Predică despre frică [16 aprilie 2014]
în ultima cântare a Deniei de azi, de Miercuri, Domnul ne spune: „O, prietenilor! Vedeți să nu vă despartă de Mine vreo frică” [Triodul, ed. BOR 2000, p. 590]…
De unde înțelegem că frica…frica păcătoasă…ne desparte de Domnul (și simțim asta în mod brutal în interiorul nostru) oricând credem că există cineva sau ceva mai important decât El.
Frica de-a fi singur…frica de-a fi sărac…frica de a fi neiubit…frica de a nu fi alungat…frica de a nu fi omorât…frica de a nu muri în cele mai mari chinuri…frica de a nu muri de o boală cumplită…frica de moarte…frica de Iad…
Toate fricile noastre reale sau cele induse în noi de către demoni vor să ne facă…să ne simțim singuri, fără scăpare, fără liniște.
De fapt, demonii se năpustesc asupra noastră cu frică, cu frici de tot felul, cu griji și emoții panicarde…tocmai când noi simțim cât de bună și de blândă e pacea lui Dumnezeu…Iar oamenii învechiți în rele, care nu sunt atenți la sufletele oamenilor, detectează imediat pe omul măsurat în toate, pe omul cuvios, pe omul senin…și nu îi suportă liniștea.
De aceea, pacea dumnezeiască din sufletul nostru costă mult…e o rană grea pentru demoni și pentru păcătoșii notorii…pentru că ne este invidiată.
Căci cel mai invidiat lucru e cel pe care nu îl ai…și nici nu îl meriți.
Însă Domnul ne-a atenționat în această seară…că orice frică păcătoasă e o cădere din credință.
E o cădere din relația cu El…
Când ne gândim la noi în detrimentul nostru, în detrimentul mântuirii noastre…atunci ne salvăm viața din frică…dar cădem din relația cu Dumnezeu.
Ne e frică…tocmai pentru că nu avem o dragoste și o încredere reală în Dumnezeu.
Ne e frică tocmai pentru că păcatul e însingurarea noastră.
Nu, nu ne e frică de faptul de a muri…ci de ce urmează după. Chiar dacă ne e frică să ne mărturisim această frică.
Îmi aduc aminte de dovezile de curaj pe care le cer adolescenții unii de la alții…Și generația mea a cunoscut această „preocupare”…și am văzut că și generațiile de acum o cunosc. Iar ca să fii declarat curajos…trebuie să sfidezi pericolul.
Dar pericolul de-abia acum începe! Pentru că întrebarea e aceasta: unde știm că se oprește frica? Când începi să faci păcat după păcat…și păcatul pare să îți dea „putere”…unde știi că se termină „puterea ta de a păcătui”?
De aici și teribilismul celor care curvesc, se îmbată, se droghează, fură, omoară…Pentru că ei cred că nu se termină niciodată „puterea de a păcătui”. Ba da, se termină!
Și când înșelarea numită „atotputernicie” umană se termină…începe frica, o frică delirantă, agasantă…care se manifestă și ca panică…și ca gol sufletesc. Ca neiubire profundă.
Domnul le-a spus Ucenicilor să nu se teamă…și ei s-au temut. Dar și nouă ne spune să nu ne fie teamă…și ne tot temem…și ne facem frici puerile.
Frici care înseamnă multă necredință.
Pentru că prin ele noi spunem de fapt: „Dumnezeu n-are grijă de noi! Dumnezeu nu ne vede! El nu ne ajută acum…când nouă ne e greu!”.
Însă El tocmai acum…când nouă ne e foarte greu…și când simțim că „El nu ne ajută”, ne ajută! Pentru că ajutorul Lui e paradoxal, e durabil, e pentru veșnicie și nu pentru o clipă.
Noi am vrea ca fiecare zi să fie numai lapte și miere…fără dureri, fără transpirație…fără nervi…fără ziduri.
Însă toate aceste ziduri, enervări, schingiuiri interioare fac parte din schimbarea noastră, din primenirea noastră interioară, din înfrumusețarea noastră.
Da, în viața duhovnicească, fricile sunt momente de creștere duhovnicească!
A înțelege frica, fricile, obsesiile, ispitele de tot felul, necazurile de tot felul înseamnă a decripta creșterea duhovnicească. A afla cum putem crește în har, în sfințenie.
Toate fricile și durerile și căderile noastre devin sfințenie dacă sunt purtate cu mulțumire în fața lui Dumnezeu. Dacă ele sunt înțelese drept clipe de mare binecuvântare, de înfrumusețare interioară.
Însă trebuie să le spunem fricilor pe nume…și să le înțelegem substratul. Să înțelegem ce se află în spatele lor.
Frica de sărăcie…înseamnă frica de a nu suferi. Înseamnă frica de a nu ne pierde tabieturile. Frica de a nu ne pierde plăcerile.
La fel, frica de moarte înseamnă să nu ne pierdem „confortul de aici”. Însă dacă aici avem „confort”, dacă considerăm că aici poate fi „mai bine” decât în Împărăția lui Dumnezeu, arătăm că suntem trupești și că liniștea noastră e doar aparentă.
Frica rea, în concluzie, cea care ne desparte de Dumnezeu…e cea care ne centrează pe noi. E cea care e o alipire față de „binele” nostru aparent.
Pe când frica bună…are de-a face cu evlavia, cu credința, cu iubirea de Dumnezeu. Pentru că e grija de a nu-L întrista pe Cel care ne iubește.
Frica bună e o grijă iubitoare. Frica rea e un egoism singularizant.
Și dacă ne e frică…și vrem să scăpăm de frică…atunci trebuie să credem în Dumnezeu, Cel care a învins orice frică în om prin întruparea Sa și prin toată opera Lui răscumpărătoare.
Astăzi am auzit că Iuda, vicleanul și înșelătorul, L-a vândut pe Mirul vieții.
Mâine vom rosti cele 12 Evanghelii. Îl vom vedea răstignit pe Lemn pe Mirele Bisericii.
Vineri Îl vom prohodi pe Cel viu.
Sâmbătă vom aștepta lumină sfântă de la El. Pe care o vom aștepta să coboare în Mormântul Lui, Cel dătător de viață.
Pentru ca duminică, la miez de noapte, să împânzim lumina primită de la El în mod minunat, dar care e materială, având în lăuntrul nostru lumina Lui cea necreată, care e adevărata lumină a Învierii Lui.
Căci atunci când vom spune că toate s-au umplut de lumină, ne vom referi la faptul că lumina dumnezeiască necreată a Prea Sfintei Treimi inundă toate.
Cea care vine sâmbătă în mormânt, lumina care coboară sâmbătă la Ierusalim aprinde lumânările și candelele…și e o icoană a celei nemateriale.
Însă cea nematerială, lumina Prea Sfintei Treimi, e cea în care ne-am îmbrăcat la Botez și prin care am devenit mădulare mistice/ tainice ale lui Hristos.
Iar dacă suntem așa, dacă suntem mădulare îndumnezeite ale lui Hristos…de unde frica aceasta păcătoasă, care ne desparte de Dumnezeu?!
Pentru că frica de Dumnezeu e plină de înțelepciune, de curăție, de delicatețe.
Frica de Dumnezeu nu e panică ci pace. Ea produce împăcare a conștiinței și a inimii, a întregii noastre ființe.
De aceea Domnul ne vrea cu El. Ne vrea fără frică. Fără frici păcătoase, copilărești, pentru că noi suntem…ai Lui. Și Dumnezeu poartă de grijă celor care sunt ai Lui.
Așadar, să fim ai Lui…mergând cu El la Patima cea de bună voie…pentru ca să vedem și slăvita Înviere a Lui!
Să o vedem în noi și în toți oameni!
Să vedem învierea noastră din păcat, din metehne rele, din obiceiuri păcătoase.
Căci a Lui e slava, puterea și închinăciunea, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!