Primele două poeme ale ciclului Când vioarele tăcură reprezintă o probă de virtuozitate… mallarméană.

Despre Mallarmé, Petică afirma că „a fost numai cel mai genial reprezentant al mișcărei [simboliste], iar nicidecum întruparea sau pricina ei”[1].

Că nu l-a considerat întruparea simbolismului, se vede limpede din faptul că lirica sa nu stă neapărat sub semnul acestuia, că influența lui Mallarmé este observabilă, dar nu reprezintă o dominantă în versurile lui Petică.

Pe de altă parte, rafinamentul poetic mallarméan, sensul înnoitor al artei sale poetice l-au sedus pe poetul nostru, iar cele două creații amintite reprezintă, în opera sa, un exemplu de maximă proximitate de concepția poetică a confratelui francez.

Ceea ce l-a atras pe Ștefan Petică la acesta este, fără îndoială, impresionismul manierei poetice[2], dincolo de care, ca idei și tematică, poezia lui Mallarmé nu îl mai înrâurește în niciun fel.

Dar să ne întoarcem la versuri:

Vioarele tăcură. O, nota cea din urmă
Ce plânge răzlețită pe strunele-nvechite,
Și-n noaptea solitară, o, cântul ce se curmă
Pe visurile stinse din suflete-ostenite.

Arcușurile albe în noaptea solitară
Stătură: triste paseri cu aripile întinse,
Păreau c-așteaptă semne, și strunele vibrară.
Ah, strunele, ce tremur de viață le cuprinse!

Și degetele fine, în umbră sclipitoare
Păreau ca niște clape de fildeș, ridicate
Pe flaute de aur în seri de evocare
A imnurilor triste din templele uitate.

Murise însă cântul de veche voluptate,
Și triste și stinghere vioarele părură
În noaptea-ntunecată de grea singurătate
Fecioare-mpovărate de-a viselor tortură.

(Când vioarele tăcură, I)

Confuzia simbolică între vioare și fecioare face ca subiectul poeziei să fie învăluit într-o taină densă.

Aici, trupul fecioarei nu mai este „o fragedă liană” (Fecioara în alb III), o trestie[3] („Fecioarele trecură cu mijloace de trestii” – Când vioarele tăcură VII) ori „o ramură-nflorită/ De albe roze pale” (Fecioara în alb XIII), ci este un trup…divagant, metamorfozant.

El ia forma diverselor instrumente muzicale, se trasfmormă dintr-o formă într-alta, se disipează în note muzicale și apoi se re-formează în altă înfățișare.

Această mobilitate extraordinară a portretului feminin indică, de fapt, complexitatea persoanei.

De data aceasta, voluptatea stă în sonuri/ sunete, e întrupată – sau deztrupată – în/ de instrumente și nu de flori sau miresme.

Formele schimbătoare ale poeziei sunt un corolar al sentimentelor și gândurilor care se aglomerează și se modifică provocator.

În fapt, muzica ascunde tot atât de multă voluptate ca și celelalte arte. Inefabilul ei e aparent.

Stăruie jocul de umbră și lumină în versurile lui Petică, alternanța neprevăzută și fulminantă a materializărilor și dematerializărilor.

Din simbol al elevației („arcușuri albe” ca „triste paseri” deschizând aripile „așteaptă semne”), cântecul se apropie din ce în ce mai mult de planul terestru, în loc să își ia zborul.

Vibrarea strunelor se întrupează în…portretul vag dar rezonant al tinerei fete: cu „degetele fine” „ca niște clape de fildeș” „pe flaute de aur”.

Ea însăși este un instrument sau chiar o…orchestră, alcătuită din vioare, pian/ clavir și flaute. O orchestră a pasiunii polifonice.

Un fel de lucire interioară se stinge și se aprinde (de fildeș și de aur) odată cu sunetul acestei cântări: atunci este și „tremur de viață”.

„Cântul de veche voluptate” a răsunat în „temple uitate”: e vorba de însăși rezonanța iubirii în sufletele foștilor îndrăgostiți.

Sunetul vioarei e în final asociat cu tortura viselor amoroase. Vioarele devin astfel o expresie paroxismului sentimental.

Muzica e aici un simbol nu al abstracțiunii, ci al voluptății, al întrupării sentimentului, pe care succesivele metamorfoze instrumental-muzicale nu îl pot derealiza.

Cântecul nu e imaterial, ci dimpotrivă, una din formele subtile de materializare a patimei – a erotismului în acest caz.

E și o formă/ un mod de a induce patima, dar și de a o reprezenta, având un conținut diafan, dar nefiind inefabilă.

Muzica are un trup instrumental sau sonor, după cum și patima are un trup de gânduri și sentimente, care se folosește numai de trupul însuși pentru a se exprima.

Femia/ tânăra este un instrument al propriei pasiuni, al impulsurilor.

Însă, în lirica lui Petică nu descoperim atât un simbolism senzitiv, cât mai degrabă un simbolism reflexiv sau care e menit să conducă cititorii la judecăți profunde.

În poeziile lui, nu de puține ori avem impresia că citim concluziile a zeci de pagini de roman psihologic, cu puternice accente religioase.

Tudor Arghezi avea dreptate să considere că un vers poate să conțină romane întregi (Vers și poezie, 1904).


[1] Ștefan Petică, Ruinele viselor, Ed. Do-minoR, Iași, 2002, p. 169.

[2] Cf. Idem, p. 170.

[3] Comparația cu lianele și cu trestiile e o sugestie profundă izvorâtă din poezia Ce e amorul?, a lui Eminescu:

Te urmărește săptămâni
Un pas făcut alene,
O dulce strângere de mâni,
Un tremurat de gene.

Te urmăresc luminători
Ca soarele și luna,
Și peste zi de-atâtea ori
Și noaptea totdeauna.

Căci scris a fost ca viața ta
De doru-i să nu-ncapă,
Căci te-a cuprins asemenea
Lianelor din apă.

Did you like this? Share it: