Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 18 aprilie, 2014 (Page 1 of 2)

Pastorala pascală a PS Ambrozie Meleacă [2014]

În format PDF, 32 de pagini, aici.

PS Ambrozie Meleaca

*

Învierea Domnului – Bucuria Veşniciei. Pastorală la Învierea Domnului, 2014

† Ambrozie
din mila lui Dumnezeu,
Episcop al Giurgiului

Iubitului nostru cler,
cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini,
har şi pace de la Dumnezeu,
iar de la Noi arhierească binecuvântare!

Hristos a înviat!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi, Cuvioase Maici,
Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Cu această sfântă rostire vă întâmpin şi anul acesta, pentru că nu se află alt cuvânt mai sfânt care să arate mai deplin ce spune cugetul şi simte inima noastră în această dumnezeiască zi.

Rostirea aceasta este adevărul cel mai mare dintre adevărurile care călăuzesc pe creştini. În numai trei cuvinte, pe care creştinii le înalţă de aproape două mii de ani, se cuprinde întreaga iconomie a Învierii. Pentru biruinţa asupra morţii şi pentru neînvinsa ei încredere, rostirea a devenit un fel de cântec al vârstelor, care se deapănă între naştere şi mormânt, între începutul vieţii pământeşti şi apusul ei, între întuneric şi lumină. O găsim pe buze nevinovate, o murmură cu glas domolit bătrânii, ca pe o presimţire a unei alte dăinuiri.

Încredinţarea că Hristos a înviat se adânceşte în noi, pe măsură ce înaintăm în viaţă şi firea noastră se împuţinează, ca apa dintr‑un vad părăsit. Ea alungă din noi spaima grozavă a nefiinţei şi marele întuneric al morţii. Ea împrăştie tăcerea cimitirelor, în care dorm rudeniile şi semenii noştri până la a doua Înviere. Ea umple singurătatea noastră, căci fiecare dintre noi am pierdut făpturi scumpe şi neamuri după trup.

Încrederea în Înviere este rodnică şi dătătoare de viaţă, chiar aici pe pământ, în toată vremea existenţei noastre. Suflul şi căldura ei luminează întreaga viaţă, ne dau nădejde, ne sprijină în nevoi şi ne întăresc pe calea mântuirii.

Avem această încredere, pentru că ştim că Hristos a înviat şi cu El vom învia şi noi.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Minunile Mântuitorului nostru Iisus Hristos izvorăsc din nemăsurata Lui milă şi dragoste pentru noi. A venit pe pământ, luând chip de om, a pătimit ca un om şi omeneşte a fost îngropat ,,pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire”, aşa cum zice Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Galateni (II, 20): ,,El Care m‑a iubit şi s‑a dat pe Sine pentru mine”. După cum Apostolul Neamurilor era mişcat până în adâncul sufletului, ştiind că Domnul Hristos a venit anume pentru el, tot aşa simţim fiecare dintre noi, cei care ascultăm cuvântul acesta, căci ,,El ne‑a iubit întâi” (I Ioan IV, 19).

A ales calea inimii care dogoreşte pentru că nimic – afară de iubire – nu putea învinge rătăcirea, asprimea şi nerecunoştinţa noastră. Nicio dovadă nu era în stare să zguduie adâncul sufletului nostru, mai vârtos decât patimile Lui şi sângele Lui neprihănit, plătite pentru noi.

Aşa L‑am văzut în Vinerea Patimilor şi ne‑am cutremurat de durere. Nu e pe lume iubire ca iubirea Lui! am zis. Nimeni nu ne‑a iubit atât! Ca să ne dea nouă viaţă, s‑a dat pe Sine să moară în locul nostru, cum mărturisesc laolaltă Sfinţii Evanghelişti (Matei XVI, 24; Marcu VIII, 34; Luca IX, 33 şi XIV, 27).

Dar dacă a murit pentru noi, a şi înviat tot ,,pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire”. Faptul este istorisit în Sfintele Evanghelii, în cuvinte simple – aşa cum este adevărul – şi limpede, ca lumina dimineţii. El s‑a petrecut în taina nopţii. S‑a răspândit însă ca fulgerul, prin mironosiţele femei şi prin ucenicii apropiaţi ai Domnului.

Adeverirea Învierii s‑a făcut şi ea îndată. S‑a arătat Cel înviat din morţi, mai întâi Mariei Magdelena (Marcu XVI, 9‑11), apoi altor femei (Matei XXVIII, 8‑10), la doi dintre ucenici, mergând spre Emaus (Marcu XVI, 12‑13), lui Petru (Luca XXIV, 34), Apostolilor fără Toma (Ioan XX, 19), Apostolilor împreună cu Toma (Ioan XX, 24‑29), mi multor ucenici lângă lacul Ghenizaret (Ioan XXI, 1‑14), Apostolilor – pe muntele Galileii (Matei XXVIII, 18), înaintea a cinci sute de ucenici, în Galileea (I Cor. XV, 6), lui Iacob cel Mic (I Cor. XV, 7) şi ucenicilor, înainte de Înălţare (Marcu XVI, 14 ‑18; Fapte I, 4‑5).

Învierea introduce o altă dimensiune a timpului, măsurată după apropierea tot mai mare a Mântuitorului Hristos de ucenicii Săi şi, prin aceştia, de noi toţi. În acest spaţiu al comuniunii cu Hristos, moartea, suferinţa, pătimirea nu mai reprezintă finalitatea unei existenţe neîmplinite, ci doar o trecere către viaţa cea adevărată în Hristos, Cel Mort şi Înviat.

Biruitor al păcatului şi al morţii, Mântuitorul ne‑a deschis calea mântuirii şi drumul vieţii în Dumnezeu. Ne‑a unit cu El, întocmai ca butucul pe viţe (Ioan XV). Ne‑a altoit pe sfânta Sa rădăcină, ca altoiul de măslin (Romani XI, 16‑ 25). Ne hrăneşte, ca pe lăstari, din trunchiul lui Dumnezeu. Am devenit, prin Botez, uniţi cu El, fărâmă şi parte din Hristos.

Uniţi cu El, suntem în stare să jertfim însăşi fiinţa noastră pentru cauzele cele mari ale sufletului şi pentru aspiraţia către împărăţia luminoasă a lui Dumnezeu şi a celor împreună cu Dânsul. În El şi o dată cu El vom gusta Învierea şi nemurirea, după care suspină credinciosul şi arde inima creştinului.

În faţa evidenţei Învierii Mântuitorului, îndoielile dispar, convingerile sporesc, credinţa se întăreşte, nădejdea se înaripează, curajul mărturisirii se arată, bucuria copleşeşte inima ucenicilor lui Hristos.

Iubiţi fii duhovniceşti,

Hristos a înviat! Acesta este miezul de slavă al prăznuirii Paştilor celor nouă, care strălucesc cu dumnezeiască lumină credincioşilor din totdeauna.

Paştile cele nouă, Învierea lui Hristos, înseamnă, după cuvintele marelui Apostol al neamurilor, şi renaşterea sufletului nostru la viaţa cea după har, care se prelungeşte în veşnicie şi este însoţită de învierea trupurilor noastre. Căci, dacă Hristos, ,,capul” trupului, care este Biserica, a înviat, fără îndoială că şi membrele acestui trup, care suntem noi, vor învia. Moartea noastră, plată a păcatului (Romani VI, 23), ,,a venit printr‑un om, tot printr‑un om şi învierea morţilor”. Şi precum întru Adam toţi mor, aşa întru Hristos ,,toţi vor învia” (I Corinteni XV, 21‑22), căci ,,moartea a fost înghiţită de biruinţă” (I Corinteni XV, 54).

Îndreptăţit răsună, deci, cuvântul hrisostomic, descriind participarea fiinţelor cereşti la sărbătoarea noastră: ,,Astăzi saltă de bucurie îngerii, acum se veselesc arhanghelii, heruvimii şi serafimii împreună cu noi prăznuiesc ziua de azi”.

Pe această biruinţă asupra morţii, pe această bucurie a biruinţei se întemeiază întreaga noastră nădejde de mântuire, de ieşire de sub jugul păcatului, căci dacă aceasta nu ar fi, după cuvântul Apostolului Pavel, ,,zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră” (II Corinteni XV, 14). Dar Hristos a înviat! Şi a înviat anume pentru ,,îndreptăţirea noastră” (Romani IV, 1‑25), pentru ca noi ,,să umblăm întru înnoirea vieţii” (Romani VI, 4).

Toţi creştinii, fiind încredinţaţi de veşnicia vieţii, având nădejdea învierii fiecăruia, firesc este ca, măcar la sărbătoreştile popasuri ale creştinismului, dacă nu chiar clipă de clipă, să‑şi cerceteze şi să‑şi compare viaţa lor de azi cu cea de ieri, să ia hotărâri şi să ajungă la împliniri pentru cea de mâine.

Sărbătoarea Învierii ne descoperă adevăratul sens al vieţii şi ne oferă bucuria veşniciei. O astfel de descoperire presupune însă şi responsabilitate duhovnicească. La ceas de sărbătoare, dar şi în fiecare moment al vieţii, creştinul se cuvine să‑şi privească atent întreaga existenţă, să pună în balanţa Învierii lui Hristos trecutul, prezentul şi viitorul.

,,Adevărat a înviat!” răspunde fiecare creştin la vestirea Învierii lui Hristos. Dar, iubiţii mei, aceasta nu înseamnă numai recunoaşterea ca atare a faptului petrecut în istorie, la Ierusalim, acum două milenii, ci înseamnă siguranţa fără posibilitate de tăgadă a învierii noastre, a învierii celor ,,ce au făcut fapte bune întru învierea vieţii”, iar celor ,,ce au făcut fapte rele întru învierea judecăţii” (Ioan V, 29). Suntem încredinţaţi de adevărul cel mai copleşitor al existenţei umane, mărturisim şi simţim că fiinţa umană este chemată dincolo de perspectiva efemerului cotidian, către veşnicia vieţii în Hristos.

Să urmăm, astfel, sfatul Lui, porunca Lui s‑o îndeplinim, roadele Duhului să făptuim pentru ca în Domnul bucurie să ne agonisim. Căci ,,bucuria inimii este viaţa omului, iar bucuria omului este îndelungarea zilelor lui” (Isus Sirah XXX, 32).

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Asemenea firii întregi, firea noastră clipă de clipă s‑o înnoim din lumina Învierii, pentru că astăzi ,,Iisus Hristos din morţi ne‑a născut pe noi din nou spre nădejde vie, spre moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi neveştejită (I Petru I, 3‑ 4).

Aceeaşi sfântă bucurie legată de Învierea Domnului se prelungeşte în viaţa fiecărui om atunci când acesta mărturiseşte şi trăieşte, adânc şi conştient, taina morţii şi Învierii Mântuitorului. Împărtăşindu‑se cu Sfintele Taine, omul se naşte din nou, renaşte la o viaţă altoită în Dumnezeu, devenind „făptură nouă”.

Bucurie mare este atunci când omul se întoarce la Dumnezeu, renăscând duhovniceşte. Întoarcerea la Hristos presupune, înainte de toate, comuniune. Orice abordare egoistă a vieţii ne înstrăinează de noi înşine şi de ceilalţi, anulându‑ne adevărata personalitate. Fiecare cu problemele lui, cu necazurile lui, cu propria‑i dramă.

Înainte însă, lumea era mai aproape de această comuniune la care este chemat omul prin existenţa în lume, chiar dacă accesul la informaţie şi educaţie era puternic limitat de condiţiile sociale şi culturale.

Nu numai nunţile şi botezurile, ci şi toate celelalte evenimente ale comunităţii erau împărtăşite împreună. Se ajutau între ei şi se respectau. Acum, un vecin nu ştie ce se întâmplă în viaţa celuilalt. Atunci durerile erau împreună, morţii erau plânşi împreună, copiii erau botezaţi şi se veseleau pentru venirea lor toţi, împreună.

Convieţuirea era mult mai caldă şi, de aceea, suferinţele sau necazurile erau depăşite mult mai uşor. Oamenii erau mai apropiaţi, iar cuvântul Evangheliei rodea mult mai uşor în inimile lor. Astăzi, înstrăinarea şi singurătatea au devenit stări caracteristice ale societăţii, fără de care existenţa contemporană nu se mai poate defini. În ciuda evoluţiei intelectuale şi sociale, lumea actuală s‑a îndepărtat tot mai mult de adevărata sa origine hristică.

Poate de aceea îngăduie Domnul durerea care se revarsă acum, bolile care ne afectează de la vârste din ce în ce mai fragede sau depresiile care ne întunecă mintea şi existenţa. Dar oare este nevoie să aşteptăm boala şi apropierea morţii ca să putem înţelege sensul venirii lui Hristos, al Răstignirii şi Învierii Sale pentru noi?

Iubiţii mei fii duhovniceşti,

Viaţa este frumoasă, minunată, dar asta o simţim mai ales atunci când ne bucurăm de ea în Duhul lui Dumnezeu, când nu suntem singuri, noi cu propriile averi şi păreri de sine, izolaţi în temniţa propriului egoism, amăgindu‑ne cu tot felul de plăsmuiri care înlocuiesc adevăratele bucurii. Când sufletul ne este deschis jertfelnic către ceilalţi, când timpul nostru este deschis către veşnicie – timp al Bisericii şi al mântuirii –, atunci viaţa ni se îmbogăţeşte infinit. Pentru aceasta a venit Hristos, acesta este şi mesajul Învierii Domnului la care participăm în fiecare an [1].

Odinioară, omul se limita la ceea ce îi era necesar, ducea o viaţă mai simplă, mult mai aproape de natură, mult mai aproape de ceea ce Dumnezeu, în creaţia Lui, a gândit pentru el. Trăia din rodul muncii sale, avea o bună aşezare a vieţii, putea să gândească pe termen lung realizarea idealurilor pe care şi le propunea şi pe care le câştiga ,,în sudoarea frunţii”. El avea uneltele care îl ajutau, dar care nu erau nişte ,,sclavi tehnici”, ci erau simple unelte pe care le mânuia, organizându‑şi viaţa cea de toate zilele.

Tehnologia şi tehnica ne pot furniza o viaţă extraordinar de facilă, însă nu pot înlocui firescul vieţii. Existenţa umană, în esenţa ei, se fundamentează pe simplitate, pe înţelegerea profundă a lucrurilor şi a lumii din care acestea fac parte.

Orice tehnicizare care îşi depăşeşte forţat condiţia riscă să devină un factor important de confuzie şi o sursă inepuizabilă de ameninţări la adresa persoanei umane. Copiii societăţii contemporane sunt primii afectaţi de aceste derapaje. În faţa televizorului sau a calculatorului, lipsiţi de orice discernământ duhovnicesc, îşi pierd propria identitate, preferând utopia unei lumi virtuale şi nu realitatea cotidiană pe care refuză să o cunoască.

Omul nu a fost creat să fie singur, el avea trei mari stâlpi care îl făceau să fie o fiinţă sociabilă, să trăiască în comunitate. Cea mai mică şi prima comunitate în care el se dezvolta era familia. Următoarea, mai mare, mai lărgită, era patria. Şi cea care le guverna pe acestea două era Biserica. Deci el avea aceşti trei mari piloni ai vieţii lui: familia, patria şi Biserica.

Copilul, cum deschidea ochii, îşi spunea rugăciunea lui mică ,,Înger, îngeraşul meu”, se aşeza şi se ridica de la masă cu rugăciune. Dacă avea ceva de făcut, dacă primea o însărcinare mai complicată de la părinţii lui, făcea o rugăciune pentru ajutor, de ,,începere a lucrului”; dacă ducea la bun‑sfârşit ascultarea care i s‑a dat, spunea o rugăciune pentru sfârşirea bună a lucrului respectiv, şi seara iar se închina. În familie exista întotdeauna şi Cel Nevăzut ca membru al familiei.

Viaţa religioasă era o caracteristică naturală, normală, copilul creştea în această atmosferă. Era învăţat să iubească animalele, era învăţat să nu facă rău nimănui. Imediat ce intra în şcoala primară era dirijat spre înaltele valori morale ale unei societăţi religioase. Respectul faţă de părinţi era învăţat cu o mică poezie: ,,Cel mai frumos, mai scump cuvânt, ce ştie omul pe pământ e mama”.

Întotdeauna, cursurile începeau cu o mică rugăciune: ,,Doamne, Doamne, Ceresc Tată, noi pe Tine te rugăm, luminează a noastră minte, lucruri bune să învăţăm”.

Apoi era învăţat să numere, să citească, alfabetul, toate câte erau acolo. Ne amintim cu duioşie de tăbliţele pe care scriam cu grafit primele cuvinte, primele cifre. Nu era laptop, nu era calculator, nu era nici pericolul de a fi scoşi din viaţa reală şi introduşi într‑o viaţă virtuală în care copilul treptat, treptat se alienează şi pierde contactul cu realitatea.

Totul era într‑o ordine, şi asta era de veacuri şi se perpetua pentru veacuri. Toată viaţa copilului, aşa cum era organizată atunci, avea o dimensiune cosmică. Apoi era condus spre idealurile mai înalte, sociale, cu privire la patrie, la îndatoriri, la responsabilitate. Se gândea pe dimensiuni lungi atunci, nu pe termene scurte, cum se gândeşte acum viaţa unui copil [2].

Iubiţi credincioşi,

din păcate, noi mergem spre lumea tehnicizată, în care omul îşi va pierde calităţile lui umane şi le va însuşi pe cele ale maşinii, reci şi lipsite de afecţiune. Sentimentul uman autentic va fi înlocuit de reflexe surogat, determinate tocmai de produsele acestei tehnicizări pe care tindem să o considerăm ca singura realitate viabilă.

Oamenii şi‑au pierdut aproape complet conştiinţa propriei naţionalităţi şi idealurile morale. Degenerarea spirituală a ţării noastre este cauza principală a degradării ei demografice, sociale şi economice. Şi acest proces, din păcate, continuă.

Să luăm, spre exemplu, propaganda modului nesănătos de viaţă, realizată de cele mai multe mijloace de informare în masă. Ceea ce era considerat a fi viciu, acum se consideră a fi virtute. Desfrâul pare a nu mai deranja pe nimeni.

Televiziunea şi presa induc tot timpul ideea că de problemele familiale sunt vinovaţi alţii, nu noi înşine. De aici şi modul de a rezolva problemele intime: ruperea relaţiei stricate, distrugerea unei alte familii şi căutarea fericirii prin „metoda încercării şi a eliminării erorilor”. Şi astfel continuăm până când lucrurile vor intra, ca de la sine, într‑un făgaş normal. A răbda şi a aştepta întoarcerea celui căzut nu înseamnă acum decât a pierde vremea în zadar.

Vindecătorii din garsoniere sau chiar cei din vilele mari promit că rezolvă orice problemă. Cu cât mai groaznic este diagnosticul, cu atât este mai uşor să faci bani pe seama naivilor sau ignoranţilor! Şi nu contează atât de mult ce încearcă ei să vindece, ci ceea ce reuşesc să „rezolve”, iar apoi cu ce vom reuşi să le răsplătim, în afară de banii deja daţi? [3].

Desigur, păcatele ne‑au împovărat mult ca neam, cel puţin în ultimii douăzeci şi cinci de ani, dar asta nu înseamnă să aşteptăm nepăsători sfârşitul. Să ne gândim la râvna şi jertfa fraţilor Macabei care, numai cu vitejia şi credinţa lor, au reuşit să câştige şi să menţină libertatea poporului iudeu de a se închina la Dumnezeul părinţilor lor.

Să ne aducem aminte de marii voievozi ai neamului nostru, care şi‑au dat viaţa pentru a păzi poporul şi credinţa, şi chiar întreaga creştinătate, printre care, la loc de cinste se află Sfântul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, de la a cărui moarte martirică se împlinesc anul acesta 300 de ani.

Să‑i avem în faţa ochilor mai ales pe cei contemporani cu părinţii noştri, mucenicii temniţelor comuniste, pe Valeriu Gafencu, părintele Daniil Tudor, Mircea Vulcănescu, dar şi pe părinţii mărturisitori Arsenie Papacioc, Adrian Făgeţeanu, Sofian Boghiu şi Gheorghe Calciu. Aceşti oameni şi mulţi alţii au luat jugul lui Hristos, dar şi al neamului; s‑au lepădat de toate pentru Dumnezeu, fără să uite că sunt datori să lupte pentru neatîrnarea neamului, eliberarea lui de demonicul comunism [4].

Privind la jertfa acestora, ne punem întrebarea: Ce facem noi astăzi, când adevăratele valori ale educaţiei sunt înlocuite de părerile unora şi altora, incapabili să înţeleagă fragilitatea şi inocenţa copiilor? Ce facem noi în acest ultim ceas, înainte ca în şcolile româneşti să fie introdusă educaţia sexuală când nu o să mai ai dreptul să spui nimic împotriva celor care întinează mintea copiilor, care ridică pe piedestal urâciunea pustiirii?

Păcatul devine lege, virtuteainfracţiune. Ordinea firii se inversează, cum spune Sfântul Ioan Hrisostom, într‑o lume care L‑a părăsit pe Dumnezeu, lume caracterizată de Sfântul Nicolae Velimirovici astfel: ,,Ştii tu oare, fiule, de ce se închid norii când câmpiile sunt însetate de ploaie, şi se deschid atunci când câmpiile nu vor ploaie? Din pricina răutăţilor oamenilor, firea s‑a tulburat şi şi‑a lepădat rânduiala. Ştii tu oare, fiule, de ce ţarinile rodesc slab primăvara, iar vara dau recoltă proastă?

Pentru că şi fiicele oamenilor îşi urăsc rodul pântecelor lor şi îl ucid în plină creştere. Ştii tu oare, fiule, de ce izvoarele seacă şi roadele pământului nu mai au gustul de odinioară? Din pricina păcatelor oamenilor, prin care a intrat neputinţa în toată firea. Ştii tu oare, fiule, de ce maica nu îşi poate îndestula fiii? Pentru că, alăptându‑i, nu le cântă cântecul dragostei, ci cântecul urii faţă de vecini.

Ştii tu oare, fiule, de ce oamenii s‑au urâţit şi au pierdut frumuseţea străbunilor? Din pricină că au lepădat chipul lui Dumnezeu, care din lăuntru, din suflet, dăruieşte frumuseţe feţei, şi au pus pomezi pământeşti. Ştii tu oare, fiule, de ce s‑au înmulţit bolile şi înfricoşatele molime? Pentru că oamenii au început să creadă că sănătatea se fură de la natură şi nu se dăruieşte de Dumnezeu.

Ştii tu oare, fiule, de ce oamenii se luptă pentru pământ şi nu se ruşinează de asemănarea lor cu cârtiţele? Pentru că pământul le creşte prin inimă, iar ochii văd doar ceea ce creşte în inimă. Şi pentru că, fiul meu, păcatul prea mult îi slăbeşte în lupta pentru ceruri. Nu plânge, fiule, în curând Domnul va veni şi va îndrepta toate” [5].

De aceea, considerăm că a venit vremea să luăm atitudine, înaintea ceasului judecăţii dumnezeieşti, în faţa unei lumi care nu numai că nu mai vrea să ştie de Hristos, dar Îl şi batjocoreşte atunci când întinează chipul persoanei omeneşti cu fapte pe care nici animalele iraţionale nu le‑ar săvârşi.

Această atitudine presupune să înţelegem unde am greşit fiecare dintre noi – şi nu ceilalţi, pe care suntem tentaţi întotdeauna să‑i criticăm! – , unde puteam să facem mai mult bine, dar n‑am făcut şi unde putem să ne implicăm de acum înainte pentru ca, atât prin rugăciune, cât şi prin faptă, să avem nădejdea că lumea aceasta poate deveni mai bună. Să nu uităm că Taina Învierii este precedată de Taina Răstignirii, adică de Taina Crucii, fără de care nu putem vorbi de nicio schimbare în viaţa noastră duhovnicească.

Niciun păcat nu poate fi smuls din firea noastră fără osteneală şi durere! Cu alte cuvinte, cine nu se sileşte cât mai mult să răstignească în el patimile, poftele cele stricătoare de suflet, nu o să ajungă la o înviere sufletească, nici la bucuria împărtăşirii din darurile dumnezeieşti ale Sfintei Învieri.

Când suferim pentru adevăr, pentru credinţa noastră, abia atunci are loc o mişcare lăuntrică de înnoire, care aduce libertate în suflet. De aceea, postul creştin are o semnificaţie şi un rost deosebit, căci prin această asceză, prin răstignire în lumina Adevărului, a tot ceea ce este rău şi pătimaş în noi, are loc o înviere sufletească, o pregustare a vieţii veşnice la care îndeamnă Scriptura [6].

Fraţi şi surori în Domnul,

Există încă multă bunăvoinţă, multă pricepere între români, dar ceea ce lipseşte este probabil unirea şi hotărârea, încrederea că vom putea reuşi. Lipsa acestora nu este oare semnul puţinei noastre credinţe, a odihnirii întru cele comode ale lumii, la care am fost atraşi de stilul modern de viaţă?

A nu face, a sta pe margine şi a categorisi nu este o virtute. Credem că este nevoie de mai multă consecvenţă şi mai mult curaj, căci Dumnezeu are nevoie de fiecare dintre noi pentru a schimba în bine lumea în care trăim. De multe ori Biserica este atacată, este acuzată că nu se implică în social.

Îi îndemn pe toţi aceşti critici să vadă lucrarea misionară a preoţilor tineri din parohiile sărace ale eparhiei. Îi îndemn să meargă la Podul Doamnei, o localitate mică din inima judeţului, unde preotul Mihai Cristian Taraş, credincioşii şi autorităţile locale se luptă pentru ca trăirea Bisericii, dreapta‑credinţă şi buna‑rânduială să se transmită şi generaţiei tinere.

De asemenea, i‑aş invita să meargă la Stăneşti, să vadă lucrarea misionară a părintelui Ciprian Ştefan Cîrstea şi a grupului de copii care învaţă milostenia şi dragostea creştinească în tinda Bisericii.

M‑aş bucura să descopere lucrarea social‑filantropică desfăşurată în aşezămintele „Grădina Maicii Domnului” de la Parohia Letca Nouă şi „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil” din comuna Slobozia de Giurgiu, care au drept scop ocrotirea şi reintegrarea în societate a mamelor şi copiilor, victime ale violenţei în familie. Acuzele la adresa Bisericii sunt nefondate câtă vreme ele nu iau în seamă aceste acţiuni aparent simple, dar cu o puternică relevanţă misionară.

Cu toate că au primit răspunsuri adecvate, fiind demontate aşa‑zisele argumente şi demonstrându‑se, cu date concrete, caracterul manipulator şi intenţia de a dezinforma opinia publică, atacurile acelor ONG‑uri care susţin că Biserica nu ar mai trebui să primească niciun ban de la bugetul de stat, nu trebuie trecute uşor cu vederea.

Pentru omul care nu trece pragul unei biserici şi nici nu se informează despre activităţile desfăşurate prin intermediul unităţilor de cult, mai ales pentru cel în urechile căruia încă mai sună ecoul sloganurilor comuniste despre religie ca opium al popoarelor, lumea fiind împărţită în doar două categorii – exploataţi şi exploatatori, problema susţinerii financiare acordată de stat în acest domeniu nu poate fi una receptată favorabil. Pe acest public mizează, în primul rând, susţinătorii gălăgioşi ai fracturii totale şi definitive între Biserică şi instituţiile statului român.

Această situaţie este una perfect circumscrisă modului de reacţie al omului care nu poate accepta nimic din ceea ce nu‑i este familiar, în pofida oricăror evidenţe. Sunt date certe şi studii sau analize care confirmă rolul esenţial pe care Biserica îl are în fragila şi frământata societate românească, anume de într‑ajutorare a celor nevoiaşi sau de edificare spirituală, de educare, de asanare morală sau de detensionare a unor conflicte la nivel familial, comunitar sau chiar naţional.

Oricine poate judeca, dacă e onest şi obiectiv, că avem în faţă două atitudini: cea a Bisericii, care se străduieşte să împlinească misiunea socială – cu riscul de a fi taxată pentru această implicare în societate –, şi cea a contestatarilor ei, care nu precupeţesc niciun efort în a demola, a critica, a contesta, fără a se implica în mod real.

Închideţi televizoarele, măcar pentru o vreme, şi mergeţi în biserici, rugându‑vă, vorbind cu Dumnezeu. Verificaţi singuri dacă sunt reale cele auzite la televizor, mergeţi ,,pe teren”, acolo unde Biserica este prezentă şi se implică. După un timp de exersare a acestei minime igiene mentale, veţi constata şi singuri cum s‑a falsificat realitatea [7].

Iubiţii mei,

Zdruncinându‑se adânc temeliile spirituale ale umanităţii în ultimele veacuri, naşterea de copii şi‑a pierdut mult, în conştiinţa multora, din aureola sa de har, bucurie şi binecuvântare. Căutarea unei vieţi cât mai comode şi lipsite de grijă, diminuarea sau chiar pierderea simţământului jertfirii pentru celălalt în viaţa de familie duc la limitarea naşterilor la unu sau cel mult doi copii.

Aceste manifestări, încurajate de legislaţii permisive în ceea ce priveşte avorturile, de politici educaţionale distructive în privinţa naşterii de prunci, prin mass‑media şi nu numai, sunt, în cele din urmă, consecinţa înstrăinării omului de Dumnezeu şi expresia lipsei de nădejde în purtarea Lui de grijă.

În aceste zile de praznic, pline de bucuria Învierii lui Hristos, este bine să fim pătrunşi de adevărul că aducerea pe lume a unui copil este izvor de bucurie, de bine şi de binecuvântare pentru întreaga familie. Să întrebăm mamele în vârstă şi pe soţii lor, care au adus pe lume mulţi copii, şi ne vor spune că nu regretă niciun moment faptul de a fi avut o familie numeroasă.

Vor zice că a fost greu, au fost şi momente de cumpănă, dar acum, spre apusul vieţii pământeşti, se bucură că au avut mulţi copii. Să întrebăm şi femeile sau bărbaţii în vârstă care n‑au avut copii şi toţi, aproape toţi, vor mărturisi tristeţea de a fi fost lipsiţi sau de a se fi lipsit ei înşişi, prin avort sau anticoncepţionale, de naşterea de prunci. Să privim la familiile care şi astăzi au, prin mila Domnului, mulţi copii.

Le este greu, au dificultăţi materiale mari, dar bucuria le este pe măsură în cele mai multe cazuri. Copiii se ajută unul pe altul, se obişnuiesc de mici cu greutăţile vieţii, devin mai curajoşi în faţa obstacolelor, căci au experimentat de mici depăşirea lor.

În asemenea familii, dragostea între fraţi şi surori este mare, spiritul de jertfă le defineşte viaţa, se mulţumesc cu puţin, sunt mai generoşi, altruişti şi, în genere, acceptă mai uşor unele privaţiuni sau neîmpliniri personale. Relaţia lor cu părinţii este frumoasă: îi ajută, îi înţeleg, îi iubesc.

Cele spuse mai sus nu sunt imaginare, nu sunt invenţii, cum poate ar gândi cineva, ci sunt izvorâte din constatări personale, din viaţa unor familii de preoţi sau de credincioşi cu mulţi copii, familii care împodobesc şi astăzi unele parohii ortodoxe din ţară şi din străinătate.

În aceste familii, în ciuda aparenţelor, bucuria este la ea acasă. Sunt uneori lipsuri, alteori dorinţa de a avea bunuri materiale mai multe, sunt nopţi nedormite şi momente de cumpănă, dar bucuria de a fi mulţi, de a fi împreună, de a fi sub ocrotirea lui Dumnezeu este imensă.

„Iată eu şi pruncii pe care mi i‑a dat Dumnezeu”, pare să spună mama născătoare de mulţi copii, precum Isaia profetul odinioară. „Din gura pruncilor şi a celor ce sug ai săvârşit laudă, pentru vrăjmaşii Tăi, ca să amuţeşti pe vrăjmaş şi răzbunător”, pare să spună, împreună cu împăratul David, tatăl ocrotitor al familiei cu mulţi copii.

Tot el se fericeşte, văzându‑se înconjurat de fii şi fiice, zicând: „Fericit este omul care‑şi umple casa de copii; nu se va ruşina când va grăi cu vrăjmaşul său în poartă”. Şi mai presus de toate se aude glasul Mântuitorului Hristos în inima unei familii binecuvântate cu mulţi copii: „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu‑i opriţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu” , căci „oricine va primi, în numele Meu, pe unul din aceşti copii pe Mine Mă primeşte”. Şi „de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor”.

Fraţi creştini,

Dumnezeu a dat primilor zidiţi, lui Adam şi Evei, marea binecuvântare de a deveni împreună‑creatori cu El. În continuare părinţii, bunicii etc. sunt şi ei împreună‑creatori cu Dumnezeu, pentru că dăruiesc trupul.

Dumnezeu poartă permanent de grijă pruncilor. Atunci când copilul se botează, El îi rânduieşte înger pentru a‑l apăra. Aşadar, copilul este ocrotit de Dumnezeu, de îngerul său păzitor şi de părinţii lui. Cu cât creşte copilul, responsabilităţile părinţilor faţă de acesta se schimbă. Niciodată, însă, ei nu rămân singuri, ci Dumnezeu îi însoţeşte şi îi întăreşte, pentru ca rodul dragostei şi al credinţei lor să nu se piardă, ci să se împlinească.

Părinţii, arătă cuviosul Paisie Aghioritul, trebuie să‑i ajute duhovniceşte pe copiii lor încă de când sunt mici, pentru că atunci metehnele lor sunt mici şi uşor se pot tăia. Sunt precum cartoful proaspăt, care se cojeşte uşor, atunci când îl razi puţin. Căci dacă se va învechi trebuie să iei cuţitul pentru a‑l curăţa, iar dacă este şi puţin stricat, trebuie să tai mai în adânc.

Atunci când copiii sunt ajutaţi de mici şi se umplu de Hristos, vor fi lângă El totdeauna. Şi chiar dacă ar devia puţin atunci când vor creşte, din cauza vârstei sau a unei rele prietenii, pe urmă iarăşi se vor întoarce la El. Frica de Dumnezeu şi evlavia care au adăpat inimile lor încă din vârsta copilăriei nu este cu putinţă să fie uitate vreodată.

Apoi, în perioada adolescenţei, care este vârsta cea mai grea, grija părinţilor pentru copiii lor este mai mare, până ce îi vor ţine la şcoală şi îi vor căsători. Cea mai mare răspundere o au părinţii, pentru că, potrivit cu educaţia ce o vor da copiilor lor, aceştia vor deveni clerici buni, dascăli buni, etc. şi vor ajuta şi ei la rândul lor atât pe copiii lor, cât şi pe ceilalţi. Iar dintre părinţi, mama are răspundere mai mare pentru educaţia copiilor.

Dacă părinţii, în perioada în care copilul este încă în pântecele mamei lui, se roagă, trăiesc duhovniceşte, copilul se va naşte sfinţit. Iar în continuare, dacă îl vor ajuta duhovniceşte, va deveni un om sfinţit şi va ajuta societatea, fie că va sluji în biserică, fie că va ajunge într‑un post de răspundere, etc. Cu toţii trebuie să‑i ajutăm pe copii să devină oameni cinstiţi şi astfel să rămână puţin aluat pentru generaţiile viitoare. Pentru că acum, aşa cum merg lucrurile, este pe cale să dispară şi aluatul, iar dacă va dispărea aluatul, ce se va întâmpla după aceea?

Scopul educaţiei copiilor, ne spune părintele Sofronie de la Essex, ,,este ca ei să dobândească dragoste personală de Hristos şi de Maica Domnului. Nu trebuie să le dăm sfaturi ca să devină doar oameni buni. De asemenea, trebuie să‑i ajutăm să rămână în Biserica Ortodoxă, şi nu doar să nu păcătuiască. Faptul că rămân în Ortodoxie este un lucru important şi poate să fie cauză a mântuirii, chiar dacă au făcut unele greşeli în viaţa lor. Copiii trebuie să se inspire din dragostea noastră către Hristos şi către Dumnezeu“ [8].

Atunci când copilul devine neascultător, înseamnă că există o cauză. Se poate ca el să fi văzut scene urâte, sau să fi auzit cuvinte nepotrivite în casă sau în afara ei. Oricum, pe copii îi ajutăm în problemele duhovniceşti mai ales prin exemplul nostru şi nu prin constrângere.

Iar cel mai mult îi ajută mama prin purtarea, prin ascultarea şi respectul ei faţă de soţ. Când copiii îi văd pe părinţii lor că au dragoste între ei, că se respectă unul pe altul, că se poartă cu bună cuviinţă, că se roagă, atunci ei le întipăresc pe acestea în sufletul lor. De aceea spun că cea mai bună moştenire pe care părinţii o pot lăsa copiilor lor este evlavia.

Copilul are nevoie de multă afecţiune, precum şi de multă povăţuire. Vrea să stai lângă el, să‑ţi spună problemele lui, să‑l mângâi, să‑l săruţi. Atunci când copilul cel mic este câteodată neliniştit şi face zburdălnicii, dacă mama lui îl ia în braţe, îl mângâie şi‑l sărută, se linişteşte. Dacă de mic copil se satură de dragoste şi afecţiune, mai târziu va avea putere să înfrunte toate problemele vieţii [9].

Astăzi însă, cei mai mulţi copii îi văd pe părinţii lor numai seara, pentru puţin timp, şi astfel nu se satură de dragoste. De multe ori părinţii, fiind obosiţi, când se întorc acasă nu mai au afecţiune şi pentru copiii lor.

Oboseala acumulată în timpul zilei îi determină adesea pe părinţi să‑şi neglijeze copiii, să îi îndepărteze, de cele mai multe ori involuntar, pentru a găsi puţin răgaz şi puţină linişte.

În goana lor după o viaţă mai bună, uită însă că lucrurile cu adevărat importante sunt menţinerea unităţii familiei şi educaţia copiilor. Îndepărtându‑i constant, pentru a afla liniştea atât de mult dorită, pierdem esenţialul legăturii dintre părinte şi copil.

Dragostea este înlocuită de un respect rece, păstrarea liniştii se transformă în izolare şi astfel copiii, la rândul lor, vor pierde legătura firească pe care ar trebui să o aibă cu părinţii lor. Nici un prieten, oricât de bine intenţionat ar fi, nu poate înlocui dragostea şi sfatul părintesc.

Teologul şi scriitorul Nichifor Crainic, născut în comuna Bulbucata, judeţul Giurgiu, susţinea că înnoirea creştină a lumii trebuie să înceapă de la copii. El vede scopul educaţiei creştine trecând dincolo de marginile vieţii pământeşti şi are în vedere chemarea omului în veşnicie, postulând, aşadar, o pedagogie în perspectiva eternităţii.

De aceea, militează pentru o educaţie creştină ortodoxă, care se desăvârşeşte prin Biserică, îndemnând la o reală creştinare a statului. Pleacă de la premisa că insul se dezvoltă în cadrul familiei, în cadrul profesiunii, în cadrul statului şi în cadrul Bisericii şi atenţionează clar că aceasta este rânduiala lumii de la Hristos încoace.

Lucru dintotdeauna ştiut, atracţia spontană dintre Iisus Hristos şi copii reprezintă pentru Nichifor Crainic un alt argument pentru o pedagogie creştină. Copilul născut în această lume şi renăscut prin Sfânta Taină a Botezului reprezintă însăşi puritatea absolută, care poate fi factor determinant al educaţiei creştine. Autorul are tendinţa să afirme că suntem atât de creştini câtă copilărie am reuşit să păstrăm în noi până la sfârşitul vieţii.

În acest context, Nichifor Crainic găseşte prilejul de a atenţiona că nu trebuie să confundăm procesul culturii, un spor progresiv de cunoştinţe, cu procesul religiei, care e sforţarea de a ne păstra în viaţă zestrea de neprihănire cu care am venit pe lume, prin Botez. În cultură, spune el, savantul e măsura copilului; în religie, copilul e măsura savantului [10].

Aşadar, să vedem „în copiii noştri, în candoarea fiinţei lor, simplitatea spiritului lor, în neprihănirea inimii lor, în toată preacurata lor făptură ceva din frumuseţea fără asemănare a raiului şi a ceriului cu îngeri”.

Să vedem „frăgezimea trupului lor, ca de lujer din altă lume, surâsul pe care‑l numim îngeresc al gurii lor, lumina suprapământească a ochilor lor nevinovaţi, ciripitul lor de păsărele neştiute, rămase undeva, departe, în paradis”. Să vedem că „totul ne sugerează o lume superioară, necoruptă de păcat, dominată de armonie, de iubire şi de lumină nesfârşită”.

Să urmărim în gustul pentru basme, pe care‑l au copiii, atracţia spre supranatural şi spre divin, înrădăcinată într‑o psihologie infantilă. Să nu fim superficiali în răspunsurile pe care le dăm teribilelor întrebări ale copilului asupra cauzelor ultime ale lucrurilor şi asupra misterului ce înconjoară lumea văzută.

Întrebările acestea, spune el, atât de timpurii, atât de precoce şi anterioare oricăror preocupări de ordin practic, alcătuiesc o trăsătură fundamentală a sufletului. Prin ele se exprimă năzuinţa instinctivă de a identifica lumea şi de a o depăşi prin aderenţa la divin. Să urmărim la copii lucrurile care‑l fac pe om capabil de sfinţenie: simplitatea spiritului şi puritatea inimii.

Nichifor Crainic vede secretul unei educaţii cu adevărat creştine în raportul dintre Taina Sfântului Botez şi Taina Sfintei Euharistii. Esenţa educaţiei creştine, spune el, constă în descoperirea deplină a conştiinţei harului baptismal ce sălăşluieşte în noi.

„Secretul” educaţiei creştine, spune Nichifor Crainic, stă în strădania continuă de a asigura instinctelor din om funcţiunea normală spre binele lui şi al semenilor lui şi de a nu le lăsa să devieze catastrofal în patimi.

Citează apoi pe Dostoievski, cel ce afirmă că singurele lucruri rămase în lumea noastră care să ne amintească de frumuseţea raiului sunt frăgezimea frunzelor de primăvară, ciripitul păsărelelor şi ochii copiilor. Daţi‑mi pe toată viaţa ochii unui copil şi nu voi mai vedea altceva decât lumina fericită a raiului Dumnezeiesc [11].

În ceea ce priveşte educaţia religioasă a tinerilor, autorul nostru face următoarea constatare, pe cât de dureroasă, pe atât de actuală: ,,Statul nostru, în a cărui constituţie scrie că Biserica ortodoxă e Biserica dominantă, practică acest principiu ca o simplă formalitate oficială, festivă şi decorativă.

În realitate e un stat laic, indiferent din punct de vedere religios, gata oricând să socotească religia ca o simplă afacere particulară după cea mai bună regulă democratică şi să se simtă incomodat ori de câte ori religia se conturează ca forţă colectivă socială. Statul acesta laic nu vede în cultul organizat nici măcar o formă de disciplină socială şi de solidaritate morală, ci mai mult o sarcină bugetară pe care e gata s‑o arunce în fiece moment.

Aceeaşi indiferenţă oficială se observă faţă de tineret. Când în lumea întreagă, străbătută de suflul aspiraţiilor către noi forme de existenţă, problema tineretului constituie preocuparea absorbantă, România e poate cea din urmă ţară unde o asemenea problemă nu există încă.

Nu e tineret sub soare mai abandonat propriei sale soarte ca tineretul nostru românesc. Cine se preocupă de pregătirea acestui tineret pentru o epocă ce se apropie cu paşi uriaşi? Nu se pun oare pentru el aceleaşi întrebări grele ca pentru tineretul de pretutindeni? Nu stă şi el astăzi în faţa perspectivei tragice a şomajului intelectual ce pare iremediabil?

Nimic din aceste preocupări nu hrăneşte grija statului român. Dimpotrivă. Statul acesta indiferent şi fără nicio directivă clară spre enigma zilei de mâine, devine complice prin toleranţă la infernala operă de corupţie a sufletului tânăr.

Tiparul, cinematograful şi radiofonia, care sunt instrumentele cele mai de seamă ale unei sănătoase îndrumări, şi care n‑ar trebui să scape controlului continuu şi sever al oficialităţii, sunt astăzi în România marile oficii ale dezagregării morale. Librăriile şi chioşcurile sunt pline de tipăritura pornografică în care imaginea trupului gol se întrece cu textul celor mai abjecte apologii ale instinctelor inferioare.

Cărţi şi reviste, ce sunt interzise în ţările apusene, se refugiază în România, sunt etalate pretutindeni şi sunt recomandate insistent în conferinţele radiofonice. O literatură freudiană în toate limbile dă un prestigiu pseudoştiinţific tuturor acestor aberaţii proferate în numele nudismului, al naturalismului şi al eliberării de obsesiile sexuale.

Filme prigonite de cenzura vigilentă a altor ţări îşi găsesc debuşeele libere în cinematografele noastre. Iar la radio, în fiecare zi, celebrităţile cabaretelor bucureştene îşi miorlăie muzical şi insinuat chemările către cloaca nocturnă a desfrâului. Tiparul, cinematograful şi radiofonia sunt stupefiantele zilnice ale sufletului tânăr.

Tolerându‑le, statul se face complice la funesta operă de demoralizare a tineretului. În ordinea politică şi socială, pătura conducătoare nu oferă ca îndrumare decât cluburile de partid în care tineretul e momit pentru a fi schilodit sufleteşte după chipul şi asemănarea politicianului, precum anume cerşetorii de profesie fură copiii şi le desfigurează trupurile de mici ca să‑i facă apţi pentru practica milogelii” [12].

De aceea, viaţa trebuie privită cu seriozitate. „Pesimistul este un optimist care a devenit realist”. Trebuie să fim realişti şi să înțelegem ce anume ascund mijloacele de informare în masă de oamenii contemporani. Atunci vor exista mai puţine şanse de a cădea în capcană şi mai multe de „a‑ţi aşterne” ceva mai bun.

E nevoie să citim, e nevoie să întrebăm – mai ales astăzi, când vedem o neputinţă din ce în ce mai mare în faţa acestui război lăuntric, la care contribuie în mod cu totul şi cu totul deosebit o tehnologie care a creat un univers al imaginilor, al sunetelor, ce provoacă o împrăştiere care‑L scoate pe Hristos din mintea omului şi îi aduce fel de fel de imaginaţii false, de instincte, de dorinţe păcătoase…

Foarte mult este ,,materializată” gândirea omului de grijile veacului acestuia: ce mănânc, cu ce mă îmbrac, ce muncesc, cum să mă realizez lumeşte… Toate acestea aduc o mare pagubă sufletească în ceea ce priveşte trezvia, grija pentru mântuire, atenţia la ,,singurul lucru care trebuie”, la rosturile cele mai înalte ale vieţii acesteia, la mişcările adânci ale sufletului.

În acest sens, este nevoie neapărat de consultarea unui duhovnic în scaunul Sfintei Spovedanii. Orice terapie alternativă poate, în cel mai bun caz, oferi impresia că problemele cu care ne confruntăm au fost rezolvate. Agravarea lor ne determină, însă, să păşim pragul Bisericii, să ne apropiem cu evlavie şi cu frică de Sfintele Taine şi să ne împărtăşim astfel din ele, „spre tămăduirea sufletului şi a trupului”.

Dreptmăritori creştini,

Nu întâmplător, anul 2014 a fost proclamat ca An omagial euharistic (al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii) şi Anul comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni în Patriarhia Română.

Societatea contemporană este tot mai preocupată de sănătatea fizică, dar şi de cea psihică a omului. Sunt elaborate metode şi sunt promovate mijloace prin care problemele de sănătate ale omului modern să fie cât mai eficient tratate.

Se uită însă un principiu medical fundamental: cel mai adesea boala are drept cauză o suferinţă de natură spirituală, o alterare a echilibrului ce trebuie să existe între suflet şi trup. Taina Spovedaniei este singura cale prin care acest echilibru poate fi restabilit. În faţa icoanei Mântuitorului Hristos, cu sprijinul şi sfatul duhovnicului, cel ce se spovedeşte restaurează această ordine şi dă posibilitate trupului de a se reface.

Chiar dacă noi săvârşim aceleaşi păcate, trebuie să le mărturisim, dar nu într‑o manieră în care să se ajungă la formalism. E nevoie de fiecare dată să ne mărturisim păcatele cu căinţă şi cu dorinţa de îndreptare, şi vom vedea că în sufletul nostru se produce o anumită mişcare, pentru că întotdeauna, printr‑o spovedanie făcută sincer – chiar dacă nu avem putinţa îndreptării dintr‑o patimă – sufletul capătă un folos.

În inima noastră apare o nădejde şi o credinţă că Dumnezeu vrea şi poate să ne izbăvească, în urma insistenţei cu care îi cerem îndreptarea pentru o patimă care ne stăpâneşte, dar pe care nu mai suntem în stare să o biruim.

Noi, cei de astăzi, primim oare un mesaj de la viaţa măritului Voievod Constantin? Considerăm că trei lucruri ar trebui să constituie bogăţia cu care ar trebui să ne întoarcem la casele noastre: Voievodul Constantin a avut o familie cu mulţi copii. Mai avem noi curajul să naştem prunci, pentru ca ţara, Biserica şi neamul să dăinuie?

În al doilea rând: suntem noi precum Voievodul Constantin, ctitori de biserici, de mănăstiri şi de cultură creştină? În al treilea rând: avem noi curajul mărturisirii în faţa atâtor ,,turciţi” de astăzi, în faţa atâtor valuri şi vânturi care se abat asupra fidelităţii noastre în credinţa pe care am moştenit‑o şi pentru care Voievodul Constantin Brâncoveanu şi‑a dat viaţa?

Anul 2014 este anul alegerilor unor noi membrii, clerici şi mireni, în Adunarea Eparhială a Episcopiei noastre. Rolul lor nu este doar unul consultativ, ci şi unul decizional. Tocmai de aceea, în alegerea persoanelor potrivite pentru această misiune, trebuie să ţinem seama de tradiţia jertfelnică a Bisericii şi de modelul oferit de Sfinţii Martiri Brâncoveni.

Este nevoie, pe de‑o parte, de oameni cu o morală ireproşabilă, dar şi cu o implicare deosebită în viaţa şi lucrarea Bisericii, de ctitori şi sprijinitori ai proiectelor pe care fiecare parohie le desfăşoară în cuprinsul său.

Omul harnic sfinţeşte locul şi acest lucru se poate constata în multe biserici, care anul acesta vor primi harul sfinţirii, în urma lucrărilor ample de restaurare şi înfrumuseţare. Prin strădania acestor oameni, bisericile monument istoric din localităţile Floreşti, Câmpurelu, Herăşti, Tântava sau biserica Parohiei Sfânta Treime şi biserica Schitului Sf. Ier. Nicolae din Giurgiu şi‑au recăpătat frumuseţea de odinioară. Vrednică de pomenire este şi lucrarea celor care au înălţat noi lăcaşuri de cult, precum biserica din localitatea Ghionea, o adevărată bijuterie de artă bisericească bizantină, sau biserica monumentală de la Colibaşi.

Toate aceste eforturi reprezintă criterii importante de care Sfinţiile şi Domniile Voastre trebuie să ţină seama în alegerea noilor membri ai Adunării Eparhiale. Vrednicia misionară a Bisericii se măsoară după vrednicia oamenilor săi, chemaţi să întărească şi să sporească lucrarea bisericească.

Sunt multe aspecte ale acestei activităţi care merită atenţia noastră şi unul dintre ele îl constituie recuperarea patrimoniului bisericesc. Redarea terenurilor şi bunurilor care au aparţinut Bisericii reprezintă deopotrivă un act de dreptare şi de recunoaştere a rolului pe care aceasta îl are în viaţa societăţii.

Modelul oferit de Binecredinciosul Domnitor se cuvine să fie privit cu ochii adevărului şi ai dragostei, nu cu ochii patimilor. Înaintaşii noştri l‑au iubit şi l‑au luat ca model, o pildă vie, dătătoare de putere, căci sfinţii nu mor, ci, trecând prin moarte, lucrarea lor devine mai puternică.

Reuşita lor a devenit un reper pentru tinerii altor generaţii care au urmat. În acest sens, considerăm că avem o datorie sfântă faţă de Martirii Brâncoveni, aceea de a depune toate eforturile pentru a finaliza restaurarea monumentului arhitectural brâncovenesc de la Drugănescu, ridicat între anii 1710‑1715 de ctitorul său principal, ,,jupan Gavril Drugănescul, vel vornic dă Târgovişte”, aşa cum menţionează pisania din pronaosul bisericii cu hramul ,,Buna Vestire”.

Emblemă a zonei de nord a judeţului, ansamblul denumit Centrul Pastoral – Cultural Gavril Drugănescu va găzdui birourile Protoieriei Bolintin, Biblioteca ,,Dimitrie Bolintineanu”, poetul născut la Bolintin Vale, a cărui viaţă a fost închinată idealurilor de libertate şi unitate naţională, bibliotecă ce va fi dotată începând cu carte veche, cărţi de cult, literatură religioasă, până la manuscrise inedite, colecţii de reviste, monografii, fotografie veche etc.

Totodată, se intenţionează înfiinţarea unui muzeu de artă eclezială unde, printre exponate, se vor afla icoane, potire, cristelniţe, sfeşnice de altar, obiecte de decor, documente vechi, carte rară, dar şi reactivarea fostului Muzeu de etnografie şi de artă populară care a funcţionat în perioada 1970‑2005 în acest vechi şi somptuos conac, exemplar tipic al râvnei de a construi a boierimii de la începutul secolului al XVIII‑lea.

De asemenea, ansamblul va găzdui spaţii pentru creaţie şi va facilita întâlniri între meşteri locali şi grupuri de elevi, studenţi, grupuri de turişti. În acest sens, aici va fi organizat un adevărat Palat al copiilor, unde vor avea posibilitatea să‑şi valorifice pasiunile extracurriculare din domeniile artistic, cultural şi tehnic.

De asemenea, intenţionăm ca în acest spaţiu generos să organizăm terenuri de fotbal, volei şi handbal, deschise în permanenţă pentru tineri şi nu numai. Tot aici, pentru a împlini nevoile duhovniceşti ale celor care îşi vor desfăşura activitatea, cu sprijinul unor oameni binevoitori, a fost construită o biserică în stil maramureşan, purtând hramul ,,Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, pe care o vom sfinţi, cu ajutorul lui Dumnezeu, la sărbătoarea Izvorului Tămăduirii, prilej cu care nădăjduim să ne întâlnim cu preacucerniciile şi domniile voastre.

S‑au împlinit în aceste zile opt ani de când, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, am fost chemat să păstoresc Eparhia Giurgiului. În tot acest răstimp am încercat să cunosc cât mai bine tradiţia autentică a acestei zone, să mă apropii de preoţi şi de credincioşi. Vă mărturisesc deschis că am descoperit familii exemplare, în care tatăl şi mama, preotul şi preoteasa lui îşi cresc şi educă pruncii în duhul Ortodoxiei.

Nu este bucurie mai mare pentru ierarh şi pentru preoţii săi ca, la sfintele slujbe să vadă întreaga comunitate pulsând în acelaşi ritm al rugăciunii şi al cântării curate. Bătrâni, tineri şi copii deopotrivă, mărturisind Crezul Ortodox: iată imaginea autentică a Bisericii luptătoare în societatea aceasta atât de tulburată.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Cu aceste gânduri şi poveţe duhovniceşti, Vă îmbrăţişez în dragostea lui Hristos şi Vă doresc tuturor să prăznuiţi Sărbătoarea Sfintelor Paşti cu pace, sănătate şi alese bucurii, potrivit datinii străbune. Totodată, aducem mulţumiri celor care au sprijinit concret activităţile Centrului Eparhial, precum şi tuturor clericilor şi credincioşilor care au contribuit în fiecare lună cu banul lor la colecta naţională pentru construirea Catedralei Mântuirii Neamului, înţelegând că această biserică are valoare de simbol pentru neamul românesc.

Împărtăşindu‑Vă arhierească binecuvântare, Îl rog pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Domnul vieţii, să Vă dăruiască toate cele de folos, bucurându‑Vă de aceste sfinte sărbători pascale, şi Vă vestesc tuturor, cu dragoste părintească:

Hristos a înviat!

Al Vostru de tot binele voitor şi pururea către Domnul
rugător,
†Ambrozie
Episcopul Giurgiului

***

Notele bibliografice:

[1] Virgiliu Gheorghe, Ca toţi să fie una, în ,,Familia Ortodoxă”, nr. 5/2012, p. 4.

[2] Aspazia Oţel‑Petrescu, În familie exista întotdeauna şi Cel Nevăzut ca membru al familiei, în ,,Familia Ortodoxă”, nr. 12/2013, p. 70‑71.

[3] Konstantin V. Zorin, Ce li se ascunde tinerilor? Ispitele şi bolile acestui veac, Editura Sophia, Bucureşti, 2013, p. 64‑65.

[4] Virgiliu Gheorghe, Jertfa la care suntem chemaţi cu toţii, în ,,Familia Ortodoxă”, nr. 3/2014, p. 3.

[5] Sf. Nicolae Velimirovici, în ,,Familia Ortodoxă”, nr. 3/2014, p. 4.

[6] Pr. Amfilohie de la Diaconeşti, O inimă arzând pentru Hristos este o inimă vie, în ,,Familia Ortodoxă”, nr. 3/2014, p. 60.

[7] http://www.doxologia.ro/viata‑bisericii/reflectii/un‑chip‑cioplit‑scop‑anarhic‑bisericadelatv

[8] Vezi Mitropolit Hierotheos Vlachos, Cunosc un om în Hristos: Părintele Sofronie de la Essex, Editura Sophia, Bucureşti, 2011, p. 18.

[9] Cuviosul Paisie Aghioritul, Despre viaţa de familie şi naşterea de prunci, http://www.razbointrucuvant.ro/2009/09/11/.

[10] Nichifor Crainic, Ortodoxie şi etnocraţie, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997, p. 7.

[11] În excepţionala carte „Nostalgia paradisului”, Crainic arată cât de potrivit este cuvântul „nostalgie” pentru a exprima dorul după comuniunea cu Dumnezeu. Iată ce spune: „Nostalgia este alcătuită din două cuvinte greceşti: nostos, care înseamnă întoarcere, în sens de întoarcere acasă sau întoarcere în patrie şi algos, care înseamnă durere, în sensul unei copleşitoare afecţiuni subiective, căreia nu i se poate rezista. Nostalgia este astfel durerea de a nu mai fi în locul unde ai fost odinioară, pe care amintirea îl păstrează mereu prezent, ca pe un cuib al fericirii pierdute…”.

[12] Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos, Editura ,,Timpul”, Iaşi, 1996, p. 39‑40.

Din poezia Triodului [3]

Mai multe cântări ale Triodului actualizează învățătura Sfântului Grigorie de Nyssa, despre hainele sau tunicile de piele în care au fost îmbrăcați Sfinții Protopărinți, de către Dumnezeu, după căderea lor în păcat (Fac. 3, 21):

De veșmântul cel de Dumnezeu țesut
m-am dezbrăcat eu, ticălosul /…/.
Și m-am îmbrăcat acum cu frunze de smochin
și cu haine de piele…[1].

*

Adam cu plângere a strigat: /…/
Cel ce eram odinioară
împăratul tuturor făpturilor celor pământești
ale lui Dumnezeu,
acum rob m-am făcut,
dintr-o sfătuire fără de lege.
Și cel ce eram oarecând
îmbrăcat cu mărirea nemuririi,
[acum] cu piele de om muritor
cu jale sunt înfășurat[2].

*

Cusutu-mi-a haine de piele păcatul,
golindu-mă de veșmântul cel dintâi,
țesut de Dumnezeu.
Îmbrăcat sunt cu îmbrăcăminte de rușine,
ca și cu niște frunze de smochin,
spre vădirea patimilor
celor de voia mea.
Îmbrăcatu-m-am urât
cu haină de ocară și sângerată,
prin curgerea vieții celei cu patimi
și iubitoare de desfătări[3].

Iar Hristos, Cel ce Și-a țesut trup din porfira sângiuirilor feciorelnice ale Preacuratei, a fost îmbrăcat de oameni cu porfiră mincinoasă/ hlamidă roșie:

Ca din vopsea de porfiră
s-a țesut trupul lui Emmanuel, înăuntru,
în pântecele tău, Preacurată,
ceea ce ești porfiră înțelegătoare[4].

*

Astăzi a fost spânzurat pe lemn
Cel ce a spânzurat pământul pe ape [Ps. 135, 6].
Cu cunună de spini a fost încununat
Împăratul Îngerilor.
Cu porfiră mincinoasă a fost îmbrăcat
Cel ce îmbracă cerul cu nori [Ps. 146, 8].
Lovire peste obraz a luat
Cel ce a slobozit în Iordan
pe Adam.
Cu piroane a fost pironit
Mirele Bisericii.
Cu sulița a fost împuns
Fiul Fecioarei![5]

Sunt numeroase poeziile sublime, ca aceasta din urmă, care împletesc icoana dumnezeirii Domnului, Care a zidit lumea și pe oameni, cu cea a umanității Sale pătimitoare. Alegem câteva exemple, dintre cele mai impresionante:

Înfricoșătoare și preaslăvită taină
se vede petrecându-se astăzi:
Cel nepipăit [I.Tim. 6, 16] a fost prins
și a fost legat
Cel ce a dezlegat pe Adam din blestem.
Cel ce cercetează inimile și rărunchii [Ier. 11, 20],
cu nedreptate a fost cercetat.
În temniță a fost închis
Cel ce a închis adâncul [apelor, cf. Ps. 32, 7].
Stă înaintea lui Pilat
Acela Căruia Îi stau înainte cu frică
Puterile cerești.
Cu palme a fost lovit de mâna făpturii Ziditorul.
La Cruce a fost judecat
Cel ce judecă viii și morții [II Tim. 4, 1].
În mormânt a fost închis
Stricătorul iadului[6].

*

Astăzi cuprinde mormântul
pe Cel ce cuprinde făptura [pământul] cu palma [Is. 40, 12];
acoperă piatra pe Cel ce acoperă cerurile
cu bunătatea;
doarme Viața
și iadul se cutremură
și Adam din legături se dezleagă[7].

Simbolismul amplu, conjugat, al templului, al cortului și al trupului este reliefat într-o altă cântare. Trupul Domnului este numit templu, dar și trupul lui Adam este cort. Iar Iadul are cămări, ceea ce înseamnă că este configurat tot ca un templu sau un palat cu mai multe încăperi, deși infernal/ negativ:

Stricatu-s-a Templul cel preacurat,
dar împreună a ridicat cortul cel căzut,
că al doilea Adam, Cel ce locuiește întru înălțime,
S-a pogorât la Adam cel dintâi,
până la cămările iadului.
Pe Care tineri binecuvântați-L,
preoți lăudați-L,
popoare preaînălțați-L
întru toți vecii[8].

Trestia care I-a fost pusă în mână lui Hristos, în batjocură, este considerată condeiul prin care s-a scris un nou hrisov de moștenire, prin care „Hristos ne-a dăruit, scriind cu litere roșii, vechea patrie”[9], adică Raiul.

Psalmistul profețise: „Limba mea este trestie de scriitor ce scrie iscusit” (Ps. 44, 2).


[1] Triodul, ed. BOR 2000, p. 99-100.

[2] Idem, p. 108.

[3] Idem, p. 145.

[4] Idem, p. 135.

[5] Idem, p. 610.

[6] Idem, p. 639.

[7] Idem, p. 667.

[8] Idem, p. 666.

[9] Idem, p. 615.

Pastorala pascală a ÎPS Irineu Pop [2014]

IPS Irineu Pop

Iubiţi fii duhovniceşti,

 Hristos a înviat!

Din Sfintele Evanghelii aflăm că, din momentul Învierii Sale şi până în momentul Înălţării Sale la cer, „timp de patruzeci de zile” (Fapte 1, 3), Hristos, Domnul slavei, S-a arătat Apostolilor, femeilor evlavioase şi altor credincioşi.

Prin aceste arătări, El i-a încredinţat că a înviat cu adevărat şi că nu mai este dependent nici de spaţiu, şi nici de timp. Adevărul creştinătăţii se bazează pe faptul că Fiul lui Dumnezeu „S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre şi a înviat pentru îndreptăţirea noastră” (Rom. 4, 25).

Toţi cei care L-au văzut pe Domnul înviat au răscolit lumea păgână, atrăgând-o sub stindardul Evangheliei. De asemenea, mulţi dintre ei au murit pentru faptul că au fost „următori lui Dumnezeu, ca nişte copii iubiţi” (Efes. 5, 1).

Rar mor oamenii pentru o credinţă şovăielnică, dar martorii Învierii, convinşi că moartea a fost înfrântă, „grăiau cu îndrăznire cuvântul lui Dumnezeu” (Fapte 4, 31). Mai presus de aceşti martori, se află Maica Domnului, care, probabil, a fost singura persoană prezentă chiar în clipa Învierii lui Iisus din mormânt.

Dreptmăritori creştini,

Teologii ne spun că evenimentul Învierii a fost ascuns ochilor tuturor şi că n-ar fi fost niciun martor al desfăşurării lui istorice. Dar eu cred că există o excepţie: Născătoarea de Dumnezeu – unica.

Ea a trebuit să fie prezentă la acest eveniment suprem al istoriei.

Ea a fost prezentă, unica, în momentul Întrupării Cuvântului.

Ea a fost prezentă, unica, la Nașterea Lui din sânul ei fecioresc, devenind Femeia primei priviri a lui Dumnezeu făcut Om. Tot astfel, ea a trebuit să fie prezentă, unica, la ieșirea lui Hristos din pântecele fecioresc de piatră: mormântul „în care nimeni niciodată nu mai fusese pus” (Lc. 23, 53).

Deci, Maica Domnului este Femeia primei priviri asupra Fiului Omului Care biruie moartea cu puterea dumnezeirii Sale. Dacă ceilalţi au fost martori ai Domnului înviat, Preasfânta Fecioară a fost martor al Învierii însăşi.

Ştim că legătura Mamei sfinte cu Fiul ei divin a fost atât de intimă, încât ea a împărtăşit întreaga experienţă a răscumpărării, având permanent împunsă sabia suferinţei în inima ei (cf. Lc. 2, 35).

De aceea, nu se poate concepe ca, la Înviere, momentul culminant al lucrării mântuitoare, ea să fi fost despărţită de Fiul ei preadulce. Ar fi fost singura absenţă, şi ar fi rămas o absenţă nejustificată.

Este firesc să ne gândim că ar fi fost verosimil ca Mama să fie prima persoană căreia să-i fi apărut Fiul ei şi Dumnezeul nostru, Biruitor peste moarte. Lipsa Preacuratei Fecioare din grupul femeilor care se îndreptau, în zori, spre mormânt (cf. Mt. 28, 1; Mc. 16, 1) ar putea constitui un indiciu al faptului că ea Îl întâlnise deja pe Domnul.

Femeile au devenit primele martore ale Învierii, din voinţa lui Hristos, pentru că au rămas fidele la piciorul Crucii şi, deci, ferme în credinţă. Aceasta ne face să credem că Mântuitorul i Se arată, prima dată, Mamei Sale, cea care I-a rămas fidelă şi care, în timpul cumplitei încercări, şi-a păstrat întreaga credinţă.

Un scriitor latin din secolul al V-lea, Sedulius, în poemul său Carmen paschale, afirmă că Domnul S-a arătat, în primul rând, Maicii Sale într-o lumină strălucitoare, pentru ca această Maică preabună să răspândească minunata veste. În felul acesta, era împuternicită „să se facă vestitoarea Celui Ce avea să vină întru slavă, aşa cum se făcuse odinioară calea Celui Care venise la noi prin Întrupare”.

Din momentul acela, Maica Durerii devine Maica Învierii, după cum arată Sfântul român Ioan Iacob-Hozevitul care i se adresează aşa: „Tu erai, mai înainte, / Maica sfintelor dureri. / Astăzi eşti a slavei Maică / Şi a Sfintei Învieri”.

Deci, Maica Domnului, care era în unire desăvârşită cu Iisus la suferinţele Crucii, cu siguranţă a participat la taina minunată a Învierii. Ea L-a văzut pe Fiul ei înviind, pentru că inima ei, întru credinţă, nu se despărţise niciodată de El. De aceea, ea nu s-a dus la mormânt ca să-L plângă pe Cel mort, despre Care ştia că a înviat. Ea intră în contact personal cu Fiul înviat, gustând astfel, în mod deplin, din bucuria pascală.

Într-o aripă a Bazilicii Sfântului Mormânt de la Ierusalim, se venerează un basorelief vechi, ce reprezintă Arătarea lui Iisus Cel Înviat Mamei Sale. Îmi plăcea să poposesc adeseori în acel loc şi să meditez la bucuria extraordinară pe care a avut-o Maica Preacurată atunci când şi-a văzut Fiul în strălucirea trupului Său înviat şi a primit de la El balsamul mângâierii şi vestea biruinţei vieţii asupra morţii.

 Iubiţi credincioşi,

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2014 drept An omagial al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii şi An comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni, la împlinirea a trei secole de la moartea lor pentru credinţa strămoşească. Calitatea noastră de „fii ai Învierii” (Lc. 20, 36) presupune părtăşie la viaţa sacramentală a Bisericii.

Aceasta ne ajută să facem din trăirea noastră creştinească o mărturie jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit şi înviat, Care a zis: „Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni” (In. 15, 20). Tot El ne-a mai spus: „Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine în faţa oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu în faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Mt. 10, 32).

Împăcaţi cu Hristos prin Pocăinţă şi uniţi cu El în Euharistie, dobândim asemănarea cu Maica Domnului, în curăţia lăuntrică şi în intimitatea iubitoare cu Cerescul Părinte Care vrea să locuiască în inima noastră (cf. Pilde 23, 26).

Aceasta ne înnobilează şi ne dă forţa necesară pentru a persevera în bine şi pentru a-L mărturisi pe Hristos în aceste timpuri marcate de trândăvie spirituală şi de amăgirea Satanei (cf. Apoc. 12, 9).

Urmând exemplul de evlavie al Sfântului Constantin Brâncoveanu şi al tuturor martirilor Neamului nostru, ne dovedim „vii pentru Dumnezeu” (Rom. 6, 4), şi suntem făclieri ai Învierii pe pământul românesc.

Al vostru către Hristos-Domnul rugător,

† Irineu

Arhiepiscop al Alba Iuliei

Pastorala pascală a PS Gurie Georgiu [2014]

Confirmări tanatologice ale învierii noastre

† Gurie,

prin harul lui Dumnezeu, Episcop al Devei şi al Hunedoarei, Preacucernicului cler, Preacuviosului cin monahal şi Dreptmăritorilor creştini: Sfântă binecuvântare arhierească din străvechea Cetate a Devei, cu prilejul Sfintei Zile a Învierii!

„Dacă nu vor asculta de Moise şi de prooroci,
nu vor crede nici chiar
dacă va învia cineva din morţi!”
(Luca 16, 31)

Iubiţi credincioşi,

Învierea din morţi a Mântuitorului Iisus Hristos ne încălzeşte inimile nouă, celor credincioşi, pentru că simţim că noi înşine vom învia din morţi şi vom trăi veşnic, alături de toţi cei dragi, în lumea de dincolo. „Cât este de sfântă, cu adevărat, şi cu totul prăznuită această noapte de mântuire şi strălucită, mai înainte vestitoare fiind a Zilei celei Purtătoare de lumină, a învierii tuturor, noapte în care Lumina cea fără de ani, din mormânt, cu trupul tuturor a strălucit!” (Stihira a 4-a a Cântării a 7-a din Canon).

Dar, de ce oare nu toţi oamenii pot avea această certitudine interioară că viaţa este fără de sfârşit şi că moartea este doar „poarta” de trecere într-un alt plan existenţial? De ce nu se pot bucura toţi de această perspectivă şi de ce nu-şi pot organiza toți viaţa conform acestei învăţături a Bisericii?

De ce unora li se pare puţin credibilă această dogmă a Bisericii? Răspunsul este acesta: pentru că ei sunt prea „împlântaţi” în imanent, în trecător, în pământesc, sunt prea confiscaţi de ceea ce este material şi nu mai au vigilenţa de a urmări ceea ce este supranatural, dumnezeiesc, suprafiresc în existenţa noastră. Ei nu-L pot simţi pe Dumnezeu pentru că nu au depus eforturi în direcţia aceasta.

Mulţi dintre ei se încred doar în ceea ce este „ştiinţific”, argumentat raţional, dovedit pe calea minţii, prin exersare cerebrală. Ce ne spun însă ultimele investigaţii ştiinţifice despre „înviere”, despre revenirea sufletului în trup, despre „desomatizare” şi „reînsufleţire”? Despre aceste noi poziţionări ale ştiinţei aş dori să ne oprim în cuvântul pastoral din această noapte a Învierii, întrucât ele confirmă întru totul viziunea creştină despre moarte, despre înviere, despre viaţa de dincolo, despre eternitatea trăită cu Dumnezeu în alt plan existenţial!

Iubiţi fraţi şi surori,

Ştiinţa care se ocupă cu moartea se numeşte „tanatologie”. Ea are ramuri în Teologie, Medicină, Microbiologie, Fiziologie etc. Medicina are cel mai greu cuvânt de spus, ei îi revine dreptul de a pune sentinţa finală, ea trebuie să constate „când” un om a murit şi „dacă” a murit.

După ce medicul face această constatare şi trece un anumit număr de ore de la deces, ore care confirmă sentinţa lui finală, este extrem de derutant să constate – în cazuri, e adevărat, mai rare – că omul revine la viaţă. Atunci, medicina face un pas înapoi şi spune: a fost… „moarte clinică”.

Adică, deşi toate funcţiunile organismului au încetat, el a fost cu adevărat mort din punct de vedere medical; ceva inexplicabil a făcut ca pacientul să îşi revină la viaţă. Există nenumărate astfel de cazuri, multe dintre ele inventariate şi analizate în diferite cărţi, în studii ştiinţifice și în articole. În lumea noastră, bisericească, circulă volumul, sugestiv intitulat, Oameni care au înviat din morţi (Cornel şi Roxana Dragoş, Editura Egumeniţa, 2008).

Ce ne povestesc oare aceşti oameni? Ce au văzut? Ce au experimentat? Cât de mult i-a schimbat pe ei această experienţă? La ce le-a folosit această experienţă de călătorie dincolo de moarte? Cu ce ne putem noi folosi din relatările lor?

 Dreptmăritori creştini,

Toţi aceşti oameni mărturisesc, la revenirea în trup, şocul pe care l-au avut: după ce au murit, le-a trebuit ceva timp să îşi dea seama că au murit, adică, cei dimprejurul lor le-au proclamat moartea, iar ei s-au opus, zicând: „Nu, nu am murit, ci sunt chiar bine!”. Dar abia mai apoi şi-au dat seama că cei din jur nu îi mai băgau în seamă, adică îi ignorau, se comportau ca şi când au murit şi sunt inconştienţi. Dar ei erau perfect conştienţi de ceea ce se întâmpla, vedeau şi ascultau tot ceea ce se întâmpla, dar nu mai puteau interveni în lumea „celor vii” (adică în lumea noastră).

Al doilea lucru deosebit care îi marca profund pe toţi cei trecuţi dincolo era faptul că puteau călători prin materie fără oprelişti, treceau prin ziduri, prin uşi închise, chiar prin trupurile celor vii, şi aceasta cu maximă lejeritate.

Şi se deplasau cu viteza gândului; cum doreau să fie într-un loc, pe loc ajungeau acolo. Beneficiau de o maximă mobilitate. Constatau acum, cu stupoare, că trupul de care au fost legaţi în viaţa pământească fusese o piedică, nu un ajutor. Aceste mărturii ne amintesc de afirmaţiile din Sfintele Evanghelii că Mântuitorul Însuşi „trecea prin uşile încuiate”, avea deci un trup spiritualizat, pnevmatizat.

Al treilea lucru deosebit de marcant era starea emoţională de după moarte: o bucurie imensă, vecină cu extazul, o baie de fericire, de iubire, o încântare colosală pentru intrarea într-o altă lume, conştiinţa că începe o viaţă nouă, transfiguratoare, copleşitoare.

O Fiinţă de Iubire domnea în această nouă lume, Fiinţă Care iubea necondiţionat, revărsând pretutindeni nişte energii binefăcătoare. Totul era atât de frumos, încât nu te mai săturai. E adevărat, o parte dintre oameni au o mărturie înfiorătoare, inversă: au avut o experienţă traumatică, au văzut iadul. Dar nu vom insista acum asupra acestor experienţe.

 Toţi cei care au revenit la viaţa în trup mai mărturisesc şi de existenţa unei foarte exigente evaluări a vieţii lor, realizată printr-o întrebare pusă foarte ferm din exterior, de genul: „Ce ai făcut cu viaţa ta?” sau „Cât de mult ai iubit pe pământ?”.

Apoi, în mod fulgerător, li se aduce la cunoştinţă că trebuie să se întoarcă pe pământ şi – cu sau fără acordul lor explicit – sunt readuşi lângă trup, intrând din nou în acesta, deşi experienţa nu este confortabilă şi este percepută ca limitativă. Aşa revin la viaţă şi povestesc ce au trăit dincolo.

Uneori sunt crezuţi, alteori sunt luaţi în râs, ridiculizaţi, şi atunci încetează să mai facă publică experienţa lor. Dar rămân schimbaţi definitiv, până la moarte: trăiesc doar în iubire, fără a face rău nimănui, convinşi că în spatele cuvântului „iubire” se ascund lucrurile cele mai preţioase de pe acest pământ.

 Iubiţi fii întru Hristos,

Cu ce ne putem folosi noi de mărturiile lor? Unii medici necredincioşi au încercat să le conteste, spunând că pot fi experienţe iluzorii create în creier de anumite substanţe anesteziante, injectate în timpul tratamentului din faza terminală a vieţii.

Dar atunci, cei declaraţi morţi, de unde aveau informaţii despre ceea ce s-a întâmplat în jurul trupului lor, despre ceea ce au discutat rudeniile lor situate la distanţă mare de ei, despre fapte şi vorbe petrecute şi spuse cu mult după ce ei deja au fost declaraţi „morţi”? Totul demonstrează că ei erau vii, perfect conştienţi, dar invizibili prin ochii noştri trupeşti, imperceptibili cu simţurile noastre corporale.

Cercetările în domeniul tanatologiei medicale au început prin anii 70 ai secolului trecut (arhicunoscut este doctorul Raymond Moody), dar acum au atins apogeul şi s-au tras concluziile.

Convingerile finale ale cercetătorilor sunt că există o formă de existenţă conştientă a noastră după moartea trupului: creierul nu secretă gândirea, precum ficatul secretă bila (cum credeau biologii de peste un secol), ci el este doar o interfaţă, el doar o preia, o receptează de la altă entitate, pe care creştinismul o numeşte „suflet”.

Este la fel cum televizorul nu produce un program sau o emisiune, ci doar o preia, o receptează, ea fiind realizată altundeva. Să nu supraevaluăm creierul, să nu credităm excesiv materia, să nu confundăm lucrurile. Iată de ce este atât de importantă formarea duhovnicească, adeziunea noastră interioară la adevăratele valori. „Puterea iadului ai zdrobit şi ai înviat ca un biruitor, Hristoase, Dumnezeule!” – constată Condacul Învierii.

Corneliu Deneşan, poet închis în temniţele comuniste pentru convingerile lui creştine, în poezia Craniul, parcurge un traseu fulger spre esenţa înţelepciunii.

El relatează, în versuri, ce stări emoţionale l-au cuprins când a dezgropat, la porunca autorităţilor închisorii, şapte morţi, pentru a îngropa acolo alţi deţinuţi, decedaţi recent: „Era o zi cu arşiţă de vară, / Pe malul gropii, oase gălbejite / erau zvârlite, rând pe rând, afară / Şi tidvele de târnăcop lovite. //

Creştea mereu grămada aruncată / din şanţul de la colţul închisorii, / de sub pământ, de sub închisa soartă, / De mult cei şapte nu văzură zorii. // Priveam la craniul ce-l ţineam în mână: / Acolo unde creierul gândea / Era pământ, cu găuri mici de râmă. / Îl scormoneam şi-ncet se desprindea. //

Ce ochi umplut-au găurile goale / Şi câte lacrime pe faţa ştearsă n-au curs şi, poate, buze senzuale, / Ce-au sărutat vreo frunte de mireasă!? // Ce boală l-a lovit sau, poate, fierul? / Şi cine i-a făcut îngropăciunea? / Priveam cu fruntea-ngândurată cerul… / Văzui atunci, din plin, deşertăciunea //

Şi mă gândeam, cândva, cum şi pe mine, / Găsindu-mă-n bucăţi făr-de valoare, / Mă va zvârli, distrat, un oarecine / Şi nu-şi va pune nicio întrebare…”.

„Şi nu-şi va pune nicio întrebare…”. Ecoul acestor cuvinte ar trebui să răsune în inima noastră. Noi să ne punem întrebări, să cunoaştem răspunsurile pe care ni le dă creştinismul, să ştim culege din jur tot ceea ce ne poate consolida credinţa şi ne poate lumina viitorul. Şi, mai ales, să învăţăm astăzi, în ziua măreaţă a Praznicului Învierii, să nu ne temem de moarte, ci să ne pregătim riguros pentru ea, prin iubire. Să facem din iubire legea vieţii noastre. Să luăm în serios mărturiile oamenilor care s-au întors de dincolo. „Că iată, a venit prin Cruce bucurie la toată lumea! Că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a stricat!” – ne spune prima stihiră a Ceasurilor Paştilor.

 Iubiţi credincioşi,

Spunea Pascal: „Am o mie de argumente pentru cel dispus să creadă în Dumnezeu, dar nu am nici unul pentru cel care a luat decizia să nu creadă!”. Deci, înaintea raţionalului stă o decizie emoţională. Raţionalul este ambivalent: el urmează emoţionalul. Toate cercetările din tanatologie şi toate mărturiile celor reveniţi la viaţă din moarte pot fortifica convingerea noastră creştină că viaţa continuă şi după moartea trupului. „Iar după moarte, vine Judecata!” – ne spune Biserica. Să spunem şi noi invocaţia din Condacul Învierii: „Hristoase, Cel ce dai celor căzuţi ridicare”, ridică-ne la această înălţime a cugetării.

Ne bucură pe noi aceste concluzii ştiinţifice sau ne întristează? Depinde de nivelul duhovnicesc al fiecăruia. Dacă avem o viaţă departe de Dumnezeu, orice confirmare a vieţii eterne ne îngrozeşte, căci intuim că iubirea Lui de dincolo de moarte ne poate arde, ne poate pârjoli, ne poate consuma, în loc să ne fericească, să ne îmbucure. Dacă deja suntem porniţi pe cărarea Bisericii și suntem integraţi în viaţa sacramentală a Bisericii, atunci aceste confirmări ne încurajează, ne fortifică pe drumul pe care deja am pornit, ne impulsionează în traseul nostru spre Dumnezeu. Doar atunci este valabilă şi pentru noi constatarea liturgică: „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, astăzi mă ridic, împreună cu Tine, Cel ce ai înviat!”.

Trăim într-o lumea a informaţiei, a mass-mediei, a televizorului. Ştim noi selecta, din tot ceea ce ni se perindă înaintea ochilor, lucrurile cu adevărat folositoare, ziditoare de suflet? Avem noi statutul albinei care culege polenul sau ne asemănăm mai mult cu musca, ce are predilecţie pentru murdărie? Vom da noi un răspuns liniştitor pentru propriul suflet la întrebarea care ni se va pune: „Ce ai făcut cu viaţa ta?” sau „Cât de mult ai iubit pe pământ?”.

Iubiţi fii sufleteşti,

În încheiere, în calitate de arhipăstor, cu drag vă invit să trăiţi în lumină şi în iubire, să vă iertaţi duşmanii, precum ne cere Mântuitorul, să vă cultivaţi viaţa duhovnicească, să vă imunizaţi interior împotriva tuturor „ştirilor” care otrăvesc lăuntric, să vă fortificaţi întru discernământ, să culegeţi nectar cu mult folos, să vă zidiţi viaţa interioară şi să creşteţi în dragostea de Dumnezeu şi de semeni, precum ne invită Mântuitorul cel Înviat din morţi.

Să vă consolidaţi în convingerea că după moarte urmează adevărata viaţă, în care vom gusta fericirea sau nefericirea, în funcţie de ceea ce merităm. Să ne bucurăm deci împreună în aceste zile de praznic al Învierii Mântuitorului, garanţia propriei noastre Învieri. Amin!

 Hristos a înviat!

Vă spune al vostru arhipăstor şi de tot-binele doritor,

† Gurie,

Episcopul Devei şi al Hunedoarei

Pastorala pascală a PS Visarion Bălțat [2014]

† Visarion
din mila lui Dumnezeu Episcop
al Episcopiei Ortodoxe Române a Tulcii

Iubitului nostru cler, cinului monahal şi
dreptcredincioşilor creştini, har, milă şi pace de
la Dumnezeu atotţiitorul, iar de la noi arhiereşti
binecuvântări

„O, Paştile cele mari şi preasfinţite, Hristoase!
O, Înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Puterea!
Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine, mai cu adevărat,
în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale”
(Canonul Pascal).

În această sfântă şi luminoasă zi de prăznuire tresăltăm de bucurie primind vestea cea mare că Hristos a înviat din morţi. Această veste este aceeaşi pe care au aflat-o mironosiţele femei de la îngerul Domnului când au venit dis de dimineaţă la mormânt să ungă cu miresme trupul Mântuitorului, a treia zi după îngroparea Sa.

Această veste a învierii lui Hristos este totodată şi mărturia pe care o dăm şi noi, fiii Bisericii străbune, despre credinţa noastră în înviere şi nădejdea că şi noi în „ziua aceea” vom fi părtaşi cu vrednicie Învierii celei de obşte. Praznicul Sfintelor Paşti este aşteptat de fiecare dată cu nerăbdare şi cu aleasă bucurie.

Cu nerăbdare pentru dorinţa fierbinte a sufletelor noastre pentru o înnoire duhovnicească pe care o câştigăm în timpul Postului Mare prin nevoinţă, asceză, rugăciune şi fapte bune. Cu bucurie pentru faptul că praznicul Învierii ne umple de fiecare dată de lumină, de pace şi de iubire dumnezeiască.

Aşadar, neîntrecută este slava Învierii lui Hristos, plină de strălucire şi de har dumnezeiesc, căci astăzi „toate s-au umplut de lumină şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt” şi întreaga făptură cântă „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.

Iubiţi credincioşi,

Bucuria pe care o trăim în ziua Sfintei Învieri este rodul Jertfei Mântuitorului Iisus Hristos de pe Cruce. Această jertfă a avut loc din marea iubire a Părintelui Ceresc faţă de noi oamenii pentru că „Dumnezeu aşa de mult a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).

Mântuitorul Hristos S-a jertfit de bună voie ca să izbăvească lumea din robia păcatului şi a morţii iar „prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat” – cum glăsuieşte Isaia proorocul (Isaia 53, 5). Sfântul Ioan Botezătorul îl aseamănă pe Iisus Hristos cu „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29). Hristos Cel înviat este chipul mielului pascal jertfit în Vechiul Testament. El este Mielul lui Dumnezeu care S-a smerit până la moarte din iubire faţă de oameni „căci Paştile noastre Hristos S-a jertfit pentru noi” (I Corinteni 5, 7).

Din iubirea Lui s-a născut jertfa de pe Cruce prin care s-a realizat sfinţirea şi mântuirea întregii lumi. Această jertfă sângeroasă a Domnului Hristos s-a adus odată pentru totdeauna, dar ea este reînnoită tainic la fiecare sfântă şi dumnezeiască Liturghie. În Jertfa nesângeroasă a Sfintei Liturghii, Hristos este prezent real cu trupul şi cu sufletul în Sfintele Taine – pâinea şi vinul – care se prefac prin rugăciune în Însuşi Trupul şi Sângele Domnului.

El este prezent deplin în Sfânta Împărtăşanie unde El se aduce pe Sine ca Jertfă pentru cei vii şi pentru cei morţi spre iertarea păcatelor. La fiecare Sfântă Liturghie El reînnoieşte pentru noi jertfa de pe Golgota ca să ne putem împărtăşi din roadele acesteia „spre iertarea păcatelor şi spre dobândirea vieţii de veci”, ca să putem avea parte cu El în Împărăţia Cerurilor.

Taina Sfintei Împărtăşanii este Taina dăruirii Sale pentru mântuirea noastră, este semnul prezenţei Sale în mijlocul nostru, este ajutorul continuu pe care ni-l dăruieşte ca să sporim în urcuşul nostru cel duhovnicesc către desăvârşire. „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea Sângele Meu – zice Domnul – rămâne întru Mine şi Eu în el” (Ioan 6, 56). Hristos este pâinea vieţii care S-a coborât din cer „din care dacă mănâncă cineva nu mai moare” (Ioan 6, 50).

Primindu-L pe Domnul în Taina Sfintei Împărtăşanii ne unim deplin cu El, devenim fiii ai lui Dumnezeu după har şi avem în noi sămânţa învierii căci, după cuvântul Sfântului Ignatie Teoforul, Sfânta Împărtăşanie este „doctoria nemuririi”.

Să ne străduim aşadar să ne apropiem cu vrednicie de Sfintele Taine, curăţindu-ne mai întâi sufletul prin Taina Spovedaniei sau a Pocăinţei pentru ca să putem spune şi noi împreună cu proorocul şi psalmistul David „gustaţi şi vedeţi că este bun Domnul”
(Psalm 33, 8) şi iarăşi „Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema” (Psalm 115, 4).

În anul acesta care este declarat de către Sfântul Sinod al Bisericii noastre ca „Anul omagial al Tainei Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii” să medităm mai mult asupra înţelesurilor duhovniceşti ale acestor două sfinte Taine absolut necesare pentru desăvârşirea noastră morală şi pentru mântuire.

Avându-L pe Hristos în fiinţa noastră prin Sfintele Taine avem totul, iar dacă rămânem întru El, nimic nu ne va lipsi căci „cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele” (Psalm 33, 10). Prin Sfânta Împărtăşanie devenim părtaşi vieţii lui Hristos, iar viaţa cea veşnică devine realitate simţită şi trăită de noi încă din această lume, aşa încât putem mărturisi împreună cu apostolul Pavel „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni2, 20).

De aceea suntem îndatoraţi să participăm în fiecare duminică şi sărbătoare la Sfânta Liturghie care este cea mai mare, mai sfântă şi mai înaltă slujbă ce-L coboară pe pământ pe Împăratul Slavei, pe Domnul nostru Iisus Hristos, sub chipul pâinii şi al vinului şi care se oferă spre hrană duhovnicească tuturor celor ce cred într-însul.

Iubiţilor fii duhovniceşti,

Împărtăşindu-ne în această zi de mare sărbătoare cu lumina Învierii lui Hristos să ne întărim sufletele noastre cu virtutea smereniei, a dragostei jertfelnice faţă de cei lipsiţi şi necăjiţi, a rugăciunii curate şi a faptelor bune evanghelice şi împreună cu Sfântul Ioan Damaschin – să-L rugăm cu inimă curată pe Mântuitorul nostru zicând: „Cel ce răstignire ai răbdat şi moartea ai stricat şi ai înviat din morţi împacă viaţa noastră Doamne ca un Atotputernic”.

Să căutăm pacea şi buna înţelegere pentru noi ca şi pentru toată lumea care este atât de tulburată de neînţelegeri, de frământări şi de războaie. Fie ca lumina şi bucuria Învierii să reverse în sufletele noastre pacea lui Hristos „care covârşeşte orice minte” (Filipeni 4, 7) şi să aducă lumii un licăr de speranţă, un strop de mângâiere şi de curaj pentru biruinţa necazurilor şi a încercărilor vieţii.

Să ne rugăm lui Hristos Cel răstignit şi înviat ca bucuria negrăită a Învierii să rodească deplin în viaţa noastră şi să ne fie izvor şi îndemn neistovit pentru a ne înălţa mereu pe scara virtuţilor. Făcând aşa ne vom întări fără contenire unitatea noastră în Biserica dreptmăritoare ca şi dorinţa noastră de a vieţui după cuvântul Evangheliei, aducând roade bogate spre mântuire.

În această mare zi a Învierii Domnului vă binecuvintez cu dragoste părintească, dorindu-vă să petreceţi aceste sfinte sărbători pascale cu sănătate, cu pace şi cu mulţumire, împreună cu familiile voastre acum şi întru mulţi ani, vestindu-vă cu aceeaşi bucurie:

„Hristos a înviat!”.

Al vostru către Domnul cel Înviat de tot binele rugător,
† Visarion

Pastorala pascală a PS Vincențiu Grifoni [2014]

În format PDF, 8 pagini, aici.

PS Vincentiu Grifoni† Vincențiu

Prin harul lui Dumnezeu
Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor
Iubitului meu cler şi popor,
Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru,
Iar din parte-mi, arhiereşti binecuvântări!

Iubiţii mei fii duhovniceşti,
Hristos a înviat!

Ziua Învierii ne oferă an de an prilejul să reflectăm împreună la evenimentul care a marcat pentru totdeauna istoria lumii, la singura noutate care s-a petrecut sub soare şi anume Învierea Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Sfântul Evanghelist Marcu, în încheierea Evangheliei sale, consemnează mai multe arătări ale Domnului înviat, înaintea ucenicilor Săi, începând cu cea înaintea Mariei Magdalena.

De asemenea, Evanghelia după Marcu conţine şi o scurtă referire la alţi doi martori ai Învierii Domnului, spunând foarte lapidar că „S-a arătat în alt chip la doi dintre ei, care mergeau la o ţarină“ (Marcu 16, 12).

Această referire nu este decât relatarea sumară a arătării Domnului înviat către Cleopa şi însoţitorul său, Luca, în timp ce aceştia mergeau de la Ierusalim către satul Emaus, în după amiaza zilei Învierii Domnului (Luca 24, 13-35). Sfântul Luca, autorul celei de-a treia Evanghelii în ordine canonică, este singurul care ne prezintă pe larg această întâlnire dintre Domnul înviat şi cei doi ucenici în drum spre Emaus, deoarece a avut privilegiul de a fi unul din martorii acestei arătări.

Sfântul Luca ne istoriseşte că, în timp ce călătoreau ei către satul Emaus, un Străin, Care i-a însoţit, le-a explicat, pe baza Legii şi a Profeţilor, evenimentele legate de misiunea lui Iisus Hristos şi cum că acestea au fost hotărâte de Dumnezeu. „Le-a tâlcuit din toate Scripturile cele despre El“ (Luca 24, 27). Deşi inimile lor „ardeau în ei“ (cf. Luca 24, 32) când îi învăţa, nu L-au recunoscut. Sensul Sfintei Scripturi devenea foarte clar pentru cei doi ucenici în urma tâlcuirii ei de către Drumeţul Necunoscut, însă identitatea Lui rămânea ascunsă, „deoarece ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască“ (cf. Luca 24, 16).

Apropiindu-se de sat, ucenicii L-au invitat pe Străin în casa la care mergeau şi au insistat ca El să rămână şi să ocupe locul de cinste la masa de seară. Şi, când a stat cu ei la masă, El a luat pâinea şi a făcut aceleaşi gesturi pe care le-a făcut pe munte, în timp ce hrănea cinci mii de oameni şi în încăperea din foişorul de pe Sion, când a „instituit“ Cina Domnului. „A luat pâinea, a binecuvântat-o şi frângând, le-a dat lor. Şi ochii li s-au deschis şi L-au cunoscut. Iar El s-a făcut nevăzut de lângă dânşii!“ (Luca 24, 30-31).

Cuprinşi de mirare şi plini de bucurie, cei doi au părăsit casa şi s-au întors la Ierusalim. Acolo au spus celorlalţi ucenici vestea cea bună, că Iisus a înviat, şi au mărturisit „cum a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii“ (Luca 24, 35).

Dreptmăritori creştini,

Această istorisire evanghelică este una din paginile cele mai frumoase din Evanghelie, care atinge sensibilitatea cea mai profundă a celor care o citesc sau o ascultă, deoarece în ea se împletesc credinţa şi emoţia sfântă, raţiunea şi sentimentul, tristeţea şi bucuria, îndoiala şi certitudinea, şi provoacă în noi dorinţa de a-L întâlni pe Domnul înviat, asemenea celor doi ucenici în drum spre Emaus.

Istorisirea evanghelică descrie, de asemenea, pe lângă experienţa pascală a celor doi ucenici, şi schimbarea stării lor de tristeţe în fericire, după participarea la prima Liturghie săvârşită de Domnul înviat. Sfântul Luca ne spune că, la început, ucenicii erau „trişti“ (Luca 24, 17), speranţa lor se pierduse odată cu moartea lui Iisus (Luca 24, 21) iar, în cele din urmă, descoperă că inima lor ardea (Luca 24, 32) şi se întorc fericiţi la Ierusalim pentru a vesti celorlalţi ucenici Învierea (Luca 24, 33).

De asemenea, vedem surprinsă în această relatare şi trecerea de la starea de necunoaştere la cea de cunoaştere: la început, ucenicii merg alături de Iisus fără să-L recunoască, deoarece ochii lor erau ţinuţi să nu-L cunoască (Luca 24, 16), iar istorisirea se încheie atunci când li se deschid ochii şi-L recunosc pe Iisus la frângerea pâinii (Luca 24, 31; cf. 24, 25).

Momentul „recunoaşterii“ lui Iisus înviat cu trupul transfigurat coincide, de altfel, cu trecerea de la tristeţe la fericire. Ucenicii regăsesc bucuria de a trăi, deoarece Îl recunosc pe Mântuitorul Hristos înviat, prezent în mod văzut, în momentul frângerii pâinii. Pe drumul spre Emaus, ucenicii au luat parte, alături de Iisus, la prima „Liturghie a Cuvântului“ de după Înviere.

În casă – o imagine a Bisericii – ochii lor s-au deschis şi L-au recunoscut când a luat pâinea şi a săvârşit gesturile care vor deveni inima fiecărei Sfinte Liturghii. După această „Liturghie a Cuvântului şi a Jertfei Euharistice“, ei s-au sculat şi au mers să mărturisească Evanghelia, vestea cea bună, anume că moartea a fost biruită şi că Hristos a adus viaţă lumii.

Mesajul Sfântului Luca către noi, cititorii şi ascultătorii Evangheliei, este următorul: prin săvârşirea Sfintei Euharistii, comunitatea credincioşilor se împărtăşeşte de moartea şi învierea lui Hristos. Credinciosul aude mărturisirea Evangheliei.

Totuşi, această mărturisire trebuie să fie completată şi desăvârşită prin actul sacramental al Împărtăşirii. Ochii lor au fost cu adevărat deschişi când s-au împărtăşit cu Trupul şi Sângele Domnului înviat. Apoi s-au ridicat să meargă pentru a împărtăşi bucuria lor cu ceilalţi.

Experienţa întâlnirii lor cu Domnul cel înviat devine experienţa noastră prin participarea la săvârşirea Liturghiei „Cuvântului“ şi a „Sfintei Jertfe Euharistice“. Iar, bucuria lor pascală devine, de asemenea, bucuria noastră. Căci, prin comuniunea noastră euharistică, şi noi ajungem să cunoaştem că Hristos a înviat, că înşelăciunea morţii a încetat şi că ni s-a dăruit, prin Hristos şi în El, darul vieţii veşnice.

Pentru comunităţile creştine de atunci – şi pentru cele de azi – întrebarea fundamentală nu este de a şti dacă Hristos a înviat; adevărata întrebare constă în a şti cum să-L descoperi şi să-L recunoşti pe Mântuitorul Hristos înviat, în viaţa de zi cu zi. Care sunt semnele acestei prezenţe? Unde poate fi întâlnit? Cum să poţi să prinzi putere, curaj şi nădejde, atunci când totul pare sfârşit?

Istorisirea Sfântului Luca răspunde la aceste întrebări. Trecerea ucenicilor de la o stare de tristeţe la fericire şi de la necunoaştere la cunoaştere se întrepătrunde cu dimensiunea liturgică a istorisirii. Cele două părţi ale acestei Liturghii corespund Liturghiei Euharistice de astăzi: o Liturghie a Cuvântului şi o Liturghie a Frângerii Pâinii sau Euharistică.

În prima parte a relatării, Mântuitorul merge împreună cu cei doi ucenici şi le explică Scripturile. Mai exact, El explică Scripturile Vechiului Testament pentru a le arăta toate referinţele legate de Persoana şi misiunea Sa: viaţa Sa, moartea şi învierea Sa.

Începe cu Moise, pentru a trece mai apoi la profeţi. Sunt cele două părţi, cele mai importante ale Sfintei Scripturi pentru evrei. Mântuitorul Hristos, potrivit relatării Sfântului Luca, parcurge Scriptura Vechiului Testament, pentru a interpreta acele locuri, care se referă la soarta lui Mesia. În mod special, vrea să arate că Scripturile „prevăzuseră“ moartea şi învierea Sa.

Această explicare a Scripturii are ca scop să-i facă să înţeleagă că istoria nu se încheie cu moartea lui Mesia. Explicarea Scripturii pregăteşte întâlnirea cu Domnul, însă El este recunoscut în Euharistie. Pentru Sfântul Luca, Euharistia este mărturia prezenţei Mântuitorului Hristos înviat în mijlocul comunităţii creştine, este Izvorul vieţii acesteia. „Liturghia Cuvântului“ este urmată de o „Liturghie a Frângerii Pâinii“. De această dată, Iisus cu cei doi ucenici sunt aşezaţi la masă într-o casă, unde Mântuitorul săvârşeşte gestul frângerii pâinii, pe care o împărtăşeşte celor doi.

Iubiţii fraţi şi surori în Domnul,

Anul 2014 a fost declarat de Sfântul Sinod An Euharistic. Biserica noastră ne propune să medităm la două Sfinte Taine, de mare importanţă pentru viaţa noastră. Prima taină, instituită de Domnul Iisus Hristos la Cina cea de Taină în Joia cea Mare şi Sfântă, şi pe care El Însuşi a săvârşit-o cu ucenicii chiar în Ziua Învierii Sale din morţi, este Taina Euharistiei sau a Sfintei Împărtăşanii.

În timpul Cinei celei de Taină, din preajma Paştelui iudaic, Mântuitorul Iisus Hristos a participat cu ucenicii Săi la masă, în noaptea trădării şi prinderii Sale şi a săvârşit ceea ce se numeşte „instituirea“ Cinei Domnului sau a Euharistiei, adăugând la ritualul iudaic al Paştilor cuvintele: „Acesta este Trupul Meu care se frânge pentru voi… Acesta este Sângele Meu care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor“ (Matei 26, 26-28). Pâinea şi vinul sunt imagini ale Trupului Său, care va fi frânt curând şi a Sângelui Său, care va fi vărsat pe cruce. Dar ele sunt mai mult decât imagini, ele oferă credincioşilor posibilitatea de a se împărtăşi din viaţa şi jertfa Lui, prin consumarea a ceea ce Sfinţii Părinţi au numit „hrana nemuririi“, adică Trupul şi Sângele Domnului Înviat şi slăvit.

De aceea, după cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel, „ori de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni“ (1 Corinteni 11, 26). „Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este oare împărtăşirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este oare împărtăşirea cu trupul lui Hristos? Pentru că o pâine, un trup suntem cei mulţi; căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine“ (1 Corinteni 10, 16-17).

În acest context şi după acest model, predat de Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli, s-a dezvoltat într-o formă similară Sfânta Liturghie, pe care noi o săvârşim în Sfânta Biserică. În tradiţia răsăriteană a Bisericii Ortodoxe cele două părţi principale ale Liturghiei, numite şi Liturghia Cuvântului sau a catehumenilor şi Liturghia credincioşilor sau euharistică, sunt prefaţate de cele două Vohoade sau Intrări.

Primul Vohod, numit şi mic, care are loc după ecteniile şi antifoanele sau psalmii de la începutul Dumnezeieştii Liturghii, capătă importanţă prin Sfânta Evanghelie, pe care diaconul sau preotul o poartă în procesiune. Această procesiune poate fi privită ca o mergere către Emaus, pentru că introduce citirea Cuvântului lui Dumnezeu din Apostol şi Evanghelie, care urmăreşte să-i instruiască şi să-i îndemne pe credincioşi să urmeze acestor lucruri bune.

Al doilea Vohod, numit şi mare, introduce a doua parte importantă a Sfintei Liturghii, în care pâinea şi vinul sunt purtate în cinste în altar, ajungând astfel în foişorul de la Emaus şi luând loc la „masa Domnului“ (1 Corinteni 10, 21), în timpul căreia pâinea şi vinul sunt sfinţite şi transformate în Trupul şi Sângele lui Hristos, pentru a fi consumate apoi într-un act de „împărtăşire“ în şi cu Domnul cel viu ca să-L cunoaştem asemenea celor doi ucenici la frângerea pâinii.

De aceea, plini de bucurie, mărturisim că „am văzut lumina cea adevărată, am primit duhul cel ceresc, am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că aceasta ne-a mântuit pe noi“. Cuvântul lui Dumnezeu şi Sfânta Împărtăşanie ne arată în ce fel Mântuitorul Hristos intră în casa sufletului nostru ca să „rămână cu noi că este spre seară şi s-a plecat ziua“ (Luca 24, 29).

Sfânta Euharistie, Cina Domnului sau Frângerea Pâinii, cum este numită în Dumnezeiasca Scriptură a Noului Testament, este cea mai importantă lucrare sfântă, săvârşită de Biserica noastră în timpul Sfintei Liturghii, Taina prin care pâinea şi vinul oferite de credincioşi devin trupul şi sângele lui Hristos, semnul real şi concret al prezenţei Sale în mijlocul nostru, al participării noastre la Învierea Lui, dar şi pentru a ne arăta tuturor că El este cu noi „în toate zilele vieţii noastre până la sfârşitul veacurilor“.

A doua Taină, la care suntem chemaţi să medităm în cursul acestui An Euharistic 2014, este Taina Sfintei Spovedanii, instituită de Mântuitorul Iisus Hristos în ziua Învierii Sale, când, în foişorul de pe Sion, intrând prin uşile încuiate, a suflat asupra ucenicilor, zicând: „Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi“ (Ioan, 20,22-23).

Cele două Sfinte Taine sunt strâns legate una de alta, Spovedania făcându-ne vrednici să primim Sfânta Euharistie. Nu ne putem împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului fără prealabila mărturisire a păcatelor prin Sfânta Spovedanie.

Dreptmăritori creştini,

În această zi de luminoasă împlinire sufletească şi trupească, cu părintească dragoste vă chem să primiţi cu vrednicie aceste două Sfinte Taine şi să vă bucuraţi de Harul Dumnezeiesc dăruit prin ele.

Vă binecuvintez pe toţi şi vă urez ca această prăznuire a Sfintelor Paşti să o aveţi în pace, cu sănătate şi alese bucurii, rugând pe Mântuitorul Iisus Hristos, Cel înviat din morţi, să vă dăruiască cele ce vă sunt de folos sufletelor şi trupurilor voastre.

Adevărat a Înviat Domnul!
Al vostru arhipăstor, stăruitor în rugăciune către Dumnezeu
pentru pace şi bunăvoire,
Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor

Pastorala pascală a PS Sebastian Pașcanu

Scrisoare pastorală la Învierea Domnului — Moarte și Înviere

† Sebastian
cu darul lui Dumnezeu Episcop al Slatinei şi Romanaţilor,
Iubitului nostru cler şi popor har, pace şi milă de la Dumnezeu,
Tatăl nostru,
iar de la Noi arhiereşti binecuvântări!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Preacuvioase Maici,
Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Probabil, unii vor spune că nu s-ar cuveni să aducem vorba despre moarte în această zi de „praznic al praznicelor și sărbătoare a sărbătorilor”[1]; că acolo unde bucuria Învierii cuprinde întreaga creație, pomenirea tristeții nu-și mai are locul, precum cântă Biserica: „Răsărit-a primăvara, veniţi să ne desfătăm! Strălucit-a Învierea lui Hristos, veniţi să ne veselim!”[2]. Însă, pentru o pătrundere deplină a sensului învierii, cred, trebuie înțeles mai întâi firescul morții.

Îndeobște, înțelegerea Învierii este cu mult diferită de cea a morții. Astfel, dacă în Înviere unii cred, iar alții nu, moartea este o certitudine pentru tot cel ce s-a născut și se va naște din femeie (Mt. 11, 11).

Părintele Rafail Noica definea viața aceasta pământească drept devenire a omului întru ființă pentru “nașterea întru Împărăția cea neclătită”, ca parcurs de creștere a noastră de la chip spre asemănarea cu Dumnezeu.

Aspectul acesta este descris foarte clar în cadrul slujbei înmormântării, unde Sfântul Ioan Damaschin ne predă o adevărată lecție de viață, prin aceea că subliniază tot rostul plăsmuirii și al devenirii noastre, în cuvinte pe cât de simple, pe atât de clare. Dar, oare, înțelegem noi cum se cuvine moartea, sau rătăcim printre credințe și practici, care mai de care mai necreștine?

Cu părere de rău constatăm că, uneori, nici cei implicați în viața Bisericii nu și-au însușit corect linia ortodoxă a vieții de dincolo! Astfel, unii transformă firescul morții în disperare sau chiar necredință, iar alții ─ prin instituția bocitoarelor, ori a diferitelor practici de sorginte păgână ─ o aruncă în derizoriu.

Dreptslăvitori creștini,

Realitatea vieții de aici ne este cunoscută, iar pe cea a raiului și a iadului ne-a arătat-o Hristos, Care S-a pogorât „în mormânt cu trupul și în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul și pe scaun cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, toate umplându-le”[3] cu a Sa prezență, dar nu înainte de a ne făgădui moștenirea „împărăţiei pregătită de la întemeierea lumii” (Mt. 25, 34).

Unanima mărturie a Bisericii ne arată că, până la obșteasca judecată, trupul care s-a dat pământului din care a fost tocmit își așteaptă învierea, pentru a primi plată împreună cu sufletul care a locuit întru el, căci „dacă sufletul ar fi purtat singur lupta pentru virtuți, numai el ar fi încununat, iar dacă numai el s-ar fi tăvălit în plăceri, pe bună dreptate numai el s-ar fi pedepsit. Dar, pentru că nici virtutea, nici viciul nu le-a săvârșit sufletul fără trup, amândouă vor avea parte de răsplată”[4].

Pomenile, indiferent că sunt pentru cei vii sau pentru cei adormiți, nu ajung să fie consumate trupește, fizic, de către cei pomeniți, căci „bucatele sunt pentru pântece şi pântecele pentru bucate și Dumnezeu va nimici și pe unul și pe celelalte” (1 Cor. 6, 13). E drept că, după slăvita Sa Înviere, Mântuitorul Hristos a mâncat, dar nu dintr-o trebuință trupească, ci ca încredințare incontestabilă a ucenicilor cu privire la realitatea sculării Sale din morți, căci: „actul răstignirii a fost atât de serios, de autentic şi total, încât până şi apostolii şi ucenicii erau convinşi că Spânzuratul de pe lemnul din mijloc nu va (mai putea) învia”[5].

Finalitatea ofrandelor se regăsește în fapta cea bună pentru sufletele noastre sau ale celor care au adormit întru nădejdea învierii, iar cei care se împărtășesc din acestea devin împreună-rugători pentru sufletele celor pomeniți, „care simt o mare mângâiere și bucurie, pentru că pomenirea din inimă este lucrul de căpetenie din partea noastră, iar din partea Bisericii lui Dumnezeu – Jertfa nesângeroasă”[6].

Astfel, pomenirile celor morți ni se fac și nouă aducere aminte de moarte și cugetare la ea, lucru care contravine frapant cu banchetul în care se degenerează uneori. Duh fiind, sufletul nu mai are părtășie cu materia: „deșertăciuni sunt toate cele omenești, câte nu ființează după moarte”, spune Sf. Ioan Damaschin, „căci venind moartea toate acestea pier”[7], iar atunci când chipul acestei lumi se va înnoi, trupurile înviate nu vor mai fi supuse legilor firii căzute (Rm. 8, 20).

Așadar, înțelegerea morții dă sens atât viețuirii de aici, cât și celei de dincolo, fără ca sfârșitul „călătoriei” noastre (2 Tim. 4, 7) să ne mai sperie, ci, dimpotrivă, devine dor neostoit de cer, după cum mărturisea dumnezeiescul Pavel: „doresc să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos” (Flp. 11, 23), sau precum cântăm în troparul mucenițelor: „…pe Tine, Mirele meu, Te iubesc şi pe Tine căutându-Te, mă chinuiesc şi împreună mă răstignesc, şi împreună cu Tine mă îngrop cu Botezul Tău; şi pătimesc pentru Tine, ca să împărăţesc întru Tine; şi mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine…”.

Dragii mei,

Constatăm cu tristețe că, deși Hristos a prădat iadul acum aproape 2000 de ani, înviind cu Sine „trupurile multor adormiți” (Mt. 27, 53), oamenii totuși mor, iar viața se scurge, și în prezent, între aceleași acte – zămislire, naștere, viețuire și moarte.

Unde este, așadar, curățirea de păcat și de moarte? Unde este viața pe care Hristos ne-a făgăduit-o cu atâta ardoare, când propovăduia mulțimilor: „Eu am venit ca lumea viaţă să aibă şi din belşug să aibă”? (In. 10, 10).

Unde sunt toate consecințele Învierii, pe care Sf. Ioan Gură de Aur le evocă în fiecare noapte de Paști – bogăția bunătății, generozitatea ospățului, nimicirea iadului, bucuria îngerilor, stăpânirea vieții și celelalte?[8]…

Din păcate, vedem și astăzi că nedreptatea, tristețea, necredința, bolile și moartea pândesc pe fiecare, de pretutindeni. Mai mult, acestea parcă iau amploare pe zi ce trece, determinându-ne să credem că trăim vremurile din urmă și provocându-ne cruntă deznădejde.

Este adevărat, oamenii mor și azi la fel ca înainte, dar să luăm curaj!…Moartea deschide perspectiva veșniciei și a dobândirii raiului, căci prin Înviere aceasta ni s-a făcut Paște, adică trecere la Domnul, și cel care luptă „lupta cea bună” (2 Tim. 4, 7) primește cununa de la Hristos Cel răstignit și înviat, de a Cărui Cruce diavolii se înfricoșează și fug.

Și dacă trupurile sfinților au ajuns să înfrângă legile oarbe ale firii − prin neputrezire, bună mireasmă și vindecări de tot felul −, suntem încredințați că „sufletele drepților sunt în mâna lui Dumnezeu și focul nu se va atinge de ele” (Sol. 3, 1).

În felul acesta, noi nu încetăm a crede celor care au fost martorii Învierii, precum și celor care, mai înainte de noi, au pregustat raiul și au auzit „cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască” (2 Cor. 12, 4). Și, deplin conștienți că „nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe cea care va să fie” (Evr. 13, 14), să privim către „pământul celor vii” (Ps. 141, 5), unde „locuiește toată dreptatea” (2 Ptr. 3, 13), și să ieșim cu speranță din valea plângerii acestei lumi, osebindu-ne ca „seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, vestind în lume bunătăţile Celui ce ne-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată” (1 Ptr. 2, 9).

Prin reiteratul salut pascal, ne facem și noi martori, peste veacuri, ai mormântului gol, unde moartea a fost omorâtă iar Viața a ieșit biruitoare, afirmând ceea ce „inima noastră crede spre dreptate, iar gura mărturiseşte spre mântuire” (Rm. 10, 10), că

Hristos a înviat!

Al vostru de tot binele doritor,

Episcopul Slatinei şi Romanaţilor


[1] Vezi irmosul cântării a VIII-a din Canonul Învierii.

[2] Vezi Slava de la Laude, la prăznuirea Sfântul Mare Mucenic Gheorghe.

[3] Tropar la aducerea Cinstitelor Daruri pe Sfânta Masă, după Vohodul Mare de la Sfânta Liturghie.

[4] Serafim Rose, Sufletul după moarte – Experiențe contemporane „de după moarte”, în lumina învățăturii ortodoxe, trad. Dana Cocargeanu, Ed. Sophia, București, 2007, p. 218.

[5] Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 2003, p. 55.

[6] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Boala și moartea – lămuriri, sfaturi, mângâieri, ed. a II-a, trad. Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia, București, 2007, pp. 100-101.

[7] Stihira glasului al III-lea la Slujba înmormântării.

[8] Vezi Cuvântul de învățătură al acestuia, de la sfârșitul Utreniei.

Page 1 of 2

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén