„Părea”, spune sursa, „însă mai îngrijorat de politica de lichidare a clasei vechi, intelectuale, românești”.

Pr. Dorin Picioruș: Da!…

Pr. Prof. Adrian Gabor: „«Poporul», spunea Firmilian, «rămâne fără cârmaci în timpurile acestea îngrozitoare și [numai] Dumnezeu știe cât vom mai avea de îndurat ocupația rusească. Niciodată în trecutul nostru istoric nu am fost supuși la o mai grea încercare decât aceasta. Biserica este slabă și obligată să urmeze linia impusă de Partid. Credința însă rămâne pavăza de apărare a românilor”.

Aicea a exagerat puțin fotograful…pentru că ierarhii și Patriarhul erau deja urmăriți de către Securitate

Pr. Dorin Picioruș: pas cu pas…

Pr. Prof. Adrian Gabor: Numai că una au crezut comuniștii că vor realiza cu Biserica și alta s-a întâmplat după.

Pr. Dorin Picioruș: Dar, spre exemplu, dacă Preafericitul Justinian ar fi fost un om intransigent, s-ar fi putut produce în România același lucru ca în Albania sau ca în Rusia? Ar fi fost desființată instituția Bisericii?

Pr. Prof. Adrian Gabor: Da, e adevărat!…Dacă ierarhii ar fi fost cu toții verticali, duri, ca cei din Ardeal, atunci opoziția Bisericii fiind foarte dârză, regimul comunist putea să închidă Biserica sau Cultele.

Fapt care s-a întâmplat în Rusia, în mare parte, în Bulgaria și, mai ales, în Albania, când [Enver] Hoxha[1] va interzice orice activitate religioasă pe teritoriul Albaniei.

S-a speculat mult, știm cu toții asta, că dacă ar fi fost Patriarh Nicolae Bălan[2] și nu Justinian Marina [lucrurile ar fi fost altele]…Însă Mitropolitul Nicolae Bălan a insistat pe faptul ca Justinian să fie ales Patriarh. Nu numai pentru calitățile sale diplomatice, de om al dialogului, dar și pentru că era apropiat de unii lideri comuniști.

Dacă Biserica ar fi fost condusă de Nicolae Bălan poate lucrurile ar fi fost altfel. Ierarhi ca Nicolae Popoviciu, ierarhi dârji sau ca Madgearu* din Ardeal, ar fi fost opozanți puternici ai Statului și atunci consecințele ar fi fost altele. În detrimentul libertății de manifestare a vieții creștin-ortodoxe în țară.

Dar să revenim…

Pr. Dorin Picioruș: să ne întoarcem la medalion!

Pr. Prof. Adrian Gabor: Informatorul continuă confidența Mitropolitului Firmilian: „«De afară, de la lumea liberă, nu ne putem aștepta de la niciun ajutor. Singura noastră scăpare poate veni numai de la rezistența noastră și, cumva, de la o prăbușire internă a tiraniei sovietice». Firmilian se plângea că este izolat”. Și nu mai dau citire textului…

Pr. Dorin Picioruș: Era izolat de către colaboratorii săi sau de…?

Pr. Prof. Adrian Gabor: Nu de colaboratorii săi ci izolat de lumea bisericească în general. Pentru că știa că în jurul lui sunt foarte mulți ochi iscoditori și nu știa niciodată cine putea fi

Pr. Dorin Picioruș: informatorul

Pr. Prof. Adrian Gabor: Iar informatorul a rămas cu impresia că „Firmilian se simte în nesiguranță și se așteaptă ca din clipă în clipă să fie epurat ca un reacționar”.

Iată că aceste cuvinte ale lui Firmilian au fost și ele profetice!

Pentru că, dacă n-ar fi venit în Uniunea Sovietică perioada Gorbaciov[3], care a cosmetizat Comunismul, regimul nu ar fi căzut.

Căci datorită lui Gorbaciov s-a putut impune, din afara României, așa-zisa revoluție sau lovitură de stat la noi, prin alianța americano-sovietică. Fapt pentru care, după 1989-1990, cade, se desființează marele stat persecutor al ultimului secol, Uniunea Sovietică.

Însă este interesantă maniera în care cel care a făcut raportul/ sursa/ fotograful transmite, în mod echilibrat, informații despre România. Adică nu informații denigratoare….

Pr. Dorin Picioruș: ci echilibrate

Pr. Prof. Adrian Gabor: Și este foarte importantă mărturia lui, cu atât mai mult cu cât ea a fost trimisă unui serviciu secret al unei biserici occidentale. Și „profesioniștii” nu trimit niciodată date…

Pr. Dorin Picioruș: neverificate

Pr. Prof. Adrian Gabor: nefondate, ci fondate.

Pr. Dorin Picioruș: Însă dumneavoastră ați studiat la un moment dat și delatori negri…Puteți da nume de oameni care au scos minciuni din stomac? Care au livrat minciuni grele pentru străinătate?

Pr. Prof. Adrian Gabor: Din păcate…– și nu vreau să jignim pe nimeni, să-i supărăm – poate că dintr-o stare de persecuție avansată în care s-au aflat, din drama exilului pe care l-au trăit într-un fel, o serie de scriitori, o serie de clerici ai Bisericii Greco-Catolice au scris numai denigrator la adresa Bisericii noastre Ortodoxe, la adresa ierarhiei.

Nu vreau să dau prea multe nume…Însă Sergiu Grossu[4], de la Paris, are o carte foarte frumoasă, Calvarul României creștine…E foarte interesantă. Sau Biserica persecutată: cronica a doi români în exil la Paris. Dar aceste lucrări conțin acuzații care nu sunt fondate. Și prin aceasta ne plasăm în aceeași mentalitate cu securiștii.

Poezia lui Ștefan Petică [14]

Primele două poeme ale ciclului Când vioarele tăcură reprezintă o probă de virtuozitate… mallarméană.

Despre Mallarmé, Petică afirma că „a fost numai cel mai genial reprezentant al mișcărei [simboliste], iar nicidecum întruparea sau pricina ei”[1].

Că nu l-a considerat întruparea simbolismului, se vede limpede din faptul că lirica sa nu stă neapărat sub semnul acestuia, că influența lui Mallarmé este observabilă, dar nu reprezintă o dominantă în versurile lui Petică.

Pe de altă parte, rafinamentul poetic mallarméan, sensul înnoitor al artei sale poetice l-au sedus pe poetul nostru, iar cele două creații amintite reprezintă, în opera sa, un exemplu de maximă proximitate de concepția poetică a confratelui francez.

Ceea ce l-a atras pe Ștefan Petică la acesta este, fără îndoială, impresionismul manierei poetice[2], dincolo de care, ca idei și tematică, poezia lui Mallarmé nu îl mai înrâurește în niciun fel.

Dar să ne întoarcem la versuri:

Vioarele tăcură. O, nota cea din urmă
Ce plânge răzlețită pe strunele-nvechite,
Și-n noaptea solitară, o, cântul ce se curmă
Pe visurile stinse din suflete-ostenite.

Arcușurile albe în noaptea solitară
Stătură: triste paseri cu aripile întinse,
Păreau c-așteaptă semne, și strunele vibrară.
Ah, strunele, ce tremur de viață le cuprinse!

Și degetele fine, în umbră sclipitoare
Păreau ca niște clape de fildeș, ridicate
Pe flaute de aur în seri de evocare
A imnurilor triste din templele uitate.

Murise însă cântul de veche voluptate,
Și triste și stinghere vioarele părură
În noaptea-ntunecată de grea singurătate
Fecioare-mpovărate de-a viselor tortură.

(Când vioarele tăcură, I)

Confuzia simbolică între vioare și fecioare face ca subiectul poeziei să fie învăluit într-o taină densă.

Aici, trupul fecioarei nu mai este „o fragedă liană” (Fecioara în alb III), o trestie[3] („Fecioarele trecură cu mijloace de trestii” – Când vioarele tăcură VII) ori „o ramură-nflorită/ De albe roze pale” (Fecioara în alb XIII), ci este un trup…divagant, metamorfozant.

El ia forma diverselor instrumente muzicale, se trasfmormă dintr-o formă într-alta, se disipează în note muzicale și apoi se re-formează în altă înfățișare.

Această mobilitate extraordinară a portretului feminin indică, de fapt, complexitatea persoanei.

De data aceasta, voluptatea stă în sonuri/ sunete, e întrupată – sau deztrupată – în/ de instrumente și nu de flori sau miresme.

Formele schimbătoare ale poeziei sunt un corolar al sentimentelor și gândurilor care se aglomerează și se modifică provocator.

În fapt, muzica ascunde tot atât de multă voluptate ca și celelalte arte. Inefabilul ei e aparent.

Stăruie jocul de umbră și lumină în versurile lui Petică, alternanța neprevăzută și fulminantă a materializărilor și dematerializărilor.

Din simbol al elevației („arcușuri albe” ca „triste paseri” deschizând aripile „așteaptă semne”), cântecul se apropie din ce în ce mai mult de planul terestru, în loc să își ia zborul.

Vibrarea strunelor se întrupează în…portretul vag dar rezonant al tinerei fete: cu „degetele fine” „ca niște clape de fildeș” „pe flaute de aur”.

Ea însăși este un instrument sau chiar o…orchestră, alcătuită din vioare, pian/ clavir și flaute. O orchestră a pasiunii polifonice.

Un fel de lucire interioară se stinge și se aprinde (de fildeș și de aur) odată cu sunetul acestei cântări: atunci este și „tremur de viață”.

„Cântul de veche voluptate” a răsunat în „temple uitate”: e vorba de însăși rezonanța iubirii în sufletele foștilor îndrăgostiți.

Sunetul vioarei e în final asociat cu tortura viselor amoroase. Vioarele devin astfel o expresie paroxismului sentimental.

Muzica e aici un simbol nu al abstracțiunii, ci al voluptății, al întrupării sentimentului, pe care succesivele metamorfoze instrumental-muzicale nu îl pot derealiza.

Cântecul nu e imaterial, ci dimpotrivă, una din formele subtile de materializare a patimei – a erotismului în acest caz.

E și o formă/ un mod de a induce patima, dar și de a o reprezenta, având un conținut diafan, dar nefiind inefabilă.

Muzica are un trup instrumental sau sonor, după cum și patima are un trup de gânduri și sentimente, care se folosește numai de trupul însuși pentru a se exprima.

Femia/ tânăra este un instrument al propriei pasiuni, al impulsurilor.

Însă, în lirica lui Petică nu descoperim atât un simbolism senzitiv, cât mai degrabă un simbolism reflexiv sau care e menit să conducă cititorii la judecăți profunde.

În poeziile lui, nu de puține ori avem impresia că citim concluziile a zeci de pagini de roman psihologic, cu puternice accente religioase.

Tudor Arghezi avea dreptate să considere că un vers poate să conțină romane întregi (Vers și poezie, 1904).


[1] Ștefan Petică, Ruinele viselor, Ed. Do-minoR, Iași, 2002, p. 169.

[2] Cf. Idem, p. 170.

[3] Comparația cu lianele și cu trestiile e o sugestie profundă izvorâtă din poezia Ce e amorul?, a lui Eminescu:

Te urmărește săptămâni
Un pas făcut alene,
O dulce strângere de mâni,
Un tremurat de gene.

Te urmăresc luminători
Ca soarele și luna,
Și peste zi de-atâtea ori
Și noaptea totdeauna.

Căci scris a fost ca viața ta
De doru-i să nu-ncapă,
Căci te-a cuprins asemenea
Lianelor din apă.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno