În format PDF, 32 de pagini, aici.

PS Ambrozie Meleaca

*

Învierea Domnului – Bucuria Veşniciei. Pastorală la Învierea Domnului, 2014

† Ambrozie
din mila lui Dumnezeu,
Episcop al Giurgiului

Iubitului nostru cler,
cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini,
har şi pace de la Dumnezeu,
iar de la Noi arhierească binecuvântare!

Hristos a înviat!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi, Cuvioase Maici,
Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Cu această sfântă rostire vă întâmpin şi anul acesta, pentru că nu se află alt cuvânt mai sfânt care să arate mai deplin ce spune cugetul şi simte inima noastră în această dumnezeiască zi.

Rostirea aceasta este adevărul cel mai mare dintre adevărurile care călăuzesc pe creştini. În numai trei cuvinte, pe care creştinii le înalţă de aproape două mii de ani, se cuprinde întreaga iconomie a Învierii. Pentru biruinţa asupra morţii şi pentru neînvinsa ei încredere, rostirea a devenit un fel de cântec al vârstelor, care se deapănă între naştere şi mormânt, între începutul vieţii pământeşti şi apusul ei, între întuneric şi lumină. O găsim pe buze nevinovate, o murmură cu glas domolit bătrânii, ca pe o presimţire a unei alte dăinuiri.

Încredinţarea că Hristos a înviat se adânceşte în noi, pe măsură ce înaintăm în viaţă şi firea noastră se împuţinează, ca apa dintr‑un vad părăsit. Ea alungă din noi spaima grozavă a nefiinţei şi marele întuneric al morţii. Ea împrăştie tăcerea cimitirelor, în care dorm rudeniile şi semenii noştri până la a doua Înviere. Ea umple singurătatea noastră, căci fiecare dintre noi am pierdut făpturi scumpe şi neamuri după trup.

Încrederea în Înviere este rodnică şi dătătoare de viaţă, chiar aici pe pământ, în toată vremea existenţei noastre. Suflul şi căldura ei luminează întreaga viaţă, ne dau nădejde, ne sprijină în nevoi şi ne întăresc pe calea mântuirii.

Avem această încredere, pentru că ştim că Hristos a înviat şi cu El vom învia şi noi.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Minunile Mântuitorului nostru Iisus Hristos izvorăsc din nemăsurata Lui milă şi dragoste pentru noi. A venit pe pământ, luând chip de om, a pătimit ca un om şi omeneşte a fost îngropat ,,pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire”, aşa cum zice Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Galateni (II, 20): ,,El Care m‑a iubit şi s‑a dat pe Sine pentru mine”. După cum Apostolul Neamurilor era mişcat până în adâncul sufletului, ştiind că Domnul Hristos a venit anume pentru el, tot aşa simţim fiecare dintre noi, cei care ascultăm cuvântul acesta, căci ,,El ne‑a iubit întâi” (I Ioan IV, 19).

A ales calea inimii care dogoreşte pentru că nimic – afară de iubire – nu putea învinge rătăcirea, asprimea şi nerecunoştinţa noastră. Nicio dovadă nu era în stare să zguduie adâncul sufletului nostru, mai vârtos decât patimile Lui şi sângele Lui neprihănit, plătite pentru noi.

Aşa L‑am văzut în Vinerea Patimilor şi ne‑am cutremurat de durere. Nu e pe lume iubire ca iubirea Lui! am zis. Nimeni nu ne‑a iubit atât! Ca să ne dea nouă viaţă, s‑a dat pe Sine să moară în locul nostru, cum mărturisesc laolaltă Sfinţii Evanghelişti (Matei XVI, 24; Marcu VIII, 34; Luca IX, 33 şi XIV, 27).

Dar dacă a murit pentru noi, a şi înviat tot ,,pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire”. Faptul este istorisit în Sfintele Evanghelii, în cuvinte simple – aşa cum este adevărul – şi limpede, ca lumina dimineţii. El s‑a petrecut în taina nopţii. S‑a răspândit însă ca fulgerul, prin mironosiţele femei şi prin ucenicii apropiaţi ai Domnului.

Adeverirea Învierii s‑a făcut şi ea îndată. S‑a arătat Cel înviat din morţi, mai întâi Mariei Magdelena (Marcu XVI, 9‑11), apoi altor femei (Matei XXVIII, 8‑10), la doi dintre ucenici, mergând spre Emaus (Marcu XVI, 12‑13), lui Petru (Luca XXIV, 34), Apostolilor fără Toma (Ioan XX, 19), Apostolilor împreună cu Toma (Ioan XX, 24‑29), mi multor ucenici lângă lacul Ghenizaret (Ioan XXI, 1‑14), Apostolilor – pe muntele Galileii (Matei XXVIII, 18), înaintea a cinci sute de ucenici, în Galileea (I Cor. XV, 6), lui Iacob cel Mic (I Cor. XV, 7) şi ucenicilor, înainte de Înălţare (Marcu XVI, 14 ‑18; Fapte I, 4‑5).

Învierea introduce o altă dimensiune a timpului, măsurată după apropierea tot mai mare a Mântuitorului Hristos de ucenicii Săi şi, prin aceştia, de noi toţi. În acest spaţiu al comuniunii cu Hristos, moartea, suferinţa, pătimirea nu mai reprezintă finalitatea unei existenţe neîmplinite, ci doar o trecere către viaţa cea adevărată în Hristos, Cel Mort şi Înviat.

Biruitor al păcatului şi al morţii, Mântuitorul ne‑a deschis calea mântuirii şi drumul vieţii în Dumnezeu. Ne‑a unit cu El, întocmai ca butucul pe viţe (Ioan XV). Ne‑a altoit pe sfânta Sa rădăcină, ca altoiul de măslin (Romani XI, 16‑ 25). Ne hrăneşte, ca pe lăstari, din trunchiul lui Dumnezeu. Am devenit, prin Botez, uniţi cu El, fărâmă şi parte din Hristos.

Uniţi cu El, suntem în stare să jertfim însăşi fiinţa noastră pentru cauzele cele mari ale sufletului şi pentru aspiraţia către împărăţia luminoasă a lui Dumnezeu şi a celor împreună cu Dânsul. În El şi o dată cu El vom gusta Învierea şi nemurirea, după care suspină credinciosul şi arde inima creştinului.

În faţa evidenţei Învierii Mântuitorului, îndoielile dispar, convingerile sporesc, credinţa se întăreşte, nădejdea se înaripează, curajul mărturisirii se arată, bucuria copleşeşte inima ucenicilor lui Hristos.

Iubiţi fii duhovniceşti,

Hristos a înviat! Acesta este miezul de slavă al prăznuirii Paştilor celor nouă, care strălucesc cu dumnezeiască lumină credincioşilor din totdeauna.

Paştile cele nouă, Învierea lui Hristos, înseamnă, după cuvintele marelui Apostol al neamurilor, şi renaşterea sufletului nostru la viaţa cea după har, care se prelungeşte în veşnicie şi este însoţită de învierea trupurilor noastre. Căci, dacă Hristos, ,,capul” trupului, care este Biserica, a înviat, fără îndoială că şi membrele acestui trup, care suntem noi, vor învia. Moartea noastră, plată a păcatului (Romani VI, 23), ,,a venit printr‑un om, tot printr‑un om şi învierea morţilor”. Şi precum întru Adam toţi mor, aşa întru Hristos ,,toţi vor învia” (I Corinteni XV, 21‑22), căci ,,moartea a fost înghiţită de biruinţă” (I Corinteni XV, 54).

