Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör kayseri escort

Zi: 16 aprilie 2014 Page 1 of 2

Predică despre frică [16 aprilie 2014]

Cina cea de TainaIubiții mei,

în ultima cântare a Deniei de azi, de Miercuri, Domnul ne spune: „O, prietenilor! Vedeți să nu vă despartă de Mine vreo frică” [Triodul, ed. BOR 2000, p. 590]…

De unde înțelegem că frica…frica păcătoasă…ne desparte de Domnul (și simțim asta în mod brutal în interiorul nostru) oricând credem că există cineva sau ceva mai important decât El.

Frica de-a fi singur…frica de-a fi sărac…frica de a fi neiubit…frica de a nu fi alungat…frica de a nu fi omorât…frica de a nu muri în cele mai mari chinuri…frica de a nu muri de o boală cumplită…frica de moarte…frica de Iad…

Toate fricile noastre reale sau cele induse în noi de către demoni vor să ne facă…să ne simțim singuri, fără scăpare, fără liniște.

De fapt, demonii se năpustesc asupra noastră cu frică, cu frici de tot felul, cu griji și emoții panicarde…tocmai când noi simțim cât de bună și de blândă e pacea lui Dumnezeu…Iar oamenii învechiți în rele, care nu sunt atenți la sufletele oamenilor, detectează imediat pe omul măsurat în toate, pe omul cuvios, pe omul senin…și nu îi suportă liniștea.

De aceea, pacea dumnezeiască din sufletul nostru costă mult…e o rană grea pentru demoni și pentru păcătoșii notorii…pentru că ne este invidiată.

Căci cel mai invidiat lucru e cel pe care nu îl ai…și nici nu îl meriți.

Însă Domnul ne-a atenționat în această seară…că orice frică păcătoasă e o cădere din credință.

E o cădere din relația cu El…

Când ne gândim la noi în detrimentul nostru, în detrimentul mântuirii noastre…atunci ne salvăm viața din frică…dar cădem din relația cu Dumnezeu.

Ne e frică…tocmai pentru că nu avem o dragoste și o încredere reală în Dumnezeu.

Ne e frică tocmai pentru că păcatul e însingurarea noastră.

Nu, nu ne e frică de faptul de a muri…ci de ce urmează după. Chiar dacă ne e frică să ne mărturisim această frică.

Îmi aduc aminte de dovezile de curaj pe care le cer adolescenții unii de la alții…Și generația mea a cunoscut această „preocupare”…și am văzut că și generațiile de acum o cunosc. Iar ca să fii declarat curajos…trebuie să sfidezi pericolul.

Dar pericolul de-abia acum începe! Pentru că întrebarea e aceasta: unde știm că se oprește frica? Când începi să faci păcat după păcat…și păcatul pare să îți dea „putere”…unde știi că se termină „puterea ta de a păcătui”?

De aici și teribilismul celor care curvesc, se îmbată, se droghează, fură, omoară…Pentru că ei cred că nu se termină niciodată „puterea de a păcătui”. Ba da, se termină!

Și când înșelarea numită „atotputernicie” umană se termină…începe frica, o frică delirantă, agasantă…care se manifestă și ca panică…și ca gol sufletesc. Ca neiubire profundă.

Domnul le-a spus Ucenicilor să nu se teamă…și ei s-au temut. Dar și nouă ne spune să nu ne fie teamă…și ne tot temem…și ne facem frici puerile.

Frici care înseamnă multă necredință.

Pentru că prin ele noi spunem de fapt: „Dumnezeu n-are grijă de noi! Dumnezeu nu ne vede! El nu ne ajută acum…când nouă ne e greu!”.

Însă El tocmai acum…când nouă ne e foarte greu…și când simțim că „El nu ne ajută”, ne ajută! Pentru că ajutorul Lui e paradoxal, e durabil, e pentru veșnicie și nu pentru o clipă.

Noi am vrea ca fiecare zi să fie numai lapte și miere…fără dureri, fără transpirație…fără nervi…fără ziduri.

Însă toate aceste ziduri, enervări, schingiuiri interioare fac parte din schimbarea noastră, din primenirea noastră interioară, din înfrumusețarea noastră.

Da, în viața duhovnicească, fricile sunt momente de creștere duhovnicească!

A înțelege frica, fricile, obsesiile, ispitele de tot felul, necazurile de tot felul înseamnă a decripta creșterea duhovnicească. A afla cum putem crește în har, în sfințenie.

Toate fricile și durerile și căderile noastre devin sfințenie dacă sunt purtate cu mulțumire în fața lui Dumnezeu. Dacă ele sunt înțelese drept clipe de mare binecuvântare, de înfrumusețare interioară.

Însă trebuie să le spunem fricilor pe nume…și să le înțelegem substratul. Să înțelegem ce se află în spatele lor.

Frica de sărăcie…înseamnă frica de a nu suferi. Înseamnă frica de a nu ne pierde tabieturile. Frica de a nu ne pierde plăcerile.

La fel, frica de moarte înseamnă să nu ne pierdem „confortul de aici”. Însă dacă aici avem „confort”, dacă considerăm că aici poate fi „mai bine” decât în Împărăția lui Dumnezeu, arătăm că suntem trupești și că liniștea noastră e doar aparentă.

Frica rea, în concluzie, cea care ne desparte de Dumnezeu…e cea care ne centrează pe noi. E cea care e o alipire față de „binele” nostru aparent.

Pe când frica bună…are de-a face cu evlavia, cu credința, cu iubirea de Dumnezeu. Pentru că e grija de a nu-L întrista pe Cel care ne iubește.

Frica bună e o grijă iubitoare. Frica rea e un egoism singularizant.

Și dacă ne e frică…și vrem să scăpăm de frică…atunci trebuie să credem în Dumnezeu, Cel care a învins orice frică în om prin întruparea Sa și prin toată opera Lui răscumpărătoare.

Astăzi am auzit că Iuda, vicleanul și înșelătorul, L-a vândut pe Mirul vieții.

Mâine vom rosti cele 12 Evanghelii. Îl vom vedea răstignit pe Lemn pe Mirele Bisericii.

Vineri Îl vom prohodi pe Cel viu.

Sâmbătă vom aștepta lumină sfântă de la El. Pe care o vom aștepta să coboare în Mormântul Lui, Cel dătător de viață.

Pentru ca duminică, la miez de noapte, să împânzim lumina primită de la El în mod minunat, dar care e materială, având în lăuntrul nostru lumina Lui cea necreată, care e adevărata lumină a Învierii Lui.

Căci atunci când vom spune că toate s-au umplut de lumină, ne vom referi la faptul că lumina dumnezeiască necreată a Prea Sfintei Treimi inundă toate.

Cea care vine sâmbătă în mormânt, lumina care coboară sâmbătă la Ierusalim aprinde lumânările și candelele…și e o icoană a celei nemateriale.

Însă cea nematerială, lumina Prea Sfintei Treimi, e cea în care ne-am îmbrăcat la Botez și prin care am devenit mădulare mistice/ tainice ale lui Hristos.

Iar dacă suntem așa, dacă suntem mădulare îndumnezeite ale lui Hristos…de unde frica aceasta păcătoasă, care ne desparte de Dumnezeu?!

Pentru că frica de Dumnezeu e plină de înțelepciune, de curăție, de delicatețe.

Frica de Dumnezeu nu e panică ci pace. Ea produce împăcare a conștiinței și a inimii, a întregii noastre ființe.

De aceea Domnul ne vrea cu El. Ne vrea fără frică. Fără frici păcătoase, copilărești, pentru că noi suntem…ai Lui. Și Dumnezeu poartă de grijă celor care sunt ai Lui.

Așadar, să fim ai Lui…mergând cu El la Patima cea de bună voie…pentru ca să vedem și slăvita Înviere a Lui!

Să o vedem în noi și în toți oameni!

Să vedem învierea noastră din păcat, din metehne rele, din obiceiuri păcătoase.

Căci a Lui e slava, puterea și închinăciunea, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Pastorala pascală a ÎPS Andrei Andreicuț [2014]

Pastorala la Învierea Domnului: Între lumină şi întuneric, între Hristos şi diavolul

Iubiţi fraţi şi surori

Chemarea solemnă de la începutul celei mai importante celebrări de peste an este: Veniţi de primiţi lumină![1], iar slujba se sfârşeşte cu cântarea: Ziua Învierii! Şi să ne luminăm cu prăznuirea, şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm: Să zicem: fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi: să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le [2].

Lumina inefabilă ce învăluie sărbătoarea Paştilor izvorăşte din Hristos Cel înviat din morţi. De aceea, Sfântul Ioan Damaschin ne îndeamnă să ne curăţim simţirile şi să vedem pe Hristos strălucind cu neapropiata lumină a Învierii [3]. Evanghelia din duminica Paştilor, vorbind despre Hristos Cel înviat, ne spune că El este Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume (Ioan 1, 9).

Însuşi Mântuitorul Hristos le-a spus fariseilor: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii (Ioan 8,12). Iar la Slujba Învierii cântăm: Acum toate s-au umplut de lumină: şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt. Deci să prăznuiască toată făptura Învierea Lui Hristos, întru care s-a întărit [4].

Un poet creştin, cu talentu-i primit de la Dumnezeu, ni-L prezintă pe Hristos înviat răspândind lumină: Iar în faţa tuturora… ce luceafăr glorios/ Umple cerul de lumină şi de Har victorios? E Iisus! … purtând pe frunte diadema de lumini/ Cu aceeaşi simplitate, cum purtase crengi de spini/… Până-n bolţi un glas răsună, larg ca bubuitul lavei./ Sus acum, voi, porţi eterne! Iată, Împăratul slavei!/ Cine-i Împăratul slavei? Domnul tare şi viteaz,/ Care-a biruit în luptă cel mai fioros grumaz![5]

Sfântul Ioan Teologul, fiind răpit în Rai, L-a văzut pe Hristos Cel înviat din morţi: El era îmbrăcat în veşmânt lung până la picioare şi încins pe sub sân cu un brâu de aur. Capul Lui şi părul Lui erau albe ca lâna albă şi ca zăpada, şi ochii Lui, ca para focului. Picioarele Lui erau asemenea aramei arse în cuptor, iar glasul Lui era ca un vuiet de ape multe; În mâna Lui cea dreaptă avea şapte stele; şi din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, iar faţa Lui era ca soarele, când străluceşte în puterea lui (Apocalipsa 1, 13-16).

Domnul Hristos, prin Învierea Lui, nu numai că a biruit iadul şi moartea dăruindu-ne viaţă veşnică fericită, ci este şi un izvor de viaţă dumnezeiască pentru noi în viaţa pământească, un izvor de putere şi de curăţie [6]. Din trupul Lui iradiază putere şi slavă care se revarsă asupra noastră. Căci a înviat Hristos, călcând moartea, ca şi pe noi să ne izbăvească de stricăciune şi, oprind tânguirea din pricina ei, să ne încredinţeze să strigăm plini de bucurie: Ai întors plânsul meu în bucurie, ai rupt sacul meu şi m-ai îmbrăcat în veselie [7].

Prin Sfintele Taine ne unim în chip minunat cu Hristos. Prin lucrarea Sfintelor Taine Soarele Dreptăţii intră, ca printr-o mare deschizătură a firii, în această lume întunecată şi omoară tot ce-i pieritor în ea, împrăştiind peste tot duh de viaţă nemuritoare, căci Lumina lumii biruieşte lumea [8].

Ne luminăm la Botez prin apă şi prin Duh, ne îmbrăcăm în Hristos: Câţi în Hristos v-aţi botezat, În Hristos v-aţi îmbrăcat (Galateni 3, 27), zice Sfântul Pavel. Această haină luminoasă nu rămâne numai la suprafaţa pielii, ci se imprimă în fiinţa noastră întreagă. Iar când ne pregătim pentru Sfânta Împărtăşanie, îi cerem lui Dumnezeu: ca focul şi ca lumina să-mi fie mie Trupul şi Sângele Tău cel scump, Mântuitorul meu, arzând materia păcatului şi mistuind spinii patimilor şi luminându-mă tot pe mine ca să închin Dumnezeirii Tale[9]. În spiritul acestei afirmaţii Sfântul Sinod a dedicat anul 2014 Sfintei Spovedanii şi Sfintei Împărtăşanii.

Încă din lumea aceasta, cei ce s-au curăţit de păcate văd slava lui Hristos Cel Înviat. Pe Tabor cei trei ucenici L-au văzut îmbrăcat în lumină. Tot aşa L-au văzut Apostolii după Înviere. Iar Sfântul Grigorie Palama ne spune că atunci când vom deveni nestricăcioşi şi nemuritori şi vom ajunge la starea cea preafericită şi în chipul lui Hristos, atunci vom fi totdeauna cu Hristos, plini de arătarea Lui prin vederi preacurate: căci arătarea Lui ne va scălda în fulgerări prealuminoase [10].

Citim în Pateric că a fost un om care se numea Avva Pamvo şi despre acesta se povesteşte că trei ani a petrecut rugându-se lui Dumnezeu şi zicând: să nu mă slăveşti pe pământ! Şi atât l-a slăvit Dumnezeu încât nu putea cineva să se uite la faţa lui, de slava care o avea … Faţa lui Avva Pamvo ca fulgerul strălucea şi era ca un împărat şezând pe tron [11].

În cetatea Noului Ierusalim nu va mai fi trebuinţă de soare, nici de lună ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o şi făclia ei este Mielul. Şi neamurile vor umbla în lumina ei, iar împăraţii pământului vor aduce la ea mărirea lor (Apocalipsă 21,23-24). Soarele unic ce o va lumina este Hristos Cel Înviat din morţi. Cei ce au o viaţă curată vor putea ajunge acolo. De aceea, Slujba Învierii ne îndeamnă să ne curăţim simţurile şi să vedem pe Hristos strălucind, cu neapropiată lumină a Învierii. Şi cântându-I cântare de biruinţă, luminat să-L auzim zicând: Bucuraţi-vă![12]

Iubiţi credincioşi,

Dacă Hristos este lumină şi izvor de lumină pentru toţi, diavolul este întuneric şi sursă de tenebre pentru mulţi. În fruntea diavolilor stă satana. Diavolii erau la început îngeri, dar, având voie liberă, cauza căderii lor a fost decizia de a se despărţi de Dumnezeu, iar motivul căderii a fost mândria.

Dacă dorim să ne explicăm răul, acesta constă în voinţa unor spirite create, inferioare lui Dumnezeu, de a se ridica peste această condiţie a lor, deci într-o tendinţă a lor de a fi prin esenţă mai mult decât sunt[13].

Proorocul Isaia, privind cu tristeţe prăbuşirea îngerilor răi, exclamă: Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineţii! Cum ai fost aruncat la pământ tu, biruitor de neamuri, care ziceai în cugetul tău: Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu (Isaia 14, 12-13).

Aşadar diavolul este fiinţă spirituală pervertită, duh rău şi trufaş. Termenul grecesc diavolos se traduce prin calomniator, pârâtor, clevetitor şi uneltitor. În ebraică se numeşte satan şi înseamnă potrivnic şi vrăjmaş. Sfântul Ioan Teologul ne spune că a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele cel de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înșală toată lumea, aruncat a fost pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el (Apocalipsa 12, 9).

Fiind la început îngeri luminaţi au devenit diavoli întunecaţi. Ei sunt vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi apoi ai oamenilor. Cei ce se lasă ispitiţi cad în mrejele lor. Diavolul a fost dintru început ucigaş de oameni şi tatăl minciunii (Ioan 8, 44). În final, însă, va fi aruncat în iezerul cu foc şi pucioasă, cu fiara şi proorocul mincinos de care s-a servit (Apocalipsa 20, 10-14).

Din nefericire pentru lumea modernă, cum spune Baudelaire, cea mai faimoasă şiretenie a diavolului constă în a ne convinge că el nu există[14]. Şi, convingându-ne, poate lucra clandestin. Nu mai credem în rău. De aceea lucrurile merg tot mai prost în lume pentru că ne este frică să privim în faţă adevăratele cauze ale răului. Credem în nenumărate mici rele, ne e teamă de nenumărate primejdii, dar am încetat să mai credem în rău şi să ne fie frică de adevărata primejdie[15]. Or, Sfântul Petru ne spune: Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită (1 Petru 5,8).

Diavolul este întunecat, şiret şi rece. El a fost condamnat să se târască în gânduri şi simţăminte exclusiv trupeşti şi materiale. Incapabil de a se înălţa de la pământ, el nu se poate ridica înspre cele duhovniceşti[16].

Sugerându-ne gândurile rele, împreună cu ele, intră în noi puterea lui. Sufletul se întunecă şi gândurile rele ne chinuie. Simţim atunci pierzania şi vedem că, lipsiţi de harul lui Dumnezeu, nu suntem decât pământ şi păcat[17]. Şi dacă ne târâm şi noi pe pământ, aşa cum se târăşte el, complăcându-ne în fapte josnice, avem toate şansele să fim muşcaţi mortal de către el.

Dreptmăritorilor creştini,

La Paşti prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi veşnice[18].  Sfântul Ioan Gură de Aur exclamă triumfal: Sculatu-S-a Hristos şi au căzut diavolii. Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii. Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte. Înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în groapă[19].

Noi, cei ce oscilăm între Lumină şi întuneric, între Hristos şi diavolul, trebuie să ne hotărâm pentru Hristos. Pentru că ontologic am fost făcuţi să iubim Lumina şi instinctiv ne este teamă de întuneric. Şi totuşi, de ce preferăm uneori întunericul? Ne spune Mântuitorul: Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina, căci faptele lor erau rele. Că oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească (Ioan 3,19-20).

Multă lume este indiferentă la cele spirituale şi cu preocupări de altă natură. Preferă un mediu tenebros, care nu are exigenţe de factură duhovnicească şi nu le provoacă nelinişti metafizice. Lumina i-ar stânjeni, scoţând în evidenţă patimile ce-i subjugă. Întunericul, însă, le prieşte pentru că nu-i tulbură nimeni în preocupările lor.

Dar această stare de lucruri se sfârşeşte cu moartea şi întunericul devine veşnic. Însă Dumnezeu ne-a creat pentru altă viaţă. De aceea, la Paşti cântăm: Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi veşnice; Şi săltând, lăudăm pe Pricinuitorul, Cel unul binecuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri, şi preaslăvit.

Această viaţă plină de lumină, care va fi nesfârşită în veacul viitor, o experimentează încă de pe pământ oamenii care au o viaţă curată. Iată cum îl descrie Sfântul Isaac Sirul pe un asemenea om: faţa se face ca de foc şi plină de farmec şi trupul lui se încălzeşte. Frica şi temerea se îndepărtează de la el şi intră în extaz… Moartea înfricoşătoare o socoteşte bucurie şi niciodată vederea minţii lui nu află vreo întrerupere în înţelegerea tainelor cereşti[21].

Sursa de lumină este Hristos, de care nu trebuie să ne îndepărtăm, ne spune Sfântul Simeon Noul Teolog: Precum fierul ars de foc se împărtăşeşte de lumina lui şi leapădă îndată negreala sa, dar, depărtându-se de foc, se face şi se vede iar rece şi negru, aşa şi trupurile sfinţilor, împărtăşindu-se de harul unit cu sufletul lor sau cu focul dumnezeiesc, se sfinţesc şi arzând se fac şi ele străvezii şi luminoase[22].

Starea lor sufletească, ne spune acelaşi sfânt, este una deosebită: Mai întâi ei sunt umpluţi de o bucurie negrăită pentru că au dobândit în ei înşişi nu lumea, nici cele din lume, ci pe Făcătorul şi Domnul şi Stăpânul a toate. Apoi se îmbracă cu tot trupul şi în întregime în lumina care este Însuşi Hristos Dumnezeu, şi se văd pe ei înşişi împodobiţi cu o slavă negrăită şi cu un veşmânt dumnezeiesc strălucitor[23].

Iubiţi fraţi şi surori,

În această stare de spirit doreşte să ne transpună Slujba Învierii, iar creştinii extaziaţi exclamă: Cât este de sfântă, cu adevărat, şi întru totul prăznuită această noapte de mântuire şi strălucită, mai înainte vestitoare fiind zilei celei purtătoare de lumină, a Învierii, în care Lumina cea fără de ani din mormânt cu trupul tuturor a strălucit[24].

Aceste cuvinte de Înviere vi le vestim şi noi, dorind să Vă facem mângâiere, dumneavoastră şi la toţi cei dragi, rugându-L pe Dumnezeu să vă dăruiască sărbători cu pace şi spunându-vă din tot sufletul: Hristos a Înviat!

†Andrei

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului
şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului


[1] Slujba Învierii, IBMBOR, Bucureşti, 2010, p. 18.

[2] Ibidem, p. 44.

[3] Ibidem, p. 26.

[4] Ibidem, p.27.

[5] Costache Ioanid, Taine, Editura Stephanus, Bucureşti, 1994, p. 143.

[6] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă 2, IBMBOR, Bucureşti, 1978, p. 169.

[7] Ibidem.

[8] Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii şi Despre viaţa în Hristos, Bucureşti, 1989, p. 137.

[9] Liturghier, IBMBOR, Bucureşti, 2012, p. 340.

[10] Despre Sfânta Lumină, Filocalia 7, Bucureşti, 1977, p. 293.

[11] Pateric,Alba Iulia, 1990, p. 190.

[12] Slujba Învierii, IBMBOR, Bucureşti, 2010, p. 26.

[13] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă 1, IBMBOR, Bucureşti, 1978, p. 456.

[14] Denis de Rougemont, Partea diavolului, Anastasia, 1994, p. 11

[15] Ibidem, p. 7.

[16] Ignatie Briancianinov, Fărâmiturile Ospăţului, Alba Iulia, 1996, p. 205.

[17] Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Deisis, Alba Iulia, 1994, p. 200.

[18] Slujba Invierii, IBMBOR, Bucureşti, 2010, p. 37.

[19] Ibidem, p. 46.

[20] Ibidem, p. 37.

[21] Cuvinte despre sfintele nevoinţe, Filocalia 10, IBMBOR, Bucureşti, 1981, p. 137.

[22] Întâia cuvântare morală, Filocalia 6, Bucureşti,1977, p. 134.

[23] Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice şi etice – Scrieri I, Deisis, Sibiu, 2001, p. 215.

[24] Slujba Învierii, IBMBOR, Bucureşti, 2010, p. 37.

Pastorala pascală a PS Corneliu Onilă [2014]

† Corneliu

Prin harul lui Dumnezeu,
Episcop al străvechii Episcopii a Hușilor,

Iubitorului de Hristos cler, viețuitorilor mănăstirilor și la toți dreptcredincioșii creștini: Bucurie, izbăvire de întristare de la Cel ce a biruit moartea, iar de la noi pace și binecuvântare!

Hristos a înviat!

După cele mai triste momente care s-au petrecut unul după altul, când Iisus Mântuitorul a fost părăsit, trădat, condamnat la moarte, gustând durerile suferințelor ei, înviind din morți, se arată celor care L-au urmat, suferind nedreptatea, mângâindu-i în tristețea lor de care erau cuprinși, întrebându-i „de ce plângeți?” (Ioan 20, 15).

Plânsul este expresia profundei dureri, se manifestă și nu poate fi controlat, dar el exprimă starea omului în situații diferite. Lacrimile sfintelor femei purtătoare de mir, lacrimile lui Petru cel căzut, tristețea celor doi ucenici care mergeau spre Emaus (Luca 24, 17), sunt mărturii ale durerii ce s-a consumat în cetatea Ierusalimului, locul unde neamul omenesc a fost mântuit (salvat) din marea tristețe a păcatului și a morții. Cele mai cumplite evenimente din istoria omenirii s-au petrecut când Cel fără de păcat își asumă păcatele lumii, care, pe dealul Golgotei, deasupra crucii timp de trei ceasuri vor apăsa în întunericul din mijlocul zilei vinerii celei mari.

„Săvârșitu-s-a!” (Ioan 19, 30) este glasul împlinirii misiunii pe care a primit-o Fiul lui Dumnezeu venind în această lume! Neamul omenesc a fost mântuit prin Crucea suferințelor și a bucuriei, El, cel nevinovat devine victimă și sacrificator, pentru a reda omului fericirea și viața cea veșnică.

Înviind Domnul și Mântuitorul nostru, blestemul și lacrimile cele de întristare au fost biruite.

Cât este de sfântă această noapte plină de strălucire și de mântuire, deoarece ea vestește venirea zilei celei purtătoare de lumină a Învierii, a zilei fără înserare, a izbăvirii de întristare și a gustării bucuriei cerești. Astăzi prăznuim Paștile cele noi, biruința Învierii și a vieții, taina iertării păcatelor, începutul unei vieți noi în care bucuria și viața, nu mai au sfârșit.

Învierea Domnului este singura și fără sfârșit mângâiere. Învierea Mântuitorului ne dă sens vieții și curaj trecerii din această trecătoare viață spre cea veșnică. Învierea Celui răstignit pe cruce pentru păcatele noastre ne cheamă la întâlnirea cu El în taina vieții celei veșnice, ne invită la masa bucuriei sfintei Împărtășanii: „gustați și vedeți cât de bun este Domnul”!

Omenirea de astăzi, aflată în disperarea și apogeul tristeții, caută căi de izbăvire. În tumultul și oboseala stresantă a zilei, a provocărilor, a bolilor incurabile, a neputinței, a limitelor și slăbiciunilor, a lacrimilor fără sfârșit ce curg pe fața ei tristă, din mormântul aflat în grădina evlaviosului și cu frică de Dumnezeu Iosif, biruitor a înviat Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care a mângâiat pe cei ce plângeau, aducându-le curajul biruinței și bucuria izbăvirii de întristare.

Iubiți frați și surori mărturisitori ai Învierii!

Toate cele omenești își au rostul și sensul lor. Cele văzute sunt într-o continuă și nestatornică schimbare, clipele, zilele, anii, oamenii, frumusețea și parfumul florilor, iarba câmpului, toate se schimbă urmându-și misiunea lor. Noi, creștinii care mărturisim Învierea Domnului, știm că ne îndreptăm cu pași repezi spre taina mormântului și începutul unei vieți noi fără sfârșit: „de credem că Iisus a murit și a înviat, tot așa credem că cei morți întru Hristos vor învia” (I Tesaloniceni 4, 14-16).

În scurta noastră călătorie pământească vedem și trăim starea de întristare și neîmplinire; în spatele fiecărei uși de la intrarea într-o casă se află multă durere și suferință.

Ne întristează neputința, lipsa de curaj, singurătatea, despărțirea de cei dragi, suferința sub toate aspectele ei, nedreptatea, nerecunoștința, neîmplinirea binelui, atrocitatea răului sub toate formele lui de manifestare, necredința, ușurătatea, dorința de a fi și a deveni și neputința de a împlini; neimplicarea și nepăsarea, lipsa de problematizare a ceea ce suntem și a ceea ce trebuie să devenim; indiferența la chemarea Mântuitorului Hristos și a Bisericii Lui.

Ne doare lipsa de milă și compasiune, ajutor și dorință de slujire a celor din nevoi. Ne tulbură zilele cu cele mai triste si de nedorit fapte care distrug omul, sufletul lui, făcându-l de nerecunoscut.

La toate acestea, înviind Domnul din morți ne întreabă pe toți: „De ce plângeți?” (Ioan 20, 15), nu știți oare că Eu am șters lacrima durerii de pe fața tristă a acestei lumi (Apocalipsă 21, 4), nu înțelegeți că Învierea este adevărata și singura cale, care dă tuturor prin Cruce bucurie fără sfârșit, că toate s-au înnoit, și cerul și pământul și cele de dedesubt, că cele vechi au trecut?

În taina Sfintelor Paști, a biruinței Învierii și a vieții, descoperim sensul celor ce există, se întâmplă și împlinesc spre o nouă lume, a vieții și nemuririi. Înviind Domnul din mormânt, ne-a arătat puterea vieții în moartea pe care a biruit-o. O mărturisesc toți cei care L-au văzut, au vorbit cu El, s-au bucurat de El și învierea Lui, au primit taina Botezului și a Sfântului Duh pe care și noi am primit-o mărturisind că „Hristos a înviat din morți fiind început al învierii celor adormiți” (I Corinteni 15, 20).

Sfintele Paști care ne încredințează de lumina și viața cea veșnică, ne cheamă în acest an să comemorăm 300 de ani de când sfântul martir al lui Hristos, Constantin Basarab Voievod Brâncoveanu, împreună cu cei patru fii ai săi, mărturisind cu prețul vieții și al sângelui credința în Învierea Domnului, s-au izbăvit pentru totdeauna de întristare. Martiriul lor este exemplul pe care suntem chemați să-l urmăm când timpul sau vremurile nu prea îndepărtate, o vor cere și de la noi.

De Sfânta Înviere, nimeni nu trebuie să fie trist. Să ne ostenim făcând și împlinind cele pentru sufletele noastre, vizitând pe cei singuri, bolnavi, triști, uitați, părăsiți, bucuria și izbăvirea de întristare să le trăim împreună în taina Bisericii și în viața noastră.

Primăvara și frumusețea ei ne întâmpină trezindu-ne pe toți la asumarea și mărturisirea crucii și Învierii Domnului. În zilele de post și rugăciune am purtat crucea și durerea cu gândul la biruința Învierii. Acum, să ne iertăm, îmbrățișându-ne unul pe celălalt, să imităm pe Mântuitorul Cel înviat, care ne întâmpină pe toți: „Bucurați-vă!”.

În această sfântă zi să redevenim purtători de lumină și bucurie veșnică, mărturisind și vestind tuturor Hristos a înviat!

Către Domnul și Mântuitorul nostru Cel ce a înviat din morți pentru voi toți, pururea rugător,

 † Corneliu

        Episcopul Hușilor.

Pastorala pascală a ÎPS Eftimie Luca [2014]

Învierea Domnului – „Ziua celei mai adânci taine”. Pastorală la Sărbătoarea Învierii Domnului, anul mântuirii 2014

Eftimie,
Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului

Iubitului nostru cler, cinului monahal, şi tuturor dreptmăritorilor creştini din
această de Dumnezeu păzită şi binecuvântată eparhie, har,
milă şi pace de la Îndurătorul Dumnezeu,
iar de la noi părintească dragoste!

Motto:

,,Paştele cele sfinţite astăzi nouă s-a arătat!
Paştele care au deschis nouă uşile raiului,
Paştele cele ce sfinţesc pe toţi credincioşii”

Drept măritori creştini,

Prin Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos din morți s-au împlinit toate profeţiile mesianice ale Vechiului Testament. Începând de la profetul Moise și continuând cu David,  Isaia, Ieremia, Daniel, Zaharia şi până la Maleahi, fiecare dintre ei vorbește  în scrierile sale despre făgăduinţa venirii unui Mântuitor, despre  întruparea Sa din Sfânta Fecioară Maria, prin umbrirea Duhului Sfânt, precum şi despre naşterea Sa în Betleemul Iudeii, misiunea mântuitoare, suferințele și preaslăvirea Sa.

Deși paginile Sfintei Scripturi ne vorbesc despre Mesia ca fiind fără de păcat, blând și smerit cu inima, întrupat pentru a readuce umanitatea în dialog de iubire cu Dumnezeu, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a fost totuşi dispreţuit, respins şi prigonit de iudei, vândut pe 30 de arginţi, bătut, pălmuit şi scuipat, a răbdat durerile răstignirii şi a suferit până la moarte pentru păcatele poporului, însă a treia zi a înviat din morţi, biruind puterea morții prin propria Sa moarte.

Dacă cea mai încărcată de durere și tristă zi din istoria omenirii a fost ziua în care oamenii L-au răstignit pe Iisus din Nazaret Fiul lui  Dumnezeu, cea mai fericită şi mai luminoasă zi a rămas peste veacuri ziua Învierii Sale, care așa cum spune o cântare specifică acestei perioade liturgice: „este ziua celei mai curate bucurii, ziua celei mai dulci mângâieri, ziua celei mai mari minuni, ziua celei mai adânci taine, ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea”.

În această zi de Sărbătoare a sărbătorilor, încărcată de profunde semnificații teologice mântuitoare, în care suntem îndemnați să medităm la perspectiva propriei noastre învieri din moartea înstrăinării de Dumnezeu, Biserica ne cheamă ca să ne bucurăm şi împreună să cântăm, așa cum una dintre cele mai semnificative cântări pascale ne îndeamnă: „Paştele cele sfinţite astăzi nouă s-a arătat! Paştele cele nouă şi sfinte, Paştele cele de taină, Paştele cele prea cinstite, Paştele Hristos  Izbăvitorul! Paştele cele fără de prihană, Paştele cele mari, Paştele credincioşilor! Paştele care au deschis nouă uşile raiului, Paştele cele ce sfinţesc pe toţi credincioşii”.

În această atmosferă de primăvară, când natura revine la viață și sufletele noastre se veselesc în marea bucurie a sărbătorilor de Paşte, uitând măcar pentru un moment de truda și neajunsurile zilei, gândurile noastre părinteşti se indreaptă către vieţuitorii sfintelor noastre mănăstiri, către clerul şi credincioşii acestei eparhii pe care-i binecuvântăm şi îi întâmpinăm cu creştinescul: «Hristos a înviat!».

Iubiţii mei fii duhovniceşti

Drumul dumnezeiescului nostru Mântuitor, Iisus Hristos, spre lumina Învierii a trecut prin crucea suferinţelor pe care a purtat-o în săptămâna Sfintelor Sale pătimiri, fiind supus  judecății, răstignirii şi morții, pentru ca, în final, să urmeze Învierea Sa prin care s-a oferit creştinilor minunata şi nespusa putere a credinței  și speranței  în lupta cu păcatul și moartea  spirituală și, de asemenea, posibilitatea  dobândirii nemuririi şi a fericirii veşnice în Împărăţia lui Dumnezeu.

Strămoşii noştri geto-daci, acum două mii de ani, au primit lesne credinţa creștină, propovăduită de Andrei, apostolul cel întâi chemat, despre Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat şi înviat, precum şi despre Învierea morţilor, pe care o mărturiseau şi ei potrivit credinței lor, într-un anumit fel.

Cu ușurință  s-au înscris pe frontispiciul sufletelor lor cuvintele Fiului lui Dumnezeu: ,,Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (In. 11,25), precum şi cele ale Apostolului Pavel care precizează categoric faptul că învierea lui Hristos şi a oamenilor este esenţa învăţăturii creştine: „Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră” (I Cor. 15, 14-18).

Ei, strămoşii noştri, trăind în simplitate și modestie şi punând valoarea sufletului  mai presus de cea a trupului, iar viaţa veşnică mai presus de cea pământească, au crezut şi nădăjduit în Hristos nu numai în viaţa şi pentru viaţa aceasta, ci mai ales în viaţa veşnică şi fericirea paradiziacă a Ierusalimului Ceresc oferite lumii prin Învierea Mântuitorului Iisus Hristos.

Iubiţi şi binecredincioşi fii ai acestui neam,

Aşa cum adevăraţii creştini poartă crucea nevoinţelor și asprimea  postului cu credinţa şi nădejdea neclintite că vor ajunge la împărtășirea din lumina sărbătorii Învierii Domnului, tot astfel şi strămoşii noştri şi-au purtat peste veacuri crucea pătimirii lor pe aceste meleaguri bântuite de furtuna năvălirilor barbare, cu credinţa şi cu nădejdea nezdruncinate în izbăvirea şi mântuirea prin Hristos Cel înviat din morţi, aşa precum mărturisesc  Sfintele  Scripturi.

Credința în Dumnezeu, Cel ce a biruit moartea, a ținut trează speranța mântuirii acestui neam românesc atât de încercat în istoria sa zbuciumată și, de asemenea, ea trebuie să fie și astăzi, în aceste vremuri de grele frământări morale, politice și sociale, liantul, fundamentul și reperul acțiunilor și deciziilor noaste individuale și naționale.

Dacă mana din pustie, prin voia lui Dumnezeu, a hrănit trupeşte pe poporul evreu timp de 40 de ani, cu atât mai mult, postul, rugăciunile, milosteniile, Sfintele Taine, slujbele Sfintei noastre Biserici Ortodoxe în general şi, mai presus de toate, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, au hrănit sufletul neamului românesc.

Paştele nostru creştin, sfinţit prin jertfa Crucii şi bucuria Învierii Domnului, a fost, este, şi va fi cea mai Sfântă zi a neamului nostru românesc, supranumită de marii imnologi ai cântărilor noastre bisericeşti: „Praznic al praznicelor şi Sărbatoare a sărbătorilor”.

Numai credinţa şi nădejdea în Hristos Cel Înviat, în răsplătirea dreaptă la Învierea cea de obşte, într-o lume viitoare mai bună şi mai dreaptă, ne-au făcut să ieşim biruitori, ca popor creștin, din vâltoarea atâtor vremuri de încordare şi restrişte întreținând supraviețuirea noastră în istorie.

Iubiţi urmaşi ai acestor îndelung răbdători strămoşi,

Anul acesta, 2014, a fost declarat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române Anul Omagial Euharistic și Anul Comemorativ al Sfinților Brâncoveni, dorindu-se prin aceasta o accentuare a înțelegerii autentice a valorii mântuitoare a actului euharistic precum și a jertfei  supreme  de sine pentru apărarea credinței creștine.

În acest sens, pe întreg cuprinsul Eparhiei noastre, a Romanului și Bacăului, s-au derulat, ori sunt în curs de derulare ample proiecte în care sunt implicați fiii și fiicele noastre duhovnicești, activități cultural-religioase, simpozioane, pelerinaje, acțiuni prin care Biserica încearcă să facă astfel cunoscut tezaurul său spiritual și să mențină vie credința și speranța acestui neam.

Noianul de suferinţe, dar şi de credinţă neclintită a făcut din sufletul neamului românesc un popor cu o deosebită viaţă morală, un popor care a iertat pe prigonitorii săi aşa cum şi Domnul nostru Iisus Hristos cel Înviat din morţi a iertat pe cei ce L-au dat la moarte şi L-au răstignit. În acelaşi timp, aceste grele încercări ne-au purificat sufletele ,,precum se curăţeşte aurul în cuptorul cel cu foc”(Pilde 17,3).

Pe toți românii din decursul timpului care au fost martirizaţi, au pătimit, au suferit, au trăit şi au mărturisit cu fapta  crediţa în Hristos Cel înviat, cu convingerea neclintită în învierea şi viaţa veşnică, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a aşezat la loc de cinstire şi de pomenire, în calendarul nostru bisericesc, prăznuindu-i  în Duminica a doua după Rusalii, numită: „Duminica Sfinţilor români”.

De asemenea, anul acesta, prin slujbe speciale, vom face pomenirea ostașilor români care și-au sacrificat viața acum o sută de ani, în Primul Război Mondial, apărând valorile fundamentale ale omului: credința, familia, libertatea și identitatea națională, dar și a tinerilor care prin sacrificiul suprem, acum douăzeci și cinci de ani, cu mâinile goale au ridicat sufletul românesc din întunericul în care-l cufundase Regimul Comunist ateu.

Credinţa în înviere constituie taina rezistenţei în istorie a neamului nostru românesc prin care şi-a sfinţit viaţa şi şi-a dobândit mântuirea.

Iubiţi fii duhovniceşti,

Prin  cruce şi prin Înviere, Mântuitorul  Iisus Hristos ne-a deschis calea spre fericirea veşnică, dar pentru ca fiecare dintre noi să poată deveni părtaş al ei, trebuie  să unească harul Duhului Sfânt şi bucuria Învierii Domnului cu credinţa şi cu faptele cele bune.

Câţi orfani în suferinţă, câte văduve neajutorate, cîţi bătrâni în lipsă, cîţi bolnavi şi cîtă suferinţă întâlnim în spitale, în azile, în cămine, în orfelinate şi în penitenciare? Câte familii sărace, care poate pentru sărbătoarea de astăzi nu au avut cu ce-şi pregăti masa de Paşte şi n-au putut-o împodobi cu pasca şi tradiţionalele ouă roşii?

Plecând de la biserică, de la masa cinei pascale, cu bucuria Învierii Domnului în suflete, duceţi mai întâi darurile voastre împodobite cu lumina de Paşti în casele celor în suferinţă. „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru, milostiv este” (Luca 6, 36). Făcând aceasta, vom deveni vasele alese prin care Dumnezeu lucrează în lume, mâna prelungită a lui Hristos milostivul, împlinind în același timp lucrarea filantropică a Bisericii din trupul căreia facem parte cu toții.

Drept aceea, să facem din acest praznic un prilej de înnoire a vieţii noastre, de îndreptare şi de îmbunătăţire a ei, prin credinţă, prin muncă cinstită şi prin fapte bune.

Opriţi-vă de la orice păcat: „Părăsiţi faptele întunericului şi vă îmbrăcaţi în hainele luminii, căci Hristos ne-a chemat din întuneric la lumină, din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer” (Romani 13, 12).

Pătrunşi de lumina tainică a Învierii, purtând în noi, prin Sfânta Împărtăşanie, pe Iisus Hristos  Euharistic, cu toţii să ne bucurăm şi să mărturisim, parafrazând o frumoasă cântare spunând că astăzi: ,,Este ziua plină de lumină a Învierii, când suntem îndemnați să ne iertăm şi să ne îmbrățișăm unii pe alții. Este ziua iertării în care îi numim frați chiar și pe cei ce ne urăsc și ne sunt potrivnici, este timpul bucuriei pascale în care uitâd tot răul ce ni s-a făcut trebuie să iertăm toate și împreună suntem chemați să cântăm: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.

«Hristos a înviat!»

† Eftimie,
Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului.

Pastorala pascală a ÎPS Pimen Zainea [2014]

† Pimen,
din milostivirea lui Dumnezeu
Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților

Iubitului nostru cler, cinului monahal şi binecredincioşilor creştini din de Dumnezeu păzita noastră Arhiepiscopie, har, milă şi pace de la Dumnezeu – Tatăl, iar de la noi, arhierească binecuvântare.

Iubiți credincioși,

Multe minuni a săvârșit Domnul nostru Iisus Hristos în vremea viețuirii Sale cu trupul pe pământ, dar Învierea Sa din morți rămâne pentru toate veacurile cea mai mare minune. Faptul Învierii este dovada de netăgăduit a puterii Sale dumnezeiești.

Despre Învierea Mântuitorului ne-au încredințat Sfinții Săi Apostoli cărora li S-a arătat în seara zilei Învierii Sale. Apoi, după opt zile, S-a arătat din nou Sfinților Apostoli, fiind de față și Sf. Apostol Toma, încredințându-l și pe el de Învierea Sa.

După aceea S-a arătat lui Iacob al lui Cleopa (I Cor. 15, 7), la cei  peste cinci sute de credincioși (I Cor. 15, 6), Apostolilor în Galileea pe un munte și lângă Marea Tiberiadei, la doi dintre ucenicii Săi, Luca și Cleopa, în drum spre Emaus, Apostolilor înainte de Înălțarea Sa cu trupul la cer și lui Pavel pe drumul Damascului.

Dreptmăritorii creștini de pretutindeni și din toate timpurile au mărturisit și mărturisesc cu toată tăria sufletului lor faptul Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Trăirea creștinilor la slujba din noaptea de Paști rămâne ca o stâncă neclintită înfruntând valurile necredinței și ale rătăcirilor de la adevărul Învierii. Întreaga învățătură a Bisericii, una și nedespărțită, se întemeiază pe Învierea Mântuitorului, după cum scrie Sf. Ap. Pavel: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică și credința voastră” (I Cor. 15, 14).

Prin Învierea Sa din morți, Mântuitorul S-a făcut „începătură” (I Cor. 15, 23) „pârgă” învierii noastre. Această încredințare a învierii noastre cu trupul la Învierea cea de obște de la sfârșitul veacurilor a stăpânit permanent inimile credincioşilor, mai ales în vremuri de mari încercări pentru viața creștină, pentru Biserică.

Numeroşii creștini din primele veacuri,  veacuri de crunte persecuții, și nu numai atunci, ci și mai târziu, în perioada regimului comunist-ateu, și chiar în timpul în care noi astăzi trăim, au mărturisit cu prețul vieții lor, primind pentru aceasta moarte mucenicească, având credința nestrămutată că viața omului nu se sfârșește la marginea mormântului.

Sufletul este nemuritor, iar trupul muritor va învia la Învierea cea de obște de la sfârșitul veacurilor. Noi, creștinii, trăim și mărturisim adevărul Învierii în Simbolul de credință, numit și Crez atunci când rostim: „aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie”.

Iubiți credincioși,

Pe noi, dreptmăritorii creștini, moartea cu trupul nu ne mai înfricoșează, crezând în adevărul Învierii. Pe noi însă trebuie să ne înfricoșeze moartea cu sufletul datorită păcatelor nemărturisite și nedezlegate, neiertate în Sfânta Taină a Spovedaniei. În seara zilei Învierii Sale, Mântuitorul a împărtășit Sfinților Apostoli harul iertării păcatelor atunci când le-a zis: „Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan 20, 22-23).

Cunoscând apoi că această iertare de păcate ne este dată de Biserică, în Sfintele Taine, îndeosebi în Sfânta Taină a Spovedaniei, să ne îndreptăm pașii și inimile noastre cât mai des către această Sfântă Taină, pentru a primi iertarea păcatelor care „grabnic ne împresoară” (Evr. 12, 1), „să alergăm cu stăruință în lupta care ne stă înainte” (Evr. 12, 1), în lupta duhovnicească cu păcatul sau păcatele care ne atacă, la început prin gândurile rele, păcătoase, silindu-ne să nu ne îndulcim cu ele, ci să le înlăturăm îndată ce bat la poarta inimii noastre. Să nu ne lăsăm osteniți, slăbind în sufletele noastre în lupta cu păcatul, împotrivindu-ne chiar până la sânge (mucenicie – n.n.) (Evr. 12, 3-4), luând aminte că începutul luptelor duhovnicești L-a făcut Însuși Mântuitorul Iisus Hristos mergând până la Sfintele Sale Patimi, Răstignirea și Moartea cu trupul pe cruce.

Această luptă duhovnicească cu păcatul nu este numai cea a pustnicilor, a celor retrași din vâltoarea lumii, ci și a credincioșilor creștini, care trăiesc în vâltoarea atâtor frământări care nu pot fi potolite decât numai prin post și rugăciune și, mai ales, prin deasa spovedanie la preotul nostru duhovnic.

Să luăm aminte că, numai după ce ne-am spovedit și am luat iertarea păcatelor, ne putem apropia de Sfântul Potir pentru a ne împărtăși cu Prea Sfântul Trup și Sânge al Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În Sfânta Taină a Împărtășaniei ni se dăruiește „sămânța nemuririi”.

Să ne nevoim dar duhovnicește, pregătindu-ne astfel după cuviință atât pentru Sfânta Taină a Spovedaniei, cât și pentru cea a Împărtășaniei, luând aminte atât la îndemnul părintesc din anul acesta al Sfântului Sinod al Bisericii noastre, cât şi la cel al Bisericii prin glasul Sfinților Părinți, purtători de Dumnezeu care, împreună cu Sf. Ap. Pavel, ne îndeamnă „să ne cercetăm pe noi înșine” (I Cor. 11, 27-32), gândurile și faptele noastre, silindu-ne cu timp și fără timp în împlinirea voii lui Dumnezeu care este „sfințirea noastră” (I Tes. 4, 3).

Să luăm aminte, de asemenea, la cuvintele Apostolilor: „Cucernicia curată și neîntinată înaintea lui Dumnezeu și Tatăl”, care înseamnă să cercetăm pe orfani și pe văduve în cazurile lor, și să ne păzim pe noi fără de pată din partea lumii (a lumii slujitoare păcatelor – n.n.) (Iacov 1, 27), adică să ajutăm, după cum spune Mântuitorul, „pe frații Săi prea mici aflați în lipsuri și necazuri” (Mat. 25, 34-36).

În încheierea acestui cuvânt de învățătură și povățuire creștinească, rog pe Bunul Dumnezeu să vă dăruiască pace și bucuria mântuirii în aceste sfinte zile de prăznuire a Învierii Domnului.

În ziua luminată a Sfintelor Paşti, vă întâmpin cu salutul pascal

Hristos a înviat!

Al vostru de tot binele voitor şi către Domnul pururea rugător,
† Pimen

Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților

Dată în reşedinţa noastră arhiepiscopală din Suceava la sărbătoarea Învierii Domnului, anul mântuirii 2014,  aprilie,  20.

Pastorala pascală a ÎPS Teofan Savu [2014]

† Teofan,

Prin harul lui Dumnezeu
Arhiepiscop al Iașilor și
Mitropolit al Moldovei și Bucovinei

Iubiţilor preoţi din parohii,
cuvioşilor vieţuitori ai sfintelor mănăstiri şi
drept-credinciosului popor al lui Dumnezeu
din Arhiepiscopia Iaşilor:
har, bucurie, iertare şi ajutor de la Dumnezeu
Cel în Treime preaslăvit – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt

„Prăznuim omorârea morţii,
sfărâmarea iadului,
şi începătura altei vieţi, veşnice”
[1].

Iubiţi fraţi preoţi,

Iubiţi creştini drept-slăvitori,

Hristos a înviat!

Iată-ne ajunşi, cu mila lui Dumnezeu, la slăvita sărbă­toare a Învierii Domnului. A trecut perioada Marelui Post, perioadă de nevoinţă şi de bucurie în acelaşi timp. Suntem acum cuprinşi de lumina Sfintelor Paşti, mărturisind adevărul fundamental, şi anume că: „Hristos a înviat din morţi, cu moar­tea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le” [2].

Mărturisirea adevărului Învierii Domnului Hristos stră­bate întreaga cântare a Bisericii în aceste zile: „Ziua Învierii, popoare, să ne luminăm! Paştile Domnului, Paştile! Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos-Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruinţă!”[3].

Realitatea Învierii este arătată şi prin schimbarea întru­câtva a ritmului de viaţă în această perioadă: mai multă pace sufletească, o mai adâncă bucurie pe feţele tuturor, mai multă prezenţă în sânul familiei. Salutarea creştinească „Hristos a înviat!” şi răspunsul „Adevărat a înviat!” sunt rostite de cei mai mulţi semeni ai noştri în aceste zile, mărturisind şi prin aceasta deschiderea oamenilor spre adevărul Învierii.

Iubiţi credincioşi,

În aceste zile de prăznuire sfântă, lumina Învierii învă­luie sufletele noastre în duhul păcii, al bucuriei şi al vieţii întru Hristos. Cuvintele Mântuitorului privitoare la viaţa veş­nică, pregustată încă din această lume, îşi găsesc mai adânc ecou şi răspuns în fiinţa noastră: „Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce crede în Mine are viaţă veşnică”[4]. „Eu sunt În­vierea şi Viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac” [5].

În timp ce ascultăm cuvintele Domnului Hristos şi fru­moa­sele cântări liturgice despre viaţa veşnică, încercând a le înră­­­dăcina în conştiinţa noastră, constatăm cu durere că lumea din jurul nostru şi realitatea păcatului din noi arată prezenţa morţii şi a întunericului în viaţa noastră şi a umanităţii. Ade­vărul Învierii răspândeşte în jur lumină sfântă spre tămă­duirea rănilor din noi, iar puterea întunericului încearcă să alunge această lumină şi să se facă stăpână peste sufletele noastre şi peste viaţa lumii.

Există, aşadar, o luptă permanentă între viaţă şi moarte, între lumină şi întuneric. Această luptă se desfăşoară în min­tea şi în inima oamenilor, dar şi la nivelul societăţii din multe părţi ale lumii. Am amintit, anul trecut, în cuvântul pastoral de Crăciun, despre persecuţiile sângeroase la care sunt supuşi în vremea noastră creştinii, în Siria îndeosebi, dar şi în alte ţări.

La această stare de persecuţie împotriva creştinilor se adaugă acum tensiunea între ruşi şi ucrainieni, creştini ortodocşi deopotrivă, fapt ce dă conflictului o nu­anţă cu atât mai dureroasă, mai greu de înţeles. Nimic nu este mai neomenesc şi necreştinesc decât războiul dintre fraţi. Este şi acesta un semn al întunericului, al neînţelegerii de către creştini a tainei Învierii, o incapacitate de a transpune în viaţa proprie şi a societăţii adevărul mântuitor al credinţei în Hristos.

În acelaşi timp, în alte zone, unde nu se întâmplă nici per­secuţii sângeroase împotriva creştinilor, nici războaie între fraţi, creştinii se confruntă cu împotrivirea, marginalizarea, ri­diculizarea şi discriminarea. În unele ţări ale lumii civilizate sunt alungate însemnele creştine din instituţiile publice. În alte părţi, precum şi la noi adesea, se duce o luptă acerbă pentru a nu fi predate cursuri de religie în şcoli.

Zidirea de noi biserici, acolo unde acestea sunt de neapărată trebuinţă, atrage atacuri neîncetate care nu se fac auzite însă în situaţia înmulţirii cu zecile de mii a cluburilor şi barurilor sau a altor locuri unde se petrec lucruri pierzătoare de conştiinţă, de suflet şi de familie.

Totodată, se înmulţesc ţările, altădată tărâmuri creştine, unde, prin legi speciale, se ridică la nivel de familie păcatele contra firii, despre care Sfântul Apostol Pavel spunea că „ruşine este a le şi grăi”[6].

Aceasta se întâmplă de obicei acolo unde multe biserici creştine sunt vândute, demolate, transformate în restaurante, muzee, moschei sau spaţii de locuit. Pe lângă toate acestea, se fac tot mai des auzite voci şi se emit legi care să introducă între drepturile funda­men­tale ale omului fapte precum uciderea pruncilor în pântecele mamei, căsătoria persoanelor de acelaşi sex şi adopţia co­piilor de către aceste cupluri, eutanasierea, adică dreptul de a fi ucis la cererea proprie sau la solicitarea membrilor familiei.

În pofida acestei revărsări de păgânătate asupra lumii, apar tot mai multe semne de conştientizare a pericolului pe care-l reprezintă îndepărtarea societăţii moderne de Dum­nezeu, de preceptele biblice, de tradiţiile sănătoase şi de bu­nul simţ, în legătură cu familia sau cu alte aspecte ale vieţii umane. Milioane de francezi s-au unit pentru apărarea fa­miliei şi a copilului, iar ţări precum Polonia, Ungaria şi Republica Moldova au introdus în Constituţiile lor preve­derea că familia se întemeiază pe căsătoria dintre un bărbat şi o femeie.

Strădania Croaţiei pentru atingerea aceluiaşi dezi­­derat, precum şi dezbaterile din societatea românească şi din alte ţări pe acelaşi subiect sunt încurajatoare în sensul reorientării lucrurilor spre direcţia cea bună. Chiar şi în Par­la­mentul European, unde adesea se adoptă recomandări înde­părtate de etica vieţii creştine, se observă începutul unei conştientizări a consecinţelor care decurg din subminarea valorilor familiei tradiţionale.

Respingerea recentă de către Parlamentul European a două iniţiative care ar fi dus la si­tuaţii dezastruoase pentru normalitatea vieţii umane arată că mai sunt multe persoane responsabile pe bătrânul continent.

Felicităm pe această cale europarlamentarii români care s-au afiliat respingerii acestor iniţiative necreştine, în­tristându-ne, în acelaşi timp, că alţi europarlamentari de la noi le-au sus­ţinut. Nădăjduim că au făcut-o din neatenţie sau din insufi­cientă cunoaştere şi nu vor mai repeta greşeala, iar românii vor fi atenţi şi la acest aspect în alegerile care se apropie.

Fraţi şi surori în Hristos-Domnul,

O analiză onestă a stării din noi, dintre noi şi din lume arată că moartea, în diferitele ei forme, se manifestă la tot pasul. Prin diverse mijloace ni se propune în permanenţă o cultură a morţii, o cultură care luptă împotriva vieţii.

Care este, care ar trebui să fie atitudinea noastră într-o asemenea situaţie? Un duhovnic al vremurilor noastre, Pă­rin­tele Rafail Noica, spune că „dacă Dumnezeu a lăsat lumea să ajungă până aici, înseamnă că ştie El ce face şi toate sunt rânduite. Noi să nu cădem din voia lui Dumnezeu, din În­vierea lui Hristos” [7].

„Să nu cădem din Învierea lui Hristos!”. Ce înseamnă aceasta? Răspundem împreună cu duhovnicul Părintelui Rafail: „Hristos a spus: «N-am venit să aduc pace, ci sabie»[8](…) Hristos ne-a chemat la război pe tărâmul duhului şi arma noastră este «sabia Duhului, care este cuvântul lui Dum­­ne­zeu» [9] (…) Singura noastră armă este iubirea, chiar şi pen­tru vrăjmaşi (…) Ne luptăm cu vrăjmaşul de pe urmă şi sin­gu­rul duşman al neamului omenesc: moartea [10]. Lupta noastră este pentru învierea de obşte” [11].

Cum se poate desfăşura lupta noastră pentru Înviere?

Să ascultăm, mai înainte de toate, cuvântul Domnului rostit cu multe milenii în urmă: „Iată Eu astăzi ţi-am pus îna­inte viaţa şi moartea, binele şi răul (…) Viaţă şi moarte ţi-am pus Eu astăzi înainte, şi binecuvântare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi. Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, să asculţi glasul Lui şi să te lipeşti de El; căci în aceasta este viaţa ta şi lungimea zilelor tale”[12].

Iubirea lui Dumnezeu, ascultarea glasului lui Dum­ne­zeu, alipirea noastră de Dumnezeu înseamnă viaţa noastră. Această viaţă creştină adevărată nu se desfăşoară în afara lumii, ci în interiorul ei. „Desăvârşirea, îndumnezeirea, ne­mu­­rirea, mărturisea Părintele Patriarh Teoctist, realizate în Mân­tuitorul Hristos (…) se înfăptuiesc în lumea în care trăim, pe pământul pe care-l păşim, cu toţi oamenii care trăiesc pe el, care cred, creează şi-l înfrumuseţează” [13].

În ciuda morţii din noi şi din lume, există oameni şi atitudini care mărturisesc prezenţa Duhului vieţii, a realităţii Învierii. Există întotdeauna lumini, adâncimi şi frumuseţi care nu lasă omenirea să cadă întru nefiinţa morţii. De la un tată şi o mamă, care îşi găsesc bucuria în naşterea de prunci, până la tânărul sau tânăra care îmbrăţişează viaţa monahală – iată oameni care luptă pentru Înviere.

De la medicul care nu vo­ieşte să fie părtaş la un avort, până la profesorul care se luptă pentru educaţia copiilor – iată oameni care nu cad din lu­mina Învierii. De la omul de afaceri care nu se lasă prins de înşelăciune, până la politicianul care ascultă mai mult de Dumnezeu decât de oameni – iată persoane care luptă îm­potriva morţii, mărturisesc viaţa şi îi ajută şi pe alţii să vie­ţuiască în duhul Învierii.

Nu sunt mulţi aceşti oameni. Da, nu sunt mulţi, dar sunt printre noi, oameni ca şi noi. Nu sunt mulţi, dar ei alcătuiesc omenirea cea adâncă, singura, de fapt, care există cu ade­vărat. Ei sunt oamenii care frământă pâinea, slujesc la altar, răspândesc lumina, dau sens vieţii şi asigură, prin credinţa în Hristos şi fapta bună, supravieţuirea lumii.

Iubiţi credincioşi,

Sărbătoarea Sfintelor Paşti este un bun prilej pentru a lua aminte la cele două căi care ne sunt în faţă: viaţa sau moartea, lumina sau întunericul, Hristos sau potrivnicii Lui. Ale­gerea este esenţială. Ce va cuceri mintea şi inima noastră? Chemarea: „Veniţi de luaţi lumină!” sau cântecul amăgitor al abuzului de putere, avere şi plăcere?

Cu smerenie şi stăruinţă să-L rugăm pe Hristos Domnul să ne ajute a căuta numai calea care duce către El. În că­derile şi slăbiciunile noastre, Hristos Cel înviat să nu ne lip­sească de iertarea Sa şi, prin puterea Sa, să ne readucă din moarte la viaţă şi din pământul păcatului la cerul alipirii de Sine.

Bucuria Sfintelor Paşti să vă cuprindă sufletul! Sfânta În­viere să vă aducă lumina cerească în inimă şi în cuget! Pacea lui Hristos să fie prezentă în viaţa fiecăruia, în viaţa familiei, a Bisericii, a Ţării şi a lumii!

Să rămânem în iubirea lui Dumnezeu şi să fim iubitori de Dumnezeu, ca într-un duh, cu o inimă şi într-un singur glas să mărturisim:

Hristos a înviat !
Adevărat a înviat!

Al vostru părinte şi frate întru Hristos şi către Dum­nezeu rugător,

† Teofan,
Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

*

Note bibliografice

1. Canonul Învierii, cântarea a şaptea, stihira a treia, în Penticostar, Editura In­stitutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999, p. 20.

2. Troparul Praznicului Învierii, Penticostar, p. 14.

3. Canonul Învierii, cântarea întâi, Irmosul, Penticostar, p. 16.

4. Ioan 6, 47.

5. Ioan 11, 25-26.

6. Efeseni 5, 12.

7. Părintele Rafail Noica, Un cuvânt pentru deznădejde, rostit în martie 2003, în Biserica „Sfânta Treime” din Bucureşti (17 martie 2014).

8. Matei 10, 34.

9. Efeseni 6, 17.

10. Corinteni 15, 26.

11. Arhim. Sofronie, Rugăciunea, experienţa vieţii veşnice, Ed. Deisis, Sibiu, 2007, p. 90.

12. Deuteronomul 30, 15; 19-20.

13. † Teoctist, mitropolit al Moldovei şi Sucevei, Naşterea Domnului, mesaj sfânt de pace, în Pe treptele slujirii creştine, partea a patra, Editura Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, Mănăstirea Neamţ, 1986, p. 136.

Două cărți editate de Lidia Vianu

Povestiri din Varșovia (PDF, 262 p.) și Povestiri din București (PDF, 269 p.). Ambele downloadabile din paginile lor sursă.

*

Contemporary Literature Press publică acum un al doilea volum din seria New Europe Writers. Primul a fost volumul trilingv Warsaw Tales, apărut în engleză, română şi polonă şi tradus în româneşte de masteranzii în Traducerea Textului Literar Contemporan.

Bucharest Tales, care poate de azi fi citită şi online, a fost tradusă în limba engleză, dar şi sub-editată, corectată şi ilustrată de studenții aceluiaşi MTTLC.

Seria New Europe Writers a debutat în anul 2005 şi a ajuns la al cincilea volum: Povestiri din Varşovia, Praga, Bucureşti, Budapesta şi Liubliana. Fondatorii acestui proiect sunt John a’Beckett (născut în Australia, el locuieşte în prezent la Varşovia), James G. Coon (născut în Statele Unite, a locuit în Polonia timp de zece ani, iar acum se află la Bangkok) şi Andrew Fincham—poet englez. Pagina New Europe Writers pe Facebook are peste 700 de membri, scriitori din întreaga lume.

Intenția acestui proiect a fost de la bun început să promoveze imaginea unei „Europe unite”. Editura noastră este specializată în Lexicografie Joyce, ceea ce înseamnă implicit că vede Europa cum o vedea James Joyce—adică unită spiritual şi lingvistic. Era firesc, prin urmare, să avem foarte multe lucuri în comun cu NEW.

John şi Andy au vizitat masteranzii MTTLC la Bucureşti atunci când au început să lucreze la Bucharest Tales. Masteranzii urmau să traducă textele scriitorilor români în limba engleză—ceea ce au şi făcut. Cartea pe care Contemporary Literature Press o publică acum este alcătuită din povestiri şi poeme despre noul şi vechiul Bucureşti, scrise de poeți şi prozatori români din două generații diferite, precum şi de scriitori din alte țări care au călătorit ori au trăit în România.

Cele cinci cărți de până acum ale grupului NEW sunt o dovadă că europenii sunt toți o mare familie. Ideea unor cărți dedicate „cititorului călător” şi a perdelelor trase deoparte tocmai ca să atragă un voyeur „dornic să se uite înăuntru” ar fi fost fără îndoială şi pe placul lui James Joyce.

*

Editura pentru Literatură Contemporană vă invită să accesați website-ul www.editura.mttlc.ro. Editura publică lucrări atât în limba engleză cât și în limba română. Pentru sugestii sau comentarii, vă rugăm să vă adresați Editurii,  lidia.vianu@g.unibuc.ro.

Page 1 of 2

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

konya escort eskişehir escort izmit escort bursa escort halkalı escort
ücretsiz porno