Îndreptăţit răsună, deci, cuvântul hrisostomic, descriind participarea fiinţelor cereşti la sărbătoarea noastră: ,,Astăzi saltă de bucurie îngerii, acum se veselesc arhanghelii, heruvimii şi serafimii împreună cu noi prăznuiesc ziua de azi”.

Pe această biruinţă asupra morţii, pe această bucurie a biruinţei se întemeiază întreaga noastră nădejde de mântuire, de ieşire de sub jugul păcatului, căci dacă aceasta nu ar fi, după cuvântul Apostolului Pavel, ,,zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră” (II Corinteni XV, 14). Dar Hristos a înviat! Şi a înviat anume pentru ,,îndreptăţirea noastră” (Romani IV, 1‑25), pentru ca noi ,,să umblăm întru înnoirea vieţii” (Romani VI, 4).

Toţi creştinii, fiind încredinţaţi de veşnicia vieţii, având nădejdea învierii fiecăruia, firesc este ca, măcar la sărbătoreştile popasuri ale creştinismului, dacă nu chiar clipă de clipă, să‑şi cerceteze şi să‑şi compare viaţa lor de azi cu cea de ieri, să ia hotărâri şi să ajungă la împliniri pentru cea de mâine.

Sărbătoarea Învierii ne descoperă adevăratul sens al vieţii şi ne oferă bucuria veşniciei. O astfel de descoperire presupune însă şi responsabilitate duhovnicească. La ceas de sărbătoare, dar şi în fiecare moment al vieţii, creştinul se cuvine să‑şi privească atent întreaga existenţă, să pună în balanţa Învierii lui Hristos trecutul, prezentul şi viitorul.

,,Adevărat a înviat!” răspunde fiecare creştin la vestirea Învierii lui Hristos. Dar, iubiţii mei, aceasta nu înseamnă numai recunoaşterea ca atare a faptului petrecut în istorie, la Ierusalim, acum două milenii, ci înseamnă siguranţa fără posibilitate de tăgadă a învierii noastre, a învierii celor ,,ce au făcut fapte bune întru învierea vieţii”, iar celor ,,ce au făcut fapte rele întru învierea judecăţii” (Ioan V, 29). Suntem încredinţaţi de adevărul cel mai copleşitor al existenţei umane, mărturisim şi simţim că fiinţa umană este chemată dincolo de perspectiva efemerului cotidian, către veşnicia vieţii în Hristos.

Să urmăm, astfel, sfatul Lui, porunca Lui s‑o îndeplinim, roadele Duhului să făptuim pentru ca în Domnul bucurie să ne agonisim. Căci ,,bucuria inimii este viaţa omului, iar bucuria omului este îndelungarea zilelor lui” (Isus Sirah XXX, 32).

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Asemenea firii întregi, firea noastră clipă de clipă s‑o înnoim din lumina Învierii, pentru că astăzi ,,Iisus Hristos din morţi ne‑a născut pe noi din nou spre nădejde vie, spre moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi neveştejită (I Petru I, 3‑ 4).

Aceeaşi sfântă bucurie legată de Învierea Domnului se prelungeşte în viaţa fiecărui om atunci când acesta mărturiseşte şi trăieşte, adânc şi conştient, taina morţii şi Învierii Mântuitorului. Împărtăşindu‑se cu Sfintele Taine, omul se naşte din nou, renaşte la o viaţă altoită în Dumnezeu, devenind „făptură nouă”.

Bucurie mare este atunci când omul se întoarce la Dumnezeu, renăscând duhovniceşte. Întoarcerea la Hristos presupune, înainte de toate, comuniune. Orice abordare egoistă a vieţii ne înstrăinează de noi înşine şi de ceilalţi, anulându‑ne adevărata personalitate. Fiecare cu problemele lui, cu necazurile lui, cu propria‑i dramă.

Înainte însă, lumea era mai aproape de această comuniune la care este chemat omul prin existenţa în lume, chiar dacă accesul la informaţie şi educaţie era puternic limitat de condiţiile sociale şi culturale.

Nu numai nunţile şi botezurile, ci şi toate celelalte evenimente ale comunităţii erau împărtăşite împreună. Se ajutau între ei şi se respectau. Acum, un vecin nu ştie ce se întâmplă în viaţa celuilalt. Atunci durerile erau împreună, morţii erau plânşi împreună, copiii erau botezaţi şi se veseleau pentru venirea lor toţi, împreună.

Convieţuirea era mult mai caldă şi, de aceea, suferinţele sau necazurile erau depăşite mult mai uşor. Oamenii erau mai apropiaţi, iar cuvântul Evangheliei rodea mult mai uşor în inimile lor. Astăzi, înstrăinarea şi singurătatea au devenit stări caracteristice ale societăţii, fără de care existenţa contemporană nu se mai poate defini. În ciuda evoluţiei intelectuale şi sociale, lumea actuală s‑a îndepărtat tot mai mult de adevărata sa origine hristică.

Poate de aceea îngăduie Domnul durerea care se revarsă acum, bolile care ne afectează de la vârste din ce în ce mai fragede sau depresiile care ne întunecă mintea şi existenţa. Dar oare este nevoie să aşteptăm boala şi apropierea morţii ca să putem înţelege sensul venirii lui Hristos, al Răstignirii şi Învierii Sale pentru noi?

Iubiţii mei fii duhovniceşti,

Viaţa este frumoasă, minunată, dar asta o simţim mai ales atunci când ne bucurăm de ea în Duhul lui Dumnezeu, când nu suntem singuri, noi cu propriile averi şi păreri de sine, izolaţi în temniţa propriului egoism, amăgindu‑ne cu tot felul de plăsmuiri care înlocuiesc adevăratele bucurii. Când sufletul ne este deschis jertfelnic către ceilalţi, când timpul nostru este deschis către veşnicie – timp al Bisericii şi al mântuirii –, atunci viaţa ni se îmbogăţeşte infinit. Pentru aceasta a venit Hristos, acesta este şi mesajul Învierii Domnului la care participăm în fiecare an [1].

Odinioară, omul se limita la ceea ce îi era necesar, ducea o viaţă mai simplă, mult mai aproape de natură, mult mai aproape de ceea ce Dumnezeu, în creaţia Lui, a gândit pentru el. Trăia din rodul muncii sale, avea o bună aşezare a vieţii, putea să gândească pe termen lung realizarea idealurilor pe care şi le propunea şi pe care le câştiga ,,în sudoarea frunţii”. El avea uneltele care îl ajutau, dar care nu erau nişte ,,sclavi tehnici”, ci erau simple unelte pe care le mânuia, organizându‑şi viaţa cea de toate zilele.

Tehnologia şi tehnica ne pot furniza o viaţă extraordinar de facilă, însă nu pot înlocui firescul vieţii. Existenţa umană, în esenţa ei, se fundamentează pe simplitate, pe înţelegerea profundă a lucrurilor şi a lumii din care acestea fac parte.

Orice tehnicizare care îşi depăşeşte forţat condiţia riscă să devină un factor important de confuzie şi o sursă inepuizabilă de ameninţări la adresa persoanei umane. Copiii societăţii contemporane sunt primii afectaţi de aceste derapaje. În faţa televizorului sau a calculatorului, lipsiţi de orice discernământ duhovnicesc, îşi pierd propria identitate, preferând utopia unei lumi virtuale şi nu realitatea cotidiană pe care refuză să o cunoască.

Omul nu a fost creat să fie singur, el avea trei mari stâlpi care îl făceau să fie o fiinţă sociabilă, să trăiască în comunitate. Cea mai mică şi prima comunitate în care el se dezvolta era familia. Următoarea, mai mare, mai lărgită, era patria. Şi cea care le guverna pe acestea două era Biserica. Deci el avea aceşti trei mari piloni ai vieţii lui: familia, patria şi Biserica.

Copilul, cum deschidea ochii, îşi spunea rugăciunea lui mică ,,Înger, îngeraşul meu”, se aşeza şi se ridica de la masă cu rugăciune. Dacă avea ceva de făcut, dacă primea o însărcinare mai complicată de la părinţii lui, făcea o rugăciune pentru ajutor, de ,,începere a lucrului”; dacă ducea la bun‑sfârşit ascultarea care i s‑a dat, spunea o rugăciune pentru sfârşirea bună a lucrului respectiv, şi seara iar se închina. În familie exista întotdeauna şi Cel Nevăzut ca membru al familiei.

Viaţa religioasă era o caracteristică naturală, normală, copilul creştea în această atmosferă. Era învăţat să iubească animalele, era învăţat să nu facă rău nimănui. Imediat ce intra în şcoala primară era dirijat spre înaltele valori morale ale unei societăţi religioase. Respectul faţă de părinţi era învăţat cu o mică poezie: ,,Cel mai frumos, mai scump cuvânt, ce ştie omul pe pământ e mama”.

Întotdeauna, cursurile începeau cu o mică rugăciune: ,,Doamne, Doamne, Ceresc Tată, noi pe Tine te rugăm, luminează a noastră minte, lucruri bune să învăţăm”.

Apoi era învăţat să numere, să citească, alfabetul, toate câte erau acolo. Ne amintim cu duioşie de tăbliţele pe care scriam cu grafit primele cuvinte, primele cifre. Nu era laptop, nu era calculator, nu era nici pericolul de a fi scoşi din viaţa reală şi introduşi într‑o viaţă virtuală în care copilul treptat, treptat se alienează şi pierde contactul cu realitatea.

Totul era într‑o ordine, şi asta era de veacuri şi se perpetua pentru veacuri. Toată viaţa copilului, aşa cum era organizată atunci, avea o dimensiune cosmică. Apoi era condus spre idealurile mai înalte, sociale, cu privire la patrie, la îndatoriri, la responsabilitate. Se gândea pe dimensiuni lungi atunci, nu pe termene scurte, cum se gândeşte acum viaţa unui copil [2].

Iubiţi credincioşi,

din păcate, noi mergem spre lumea tehnicizată, în care omul îşi va pierde calităţile lui umane şi le va însuşi pe cele ale maşinii, reci şi lipsite de afecţiune. Sentimentul uman autentic va fi înlocuit de reflexe surogat, determinate tocmai de produsele acestei tehnicizări pe care tindem să o considerăm ca singura realitate viabilă.

Oamenii şi‑au pierdut aproape complet conştiinţa propriei naţionalităţi şi idealurile morale. Degenerarea spirituală a ţării noastre este cauza principală a degradării ei demografice, sociale şi economice. Şi acest proces, din păcate, continuă.

Să luăm, spre exemplu, propaganda modului nesănătos de viaţă, realizată de cele mai multe mijloace de informare în masă. Ceea ce era considerat a fi viciu, acum se consideră a fi virtute. Desfrâul pare a nu mai deranja pe nimeni.

Televiziunea şi presa induc tot timpul ideea că de problemele familiale sunt vinovaţi alţii, nu noi înşine. De aici şi modul de a rezolva problemele intime: ruperea relaţiei stricate, distrugerea unei alte familii şi căutarea fericirii prin „metoda încercării şi a eliminării erorilor”. Şi astfel continuăm până când lucrurile vor intra, ca de la sine, într‑un făgaş normal. A răbda şi a aştepta întoarcerea celui căzut nu înseamnă acum decât a pierde vremea în zadar.

Vindecătorii din garsoniere sau chiar cei din vilele mari promit că rezolvă orice problemă. Cu cât mai groaznic este diagnosticul, cu atât este mai uşor să faci bani pe seama naivilor sau ignoranţilor! Şi nu contează atât de mult ce încearcă ei să vindece, ci ceea ce reuşesc să „rezolve”, iar apoi cu ce vom reuşi să le răsplătim, în afară de banii deja daţi? [3].

Desigur, păcatele ne‑au împovărat mult ca neam, cel puţin în ultimii douăzeci şi cinci de ani, dar asta nu înseamnă să aşteptăm nepăsători sfârşitul. Să ne gândim la râvna şi jertfa fraţilor Macabei care, numai cu vitejia şi credinţa lor, au reuşit să câştige şi să menţină libertatea poporului iudeu de a se închina la Dumnezeul părinţilor lor.

Să ne aducem aminte de marii voievozi ai neamului nostru, care şi‑au dat viaţa pentru a păzi poporul şi credinţa, şi chiar întreaga creştinătate, printre care, la loc de cinste se află Sfântul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, de la a cărui moarte martirică se împlinesc anul acesta 300 de ani.

Să‑i avem în faţa ochilor mai ales pe cei contemporani cu părinţii noştri, mucenicii temniţelor comuniste, pe Valeriu Gafencu, părintele Daniil Tudor, Mircea Vulcănescu, dar şi pe părinţii mărturisitori Arsenie Papacioc, Adrian Făgeţeanu, Sofian Boghiu şi Gheorghe Calciu. Aceşti oameni şi mulţi alţii au luat jugul lui Hristos, dar şi al neamului; s‑au lepădat de toate pentru Dumnezeu, fără să uite că sunt datori să lupte pentru neatîrnarea neamului, eliberarea lui de demonicul comunism [4].

Privind la jertfa acestora, ne punem întrebarea: Ce facem noi astăzi, când adevăratele valori ale educaţiei sunt înlocuite de părerile unora şi altora, incapabili să înţeleagă fragilitatea şi inocenţa copiilor? Ce facem noi în acest ultim ceas, înainte ca în şcolile româneşti să fie introdusă educaţia sexuală când nu o să mai ai dreptul să spui nimic împotriva celor care întinează mintea copiilor, care ridică pe piedestal urâciunea pustiirii?

Păcatul devine lege, virtuteainfracţiune. Ordinea firii se inversează, cum spune Sfântul Ioan Hrisostom, într‑o lume care L‑a părăsit pe Dumnezeu, lume caracterizată de Sfântul Nicolae Velimirovici astfel: ,,Ştii tu oare, fiule, de ce se închid norii când câmpiile sunt însetate de ploaie, şi se deschid atunci când câmpiile nu vor ploaie? Din pricina răutăţilor oamenilor, firea s‑a tulburat şi şi‑a lepădat rânduiala. Ştii tu oare, fiule, de ce ţarinile rodesc slab primăvara, iar vara dau recoltă proastă?

Pentru că şi fiicele oamenilor îşi urăsc rodul pântecelor lor şi îl ucid în plină creştere. Ştii tu oare, fiule, de ce izvoarele seacă şi roadele pământului nu mai au gustul de odinioară? Din pricina păcatelor oamenilor, prin care a intrat neputinţa în toată firea. Ştii tu oare, fiule, de ce maica nu îşi poate îndestula fiii? Pentru că, alăptându‑i, nu le cântă cântecul dragostei, ci cântecul urii faţă de vecini.

Ştii tu oare, fiule, de ce oamenii s‑au urâţit şi au pierdut frumuseţea străbunilor? Din pricină că au lepădat chipul lui Dumnezeu, care din lăuntru, din suflet, dăruieşte frumuseţe feţei, şi au pus pomezi pământeşti. Ştii tu oare, fiule, de ce s‑au înmulţit bolile şi înfricoşatele molime? Pentru că oamenii au început să creadă că sănătatea se fură de la natură şi nu se dăruieşte de Dumnezeu.

Ştii tu oare, fiule, de ce oamenii se luptă pentru pământ şi nu se ruşinează de asemănarea lor cu cârtiţele? Pentru că pământul le creşte prin inimă, iar ochii văd doar ceea ce creşte în inimă. Şi pentru că, fiul meu, păcatul prea mult îi slăbeşte în lupta pentru ceruri. Nu plânge, fiule, în curând Domnul va veni şi va îndrepta toate” [5].

De aceea, considerăm că a venit vremea să luăm atitudine, înaintea ceasului judecăţii dumnezeieşti, în faţa unei lumi care nu numai că nu mai vrea să ştie de Hristos, dar Îl şi batjocoreşte atunci când întinează chipul persoanei omeneşti cu fapte pe care nici animalele iraţionale nu le‑ar săvârşi.

Această atitudine presupune să înţelegem unde am greşit fiecare dintre noi – şi nu ceilalţi, pe care suntem tentaţi întotdeauna să‑i criticăm! – , unde puteam să facem mai mult bine, dar n‑am făcut şi unde putem să ne implicăm de acum înainte pentru ca, atât prin rugăciune, cât şi prin faptă, să avem nădejdea că lumea aceasta poate deveni mai bună. Să nu uităm că Taina Învierii este precedată de Taina Răstignirii, adică de Taina Crucii, fără de care nu putem vorbi de nicio schimbare în viaţa noastră duhovnicească.

Niciun păcat nu poate fi smuls din firea noastră fără osteneală şi durere! Cu alte cuvinte, cine nu se sileşte cât mai mult să răstignească în el patimile, poftele cele stricătoare de suflet, nu o să ajungă la o înviere sufletească, nici la bucuria împărtăşirii din darurile dumnezeieşti ale Sfintei Învieri.

Când suferim pentru adevăr, pentru credinţa noastră, abia atunci are loc o mişcare lăuntrică de înnoire, care aduce libertate în suflet. De aceea, postul creştin are o semnificaţie şi un rost deosebit, căci prin această asceză, prin răstignire în lumina Adevărului, a tot ceea ce este rău şi pătimaş în noi, are loc o înviere sufletească, o pregustare a vieţii veşnice la care îndeamnă Scriptura [6].

Fraţi şi surori în Domnul,

Există încă multă bunăvoinţă, multă pricepere între români, dar ceea ce lipseşte este probabil unirea şi hotărârea, încrederea că vom putea reuşi. Lipsa acestora nu este oare semnul puţinei noastre credinţe, a odihnirii întru cele comode ale lumii, la care am fost atraşi de stilul modern de viaţă?

A nu face, a sta pe margine şi a categorisi nu este o virtute. Credem că este nevoie de mai multă consecvenţă şi mai mult curaj, căci Dumnezeu are nevoie de fiecare dintre noi pentru a schimba în bine lumea în care trăim. De multe ori Biserica este atacată, este acuzată că nu se implică în social.

Îi îndemn pe toţi aceşti critici să vadă lucrarea misionară a preoţilor tineri din parohiile sărace ale eparhiei. Îi îndemn să meargă la Podul Doamnei, o localitate mică din inima judeţului, unde preotul Mihai Cristian Taraş, credincioşii şi autorităţile locale se luptă pentru ca trăirea Bisericii, dreapta‑credinţă şi buna‑rânduială să se transmită şi generaţiei tinere.

De asemenea, i‑aş invita să meargă la Stăneşti, să vadă lucrarea misionară a părintelui Ciprian Ştefan Cîrstea şi a grupului de copii care învaţă milostenia şi dragostea creştinească în tinda Bisericii.

M‑aş bucura să descopere lucrarea social‑filantropică desfăşurată în aşezămintele „Grădina Maicii Domnului” de la Parohia Letca Nouă şi „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil” din comuna Slobozia de Giurgiu, care au drept scop ocrotirea şi reintegrarea în societate a mamelor şi copiilor, victime ale violenţei în familie. Acuzele la adresa Bisericii sunt nefondate câtă vreme ele nu iau în seamă aceste acţiuni aparent simple, dar cu o puternică relevanţă misionară.

Cu toate că au primit răspunsuri adecvate, fiind demontate aşa‑zisele argumente şi demonstrându‑se, cu date concrete, caracterul manipulator şi intenţia de a dezinforma opinia publică, atacurile acelor ONG‑uri care susţin că Biserica nu ar mai trebui să primească niciun ban de la bugetul de stat, nu trebuie trecute uşor cu vederea.

Pentru omul care nu trece pragul unei biserici şi nici nu se informează despre activităţile desfăşurate prin intermediul unităţilor de cult, mai ales pentru cel în urechile căruia încă mai sună ecoul sloganurilor comuniste despre religie ca opium al popoarelor, lumea fiind împărţită în doar două categorii – exploataţi şi exploatatori, problema susţinerii financiare acordată de stat în acest domeniu nu poate fi una receptată favorabil. Pe acest public mizează, în primul rând, susţinătorii gălăgioşi ai fracturii totale şi definitive între Biserică şi instituţiile statului român.

Această situaţie este una perfect circumscrisă modului de reacţie al omului care nu poate accepta nimic din ceea ce nu‑i este familiar, în pofida oricăror evidenţe. Sunt date certe şi studii sau analize care confirmă rolul esenţial pe care Biserica îl are în fragila şi frământata societate românească, anume de într‑ajutorare a celor nevoiaşi sau de edificare spirituală, de educare, de asanare morală sau de detensionare a unor conflicte la nivel familial, comunitar sau chiar naţional.

Oricine poate judeca, dacă e onest şi obiectiv, că avem în faţă două atitudini: cea a Bisericii, care se străduieşte să împlinească misiunea socială – cu riscul de a fi taxată pentru această implicare în societate –, şi cea a contestatarilor ei, care nu precupeţesc niciun efort în a demola, a critica, a contesta, fără a se implica în mod real.

Închideţi televizoarele, măcar pentru o vreme, şi mergeţi în biserici, rugându‑vă, vorbind cu Dumnezeu. Verificaţi singuri dacă sunt reale cele auzite la televizor, mergeţi ,,pe teren”, acolo unde Biserica este prezentă şi se implică. După un timp de exersare a acestei minime igiene mentale, veţi constata şi singuri cum s‑a falsificat realitatea [7].

Iubiţii mei,

Zdruncinându‑se adânc temeliile spirituale ale umanităţii în ultimele veacuri, naşterea de copii şi‑a pierdut mult, în conştiinţa multora, din aureola sa de har, bucurie şi binecuvântare. Căutarea unei vieţi cât mai comode şi lipsite de grijă, diminuarea sau chiar pierderea simţământului jertfirii pentru celălalt în viaţa de familie duc la limitarea naşterilor la unu sau cel mult doi copii.

Aceste manifestări, încurajate de legislaţii permisive în ceea ce priveşte avorturile, de politici educaţionale distructive în privinţa naşterii de prunci, prin mass‑media şi nu numai, sunt, în cele din urmă, consecinţa înstrăinării omului de Dumnezeu şi expresia lipsei de nădejde în purtarea Lui de grijă.

În aceste zile de praznic, pline de bucuria Învierii lui Hristos, este bine să fim pătrunşi de adevărul că aducerea pe lume a unui copil este izvor de bucurie, de bine şi de binecuvântare pentru întreaga familie. Să întrebăm mamele în vârstă şi pe soţii lor, care au adus pe lume mulţi copii, şi ne vor spune că nu regretă niciun moment faptul de a fi avut o familie numeroasă.

Vor zice că a fost greu, au fost şi momente de cumpănă, dar acum, spre apusul vieţii pământeşti, se bucură că au avut mulţi copii. Să întrebăm şi femeile sau bărbaţii în vârstă care n‑au avut copii şi toţi, aproape toţi, vor mărturisi tristeţea de a fi fost lipsiţi sau de a se fi lipsit ei înşişi, prin avort sau anticoncepţionale, de naşterea de prunci. Să privim la familiile care şi astăzi au, prin mila Domnului, mulţi copii.

Le este greu, au dificultăţi materiale mari, dar bucuria le este pe măsură în cele mai multe cazuri. Copiii se ajută unul pe altul, se obişnuiesc de mici cu greutăţile vieţii, devin mai curajoşi în faţa obstacolelor, căci au experimentat de mici depăşirea lor.

În asemenea familii, dragostea între fraţi şi surori este mare, spiritul de jertfă le defineşte viaţa, se mulţumesc cu puţin, sunt mai generoşi, altruişti şi, în genere, acceptă mai uşor unele privaţiuni sau neîmpliniri personale. Relaţia lor cu părinţii este frumoasă: îi ajută, îi înţeleg, îi iubesc.

Cele spuse mai sus nu sunt imaginare, nu sunt invenţii, cum poate ar gândi cineva, ci sunt izvorâte din constatări personale, din viaţa unor familii de preoţi sau de credincioşi cu mulţi copii, familii care împodobesc şi astăzi unele parohii ortodoxe din ţară şi din străinătate.

În aceste familii, în ciuda aparenţelor, bucuria este la ea acasă. Sunt uneori lipsuri, alteori dorinţa de a avea bunuri materiale mai multe, sunt nopţi nedormite şi momente de cumpănă, dar bucuria de a fi mulţi, de a fi împreună, de a fi sub ocrotirea lui Dumnezeu este imensă.

„Iată eu şi pruncii pe care mi i‑a dat Dumnezeu”, pare să spună mama născătoare de mulţi copii, precum Isaia profetul odinioară. „Din gura pruncilor şi a celor ce sug ai săvârşit laudă, pentru vrăjmaşii Tăi, ca să amuţeşti pe vrăjmaş şi răzbunător”, pare să spună, împreună cu împăratul David, tatăl ocrotitor al familiei cu mulţi copii.

Tot el se fericeşte, văzându‑se înconjurat de fii şi fiice, zicând: „Fericit este omul care‑şi umple casa de copii; nu se va ruşina când va grăi cu vrăjmaşul său în poartă”. Şi mai presus de toate se aude glasul Mântuitorului Hristos în inima unei familii binecuvântate cu mulţi copii: „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu‑i opriţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu” , căci „oricine va primi, în numele Meu, pe unul din aceşti copii pe Mine Mă primeşte”. Şi „de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor”.

Fraţi creştini,

Dumnezeu a dat primilor zidiţi, lui Adam şi Evei, marea binecuvântare de a deveni împreună‑creatori cu El. În continuare părinţii, bunicii etc. sunt şi ei împreună‑creatori cu Dumnezeu, pentru că dăruiesc trupul.

Dumnezeu poartă permanent de grijă pruncilor. Atunci când copilul se botează, El îi rânduieşte înger pentru a‑l apăra. Aşadar, copilul este ocrotit de Dumnezeu, de îngerul său păzitor şi de părinţii lui. Cu cât creşte copilul, responsabilităţile părinţilor faţă de acesta se schimbă. Niciodată, însă, ei nu rămân singuri, ci Dumnezeu îi însoţeşte şi îi întăreşte, pentru ca rodul dragostei şi al credinţei lor să nu se piardă, ci să se împlinească.

Părinţii, arătă cuviosul Paisie Aghioritul, trebuie să‑i ajute duhovniceşte pe copiii lor încă de când sunt mici, pentru că atunci metehnele lor sunt mici şi uşor se pot tăia. Sunt precum cartoful proaspăt, care se cojeşte uşor, atunci când îl razi puţin. Căci dacă se va învechi trebuie să iei cuţitul pentru a‑l curăţa, iar dacă este şi puţin stricat, trebuie să tai mai în adânc.

Atunci când copiii sunt ajutaţi de mici şi se umplu de Hristos, vor fi lângă El totdeauna. Şi chiar dacă ar devia puţin atunci când vor creşte, din cauza vârstei sau a unei rele prietenii, pe urmă iarăşi se vor întoarce la El. Frica de Dumnezeu şi evlavia care au adăpat inimile lor încă din vârsta copilăriei nu este cu putinţă să fie uitate vreodată.

Apoi, în perioada adolescenţei, care este vârsta cea mai grea, grija părinţilor pentru copiii lor este mai mare, până ce îi vor ţine la şcoală şi îi vor căsători. Cea mai mare răspundere o au părinţii, pentru că, potrivit cu educaţia ce o vor da copiilor lor, aceştia vor deveni clerici buni, dascăli buni, etc. şi vor ajuta şi ei la rândul lor atât pe copiii lor, cât şi pe ceilalţi. Iar dintre părinţi, mama are răspundere mai mare pentru educaţia copiilor.

Dacă părinţii, în perioada în care copilul este încă în pântecele mamei lui, se roagă, trăiesc duhovniceşte, copilul se va naşte sfinţit. Iar în continuare, dacă îl vor ajuta duhovniceşte, va deveni un om sfinţit şi va ajuta societatea, fie că va sluji în biserică, fie că va ajunge într‑un post de răspundere, etc. Cu toţii trebuie să‑i ajutăm pe copii să devină oameni cinstiţi şi astfel să rămână puţin aluat pentru generaţiile viitoare. Pentru că acum, aşa cum merg lucrurile, este pe cale să dispară şi aluatul, iar dacă va dispărea aluatul, ce se va întâmpla după aceea?

Scopul educaţiei copiilor, ne spune părintele Sofronie de la Essex, ,,este ca ei să dobândească dragoste personală de Hristos şi de Maica Domnului. Nu trebuie să le dăm sfaturi ca să devină doar oameni buni. De asemenea, trebuie să‑i ajutăm să rămână în Biserica Ortodoxă, şi nu doar să nu păcătuiască. Faptul că rămân în Ortodoxie este un lucru important şi poate să fie cauză a mântuirii, chiar dacă au făcut unele greşeli în viaţa lor. Copiii trebuie să se inspire din dragostea noastră către Hristos şi către Dumnezeu“ [8].

Atunci când copilul devine neascultător, înseamnă că există o cauză. Se poate ca el să fi văzut scene urâte, sau să fi auzit cuvinte nepotrivite în casă sau în afara ei. Oricum, pe copii îi ajutăm în problemele duhovniceşti mai ales prin exemplul nostru şi nu prin constrângere.

Iar cel mai mult îi ajută mama prin purtarea, prin ascultarea şi respectul ei faţă de soţ. Când copiii îi văd pe părinţii lor că au dragoste între ei, că se respectă unul pe altul, că se poartă cu bună cuviinţă, că se roagă, atunci ei le întipăresc pe acestea în sufletul lor. De aceea spun că cea mai bună moştenire pe care părinţii o pot lăsa copiilor lor este evlavia.

Copilul are nevoie de multă afecţiune, precum şi de multă povăţuire. Vrea să stai lângă el, să‑ţi spună problemele lui, să‑l mângâi, să‑l săruţi. Atunci când copilul cel mic este câteodată neliniştit şi face zburdălnicii, dacă mama lui îl ia în braţe, îl mângâie şi‑l sărută, se linişteşte. Dacă de mic copil se satură de dragoste şi afecţiune, mai târziu va avea putere să înfrunte toate problemele vieţii [9].

Astăzi însă, cei mai mulţi copii îi văd pe părinţii lor numai seara, pentru puţin timp, şi astfel nu se satură de dragoste. De multe ori părinţii, fiind obosiţi, când se întorc acasă nu mai au afecţiune şi pentru copiii lor.

Oboseala acumulată în timpul zilei îi determină adesea pe părinţi să‑şi neglijeze copiii, să îi îndepărteze, de cele mai multe ori involuntar, pentru a găsi puţin răgaz şi puţină linişte.

În goana lor după o viaţă mai bună, uită însă că lucrurile cu adevărat importante sunt menţinerea unităţii familiei şi educaţia copiilor. Îndepărtându‑i constant, pentru a afla liniştea atât de mult dorită, pierdem esenţialul legăturii dintre părinte şi copil.

Dragostea este înlocuită de un respect rece, păstrarea liniştii se transformă în izolare şi astfel copiii, la rândul lor, vor pierde legătura firească pe care ar trebui să o aibă cu părinţii lor. Nici un prieten, oricât de bine intenţionat ar fi, nu poate înlocui dragostea şi sfatul părintesc.

Teologul şi scriitorul Nichifor Crainic, născut în comuna Bulbucata, judeţul Giurgiu, susţinea că înnoirea creştină a lumii trebuie să înceapă de la copii. El vede scopul educaţiei creştine trecând dincolo de marginile vieţii pământeşti şi are în vedere chemarea omului în veşnicie, postulând, aşadar, o pedagogie în perspectiva eternităţii.

De aceea, militează pentru o educaţie creştină ortodoxă, care se desăvârşeşte prin Biserică, îndemnând la o reală creştinare a statului. Pleacă de la premisa că insul se dezvoltă în cadrul familiei, în cadrul profesiunii, în cadrul statului şi în cadrul Bisericii şi atenţionează clar că aceasta este rânduiala lumii de la Hristos încoace.

Lucru dintotdeauna ştiut, atracţia spontană dintre Iisus Hristos şi copii reprezintă pentru Nichifor Crainic un alt argument pentru o pedagogie creştină. Copilul născut în această lume şi renăscut prin Sfânta Taină a Botezului reprezintă însăşi puritatea absolută, care poate fi factor determinant al educaţiei creştine. Autorul are tendinţa să afirme că suntem atât de creştini câtă copilărie am reuşit să păstrăm în noi până la sfârşitul vieţii.

În acest context, Nichifor Crainic găseşte prilejul de a atenţiona că nu trebuie să confundăm procesul culturii, un spor progresiv de cunoştinţe, cu procesul religiei, care e sforţarea de a ne păstra în viaţă zestrea de neprihănire cu care am venit pe lume, prin Botez. În cultură, spune el, savantul e măsura copilului; în religie, copilul e măsura savantului [10].

Aşadar, să vedem „în copiii noştri, în candoarea fiinţei lor, simplitatea spiritului lor, în neprihănirea inimii lor, în toată preacurata lor făptură ceva din frumuseţea fără asemănare a raiului şi a ceriului cu îngeri”.

Să vedem „frăgezimea trupului lor, ca de lujer din altă lume, surâsul pe care‑l numim îngeresc al gurii lor, lumina suprapământească a ochilor lor nevinovaţi, ciripitul lor de păsărele neştiute, rămase undeva, departe, în paradis”. Să vedem că „totul ne sugerează o lume superioară, necoruptă de păcat, dominată de armonie, de iubire şi de lumină nesfârşită”.

Să urmărim în gustul pentru basme, pe care‑l au copiii, atracţia spre supranatural şi spre divin, înrădăcinată într‑o psihologie infantilă. Să nu fim superficiali în răspunsurile pe care le dăm teribilelor întrebări ale copilului asupra cauzelor ultime ale lucrurilor şi asupra misterului ce înconjoară lumea văzută.

Întrebările acestea, spune el, atât de timpurii, atât de precoce şi anterioare oricăror preocupări de ordin practic, alcătuiesc o trăsătură fundamentală a sufletului. Prin ele se exprimă năzuinţa instinctivă de a identifica lumea şi de a o depăşi prin aderenţa la divin. Să urmărim la copii lucrurile care‑l fac pe om capabil de sfinţenie: simplitatea spiritului şi puritatea inimii.

Nichifor Crainic vede secretul unei educaţii cu adevărat creştine în raportul dintre Taina Sfântului Botez şi Taina Sfintei Euharistii. Esenţa educaţiei creştine, spune el, constă în descoperirea deplină a conştiinţei harului baptismal ce sălăşluieşte în noi.

„Secretul” educaţiei creştine, spune Nichifor Crainic, stă în strădania continuă de a asigura instinctelor din om funcţiunea normală spre binele lui şi al semenilor lui şi de a nu le lăsa să devieze catastrofal în patimi.

Citează apoi pe Dostoievski, cel ce afirmă că singurele lucruri rămase în lumea noastră care să ne amintească de frumuseţea raiului sunt frăgezimea frunzelor de primăvară, ciripitul păsărelelor şi ochii copiilor. Daţi‑mi pe toată viaţa ochii unui copil şi nu voi mai vedea altceva decât lumina fericită a raiului Dumnezeiesc [11].

În ceea ce priveşte educaţia religioasă a tinerilor, autorul nostru face următoarea constatare, pe cât de dureroasă, pe atât de actuală: ,,Statul nostru, în a cărui constituţie scrie că Biserica ortodoxă e Biserica dominantă, practică acest principiu ca o simplă formalitate oficială, festivă şi decorativă.

În realitate e un stat laic, indiferent din punct de vedere religios, gata oricând să socotească religia ca o simplă afacere particulară după cea mai bună regulă democratică şi să se simtă incomodat ori de câte ori religia se conturează ca forţă colectivă socială. Statul acesta laic nu vede în cultul organizat nici măcar o formă de disciplină socială şi de solidaritate morală, ci mai mult o sarcină bugetară pe care e gata s‑o arunce în fiece moment.

Aceeaşi indiferenţă oficială se observă faţă de tineret. Când în lumea întreagă, străbătută de suflul aspiraţiilor către noi forme de existenţă, problema tineretului constituie preocuparea absorbantă, România e poate cea din urmă ţară unde o asemenea problemă nu există încă.

Nu e tineret sub soare mai abandonat propriei sale soarte ca tineretul nostru românesc. Cine se preocupă de pregătirea acestui tineret pentru o epocă ce se apropie cu paşi uriaşi? Nu se pun oare pentru el aceleaşi întrebări grele ca pentru tineretul de pretutindeni? Nu stă şi el astăzi în faţa perspectivei tragice a şomajului intelectual ce pare iremediabil?

Nimic din aceste preocupări nu hrăneşte grija statului român. Dimpotrivă. Statul acesta indiferent şi fără nicio directivă clară spre enigma zilei de mâine, devine complice prin toleranţă la infernala operă de corupţie a sufletului tânăr.

Tiparul, cinematograful şi radiofonia, care sunt instrumentele cele mai de seamă ale unei sănătoase îndrumări, şi care n‑ar trebui să scape controlului continuu şi sever al oficialităţii, sunt astăzi în România marile oficii ale dezagregării morale. Librăriile şi chioşcurile sunt pline de tipăritura pornografică în care imaginea trupului gol se întrece cu textul celor mai abjecte apologii ale instinctelor inferioare.

Cărţi şi reviste, ce sunt interzise în ţările apusene, se refugiază în România, sunt etalate pretutindeni şi sunt recomandate insistent în conferinţele radiofonice. O literatură freudiană în toate limbile dă un prestigiu pseudoştiinţific tuturor acestor aberaţii proferate în numele nudismului, al naturalismului şi al eliberării de obsesiile sexuale.

Filme prigonite de cenzura vigilentă a altor ţări îşi găsesc debuşeele libere în cinematografele noastre. Iar la radio, în fiecare zi, celebrităţile cabaretelor bucureştene îşi miorlăie muzical şi insinuat chemările către cloaca nocturnă a desfrâului. Tiparul, cinematograful şi radiofonia sunt stupefiantele zilnice ale sufletului tânăr.

Tolerându‑le, statul se face complice la funesta operă de demoralizare a tineretului. În ordinea politică şi socială, pătura conducătoare nu oferă ca îndrumare decât cluburile de partid în care tineretul e momit pentru a fi schilodit sufleteşte după chipul şi asemănarea politicianului, precum anume cerşetorii de profesie fură copiii şi le desfigurează trupurile de mici ca să‑i facă apţi pentru practica milogelii” [12].

De aceea, viaţa trebuie privită cu seriozitate. „Pesimistul este un optimist care a devenit realist”. Trebuie să fim realişti şi să înțelegem ce anume ascund mijloacele de informare în masă de oamenii contemporani. Atunci vor exista mai puţine şanse de a cădea în capcană şi mai multe de „a‑ţi aşterne” ceva mai bun.

E nevoie să citim, e nevoie să întrebăm – mai ales astăzi, când vedem o neputinţă din ce în ce mai mare în faţa acestui război lăuntric, la care contribuie în mod cu totul şi cu totul deosebit o tehnologie care a creat un univers al imaginilor, al sunetelor, ce provoacă o împrăştiere care‑L scoate pe Hristos din mintea omului şi îi aduce fel de fel de imaginaţii false, de instincte, de dorinţe păcătoase…

Foarte mult este ,,materializată” gândirea omului de grijile veacului acestuia: ce mănânc, cu ce mă îmbrac, ce muncesc, cum să mă realizez lumeşte… Toate acestea aduc o mare pagubă sufletească în ceea ce priveşte trezvia, grija pentru mântuire, atenţia la ,,singurul lucru care trebuie”, la rosturile cele mai înalte ale vieţii acesteia, la mişcările adânci ale sufletului.

În acest sens, este nevoie neapărat de consultarea unui duhovnic în scaunul Sfintei Spovedanii. Orice terapie alternativă poate, în cel mai bun caz, oferi impresia că problemele cu care ne confruntăm au fost rezolvate. Agravarea lor ne determină, însă, să păşim pragul Bisericii, să ne apropiem cu evlavie şi cu frică de Sfintele Taine şi să ne împărtăşim astfel din ele, „spre tămăduirea sufletului şi a trupului”.

Dreptmăritori creştini,

Nu întâmplător, anul 2014 a fost proclamat ca An omagial euharistic (al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii) şi Anul comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni în Patriarhia Română.

Societatea contemporană este tot mai preocupată de sănătatea fizică, dar şi de cea psihică a omului. Sunt elaborate metode şi sunt promovate mijloace prin care problemele de sănătate ale omului modern să fie cât mai eficient tratate.

Se uită însă un principiu medical fundamental: cel mai adesea boala are drept cauză o suferinţă de natură spirituală, o alterare a echilibrului ce trebuie să existe între suflet şi trup. Taina Spovedaniei este singura cale prin care acest echilibru poate fi restabilit. În faţa icoanei Mântuitorului Hristos, cu sprijinul şi sfatul duhovnicului, cel ce se spovedeşte restaurează această ordine şi dă posibilitate trupului de a se reface.

Chiar dacă noi săvârşim aceleaşi păcate, trebuie să le mărturisim, dar nu într‑o manieră în care să se ajungă la formalism. E nevoie de fiecare dată să ne mărturisim păcatele cu căinţă şi cu dorinţa de îndreptare, şi vom vedea că în sufletul nostru se produce o anumită mişcare, pentru că întotdeauna, printr‑o spovedanie făcută sincer – chiar dacă nu avem putinţa îndreptării dintr‑o patimă – sufletul capătă un folos.

În inima noastră apare o nădejde şi o credinţă că Dumnezeu vrea şi poate să ne izbăvească, în urma insistenţei cu care îi cerem îndreptarea pentru o patimă care ne stăpâneşte, dar pe care nu mai suntem în stare să o biruim.

Noi, cei de astăzi, primim oare un mesaj de la viaţa măritului Voievod Constantin? Considerăm că trei lucruri ar trebui să constituie bogăţia cu care ar trebui să ne întoarcem la casele noastre: Voievodul Constantin a avut o familie cu mulţi copii. Mai avem noi curajul să naştem prunci, pentru ca ţara, Biserica şi neamul să dăinuie?

În al doilea rând: suntem noi precum Voievodul Constantin, ctitori de biserici, de mănăstiri şi de cultură creştină? În al treilea rând: avem noi curajul mărturisirii în faţa atâtor ,,turciţi” de astăzi, în faţa atâtor valuri şi vânturi care se abat asupra fidelităţii noastre în credinţa pe care am moştenit‑o şi pentru care Voievodul Constantin Brâncoveanu şi‑a dat viaţa?

Anul 2014 este anul alegerilor unor noi membrii, clerici şi mireni, în Adunarea Eparhială a Episcopiei noastre. Rolul lor nu este doar unul consultativ, ci şi unul decizional. Tocmai de aceea, în alegerea persoanelor potrivite pentru această misiune, trebuie să ţinem seama de tradiţia jertfelnică a Bisericii şi de modelul oferit de Sfinţii Martiri Brâncoveni.

Este nevoie, pe de‑o parte, de oameni cu o morală ireproşabilă, dar şi cu o implicare deosebită în viaţa şi lucrarea Bisericii, de ctitori şi sprijinitori ai proiectelor pe care fiecare parohie le desfăşoară în cuprinsul său.

Omul harnic sfinţeşte locul şi acest lucru se poate constata în multe biserici, care anul acesta vor primi harul sfinţirii, în urma lucrărilor ample de restaurare şi înfrumuseţare. Prin strădania acestor oameni, bisericile monument istoric din localităţile Floreşti, Câmpurelu, Herăşti, Tântava sau biserica Parohiei Sfânta Treime şi biserica Schitului Sf. Ier. Nicolae din Giurgiu şi‑au recăpătat frumuseţea de odinioară. Vrednică de pomenire este şi lucrarea celor care au înălţat noi lăcaşuri de cult, precum biserica din localitatea Ghionea, o adevărată bijuterie de artă bisericească bizantină, sau biserica monumentală de la Colibaşi.

Toate aceste eforturi reprezintă criterii importante de care Sfinţiile şi Domniile Voastre trebuie să ţină seama în alegerea noilor membri ai Adunării Eparhiale. Vrednicia misionară a Bisericii se măsoară după vrednicia oamenilor săi, chemaţi să întărească şi să sporească lucrarea bisericească.

Sunt multe aspecte ale acestei activităţi care merită atenţia noastră şi unul dintre ele îl constituie recuperarea patrimoniului bisericesc. Redarea terenurilor şi bunurilor care au aparţinut Bisericii reprezintă deopotrivă un act de dreptare şi de recunoaştere a rolului pe care aceasta îl are în viaţa societăţii.

Modelul oferit de Binecredinciosul Domnitor se cuvine să fie privit cu ochii adevărului şi ai dragostei, nu cu ochii patimilor. Înaintaşii noştri l‑au iubit şi l‑au luat ca model, o pildă vie, dătătoare de putere, căci sfinţii nu mor, ci, trecând prin moarte, lucrarea lor devine mai puternică.

Reuşita lor a devenit un reper pentru tinerii altor generaţii care au urmat. În acest sens, considerăm că avem o datorie sfântă faţă de Martirii Brâncoveni, aceea de a depune toate eforturile pentru a finaliza restaurarea monumentului arhitectural brâncovenesc de la Drugănescu, ridicat între anii 1710‑1715 de ctitorul său principal, ,,jupan Gavril Drugănescul, vel vornic dă Târgovişte”, aşa cum menţionează pisania din pronaosul bisericii cu hramul ,,Buna Vestire”.

Emblemă a zonei de nord a judeţului, ansamblul denumit Centrul Pastoral – Cultural Gavril Drugănescu va găzdui birourile Protoieriei Bolintin, Biblioteca ,,Dimitrie Bolintineanu”, poetul născut la Bolintin Vale, a cărui viaţă a fost închinată idealurilor de libertate şi unitate naţională, bibliotecă ce va fi dotată începând cu carte veche, cărţi de cult, literatură religioasă, până la manuscrise inedite, colecţii de reviste, monografii, fotografie veche etc.

Totodată, se intenţionează înfiinţarea unui muzeu de artă eclezială unde, printre exponate, se vor afla icoane, potire, cristelniţe, sfeşnice de altar, obiecte de decor, documente vechi, carte rară, dar şi reactivarea fostului Muzeu de etnografie şi de artă populară care a funcţionat în perioada 1970‑2005 în acest vechi şi somptuos conac, exemplar tipic al râvnei de a construi a boierimii de la începutul secolului al XVIII‑lea.

De asemenea, ansamblul va găzdui spaţii pentru creaţie şi va facilita întâlniri între meşteri locali şi grupuri de elevi, studenţi, grupuri de turişti. În acest sens, aici va fi organizat un adevărat Palat al copiilor, unde vor avea posibilitatea să‑şi valorifice pasiunile extracurriculare din domeniile artistic, cultural şi tehnic.

De asemenea, intenţionăm ca în acest spaţiu generos să organizăm terenuri de fotbal, volei şi handbal, deschise în permanenţă pentru tineri şi nu numai. Tot aici, pentru a împlini nevoile duhovniceşti ale celor care îşi vor desfăşura activitatea, cu sprijinul unor oameni binevoitori, a fost construită o biserică în stil maramureşan, purtând hramul ,,Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, pe care o vom sfinţi, cu ajutorul lui Dumnezeu, la sărbătoarea Izvorului Tămăduirii, prilej cu care nădăjduim să ne întâlnim cu preacucerniciile şi domniile voastre.

S‑au împlinit în aceste zile opt ani de când, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, am fost chemat să păstoresc Eparhia Giurgiului. În tot acest răstimp am încercat să cunosc cât mai bine tradiţia autentică a acestei zone, să mă apropii de preoţi şi de credincioşi. Vă mărturisesc deschis că am descoperit familii exemplare, în care tatăl şi mama, preotul şi preoteasa lui îşi cresc şi educă pruncii în duhul Ortodoxiei.

Nu este bucurie mai mare pentru ierarh şi pentru preoţii săi ca, la sfintele slujbe să vadă întreaga comunitate pulsând în acelaşi ritm al rugăciunii şi al cântării curate. Bătrâni, tineri şi copii deopotrivă, mărturisind Crezul Ortodox: iată imaginea autentică a Bisericii luptătoare în societatea aceasta atât de tulburată.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Cu aceste gânduri şi poveţe duhovniceşti, Vă îmbrăţişez în dragostea lui Hristos şi Vă doresc tuturor să prăznuiţi Sărbătoarea Sfintelor Paşti cu pace, sănătate şi alese bucurii, potrivit datinii străbune. Totodată, aducem mulţumiri celor care au sprijinit concret activităţile Centrului Eparhial, precum şi tuturor clericilor şi credincioşilor care au contribuit în fiecare lună cu banul lor la colecta naţională pentru construirea Catedralei Mântuirii Neamului, înţelegând că această biserică are valoare de simbol pentru neamul românesc.

Împărtăşindu‑Vă arhierească binecuvântare, Îl rog pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Domnul vieţii, să Vă dăruiască toate cele de folos, bucurându‑Vă de aceste sfinte sărbători pascale, şi Vă vestesc tuturor, cu dragoste părintească:

Hristos a înviat!

Al Vostru de tot binele voitor şi pururea către Domnul
rugător,
†Ambrozie
Episcopul Giurgiului

***

Notele bibliografice:

[1] Virgiliu Gheorghe, Ca toţi să fie una, în ,,Familia Ortodoxă”, nr. 5/2012, p. 4.

[2] Aspazia Oţel‑Petrescu, În familie exista întotdeauna şi Cel Nevăzut ca membru al familiei, în ,,Familia Ortodoxă”, nr. 12/2013, p. 70‑71.

[3] Konstantin V. Zorin, Ce li se ascunde tinerilor? Ispitele şi bolile acestui veac, Editura Sophia, Bucureşti, 2013, p. 64‑65.

[4] Virgiliu Gheorghe, Jertfa la care suntem chemaţi cu toţii, în ,,Familia Ortodoxă”, nr. 3/2014, p. 3.

[5] Sf. Nicolae Velimirovici, în ,,Familia Ortodoxă”, nr. 3/2014, p. 4.

[6] Pr. Amfilohie de la Diaconeşti, O inimă arzând pentru Hristos este o inimă vie, în ,,Familia Ortodoxă”, nr. 3/2014, p. 60.

[7] http://www.doxologia.ro/viata‑bisericii/reflectii/un‑chip‑cioplit‑scop‑anarhic‑bisericadelatv

[8] Vezi Mitropolit Hierotheos Vlachos, Cunosc un om în Hristos: Părintele Sofronie de la Essex, Editura Sophia, Bucureşti, 2011, p. 18.

[9] Cuviosul Paisie Aghioritul, Despre viaţa de familie şi naşterea de prunci, http://www.razbointrucuvant.ro/2009/09/11/.

[10] Nichifor Crainic, Ortodoxie şi etnocraţie, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997, p. 7.

[11] În excepţionala carte „Nostalgia paradisului”, Crainic arată cât de potrivit este cuvântul „nostalgie” pentru a exprima dorul după comuniunea cu Dumnezeu. Iată ce spune: „Nostalgia este alcătuită din două cuvinte greceşti: nostos, care înseamnă întoarcere, în sens de întoarcere acasă sau întoarcere în patrie şi algos, care înseamnă durere, în sensul unei copleşitoare afecţiuni subiective, căreia nu i se poate rezista. Nostalgia este astfel durerea de a nu mai fi în locul unde ai fost odinioară, pe care amintirea îl păstrează mereu prezent, ca pe un cuib al fericirii pierdute…”.

[12] Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos, Editura ,,Timpul”, Iaşi, 1996, p. 39‑40.

Did you like this? Share it: