Confirmări tanatologice ale învierii noastre

† Gurie,

prin harul lui Dumnezeu, Episcop al Devei şi al Hunedoarei, Preacucernicului cler, Preacuviosului cin monahal şi Dreptmăritorilor creştini: Sfântă binecuvântare arhierească din străvechea Cetate a Devei, cu prilejul Sfintei Zile a Învierii!

„Dacă nu vor asculta de Moise şi de prooroci,
nu vor crede nici chiar
dacă va învia cineva din morţi!”
(Luca 16, 31)

Iubiţi credincioşi,

Învierea din morţi a Mântuitorului Iisus Hristos ne încălzeşte inimile nouă, celor credincioşi, pentru că simţim că noi înşine vom învia din morţi şi vom trăi veşnic, alături de toţi cei dragi, în lumea de dincolo. „Cât este de sfântă, cu adevărat, şi cu totul prăznuită această noapte de mântuire şi strălucită, mai înainte vestitoare fiind a Zilei celei Purtătoare de lumină, a învierii tuturor, noapte în care Lumina cea fără de ani, din mormânt, cu trupul tuturor a strălucit!” (Stihira a 4-a a Cântării a 7-a din Canon).

Dar, de ce oare nu toţi oamenii pot avea această certitudine interioară că viaţa este fără de sfârşit şi că moartea este doar „poarta” de trecere într-un alt plan existenţial? De ce nu se pot bucura toţi de această perspectivă şi de ce nu-şi pot organiza toți viaţa conform acestei învăţături a Bisericii?

De ce unora li se pare puţin credibilă această dogmă a Bisericii? Răspunsul este acesta: pentru că ei sunt prea „împlântaţi” în imanent, în trecător, în pământesc, sunt prea confiscaţi de ceea ce este material şi nu mai au vigilenţa de a urmări ceea ce este supranatural, dumnezeiesc, suprafiresc în existenţa noastră. Ei nu-L pot simţi pe Dumnezeu pentru că nu au depus eforturi în direcţia aceasta.

Mulţi dintre ei se încred doar în ceea ce este „ştiinţific”, argumentat raţional, dovedit pe calea minţii, prin exersare cerebrală. Ce ne spun însă ultimele investigaţii ştiinţifice despre „înviere”, despre revenirea sufletului în trup, despre „desomatizare” şi „reînsufleţire”? Despre aceste noi poziţionări ale ştiinţei aş dori să ne oprim în cuvântul pastoral din această noapte a Învierii, întrucât ele confirmă întru totul viziunea creştină despre moarte, despre înviere, despre viaţa de dincolo, despre eternitatea trăită cu Dumnezeu în alt plan existenţial!

Iubiţi fraţi şi surori,

Ştiinţa care se ocupă cu moartea se numeşte „tanatologie”. Ea are ramuri în Teologie, Medicină, Microbiologie, Fiziologie etc. Medicina are cel mai greu cuvânt de spus, ei îi revine dreptul de a pune sentinţa finală, ea trebuie să constate „când” un om a murit şi „dacă” a murit.

După ce medicul face această constatare şi trece un anumit număr de ore de la deces, ore care confirmă sentinţa lui finală, este extrem de derutant să constate – în cazuri, e adevărat, mai rare – că omul revine la viaţă. Atunci, medicina face un pas înapoi şi spune: a fost… „moarte clinică”.

Adică, deşi toate funcţiunile organismului au încetat, el a fost cu adevărat mort din punct de vedere medical; ceva inexplicabil a făcut ca pacientul să îşi revină la viaţă. Există nenumărate astfel de cazuri, multe dintre ele inventariate şi analizate în diferite cărţi, în studii ştiinţifice și în articole. În lumea noastră, bisericească, circulă volumul, sugestiv intitulat, Oameni care au înviat din morţi (Cornel şi Roxana Dragoş, Editura Egumeniţa, 2008).

Ce ne povestesc oare aceşti oameni? Ce au văzut? Ce au experimentat? Cât de mult i-a schimbat pe ei această experienţă? La ce le-a folosit această experienţă de călătorie dincolo de moarte? Cu ce ne putem noi folosi din relatările lor?

 Dreptmăritori creştini,

Toţi aceşti oameni mărturisesc, la revenirea în trup, şocul pe care l-au avut: după ce au murit, le-a trebuit ceva timp să îşi dea seama că au murit, adică, cei dimprejurul lor le-au proclamat moartea, iar ei s-au opus, zicând: „Nu, nu am murit, ci sunt chiar bine!”. Dar abia mai apoi şi-au dat seama că cei din jur nu îi mai băgau în seamă, adică îi ignorau, se comportau ca şi când au murit şi sunt inconştienţi. Dar ei erau perfect conştienţi de ceea ce se întâmpla, vedeau şi ascultau tot ceea ce se întâmpla, dar nu mai puteau interveni în lumea „celor vii” (adică în lumea noastră).

Al doilea lucru deosebit care îi marca profund pe toţi cei trecuţi dincolo era faptul că puteau călători prin materie fără oprelişti, treceau prin ziduri, prin uşi închise, chiar prin trupurile celor vii, şi aceasta cu maximă lejeritate.

Şi se deplasau cu viteza gândului; cum doreau să fie într-un loc, pe loc ajungeau acolo. Beneficiau de o maximă mobilitate. Constatau acum, cu stupoare, că trupul de care au fost legaţi în viaţa pământească fusese o piedică, nu un ajutor. Aceste mărturii ne amintesc de afirmaţiile din Sfintele Evanghelii că Mântuitorul Însuşi „trecea prin uşile încuiate”, avea deci un trup spiritualizat, pnevmatizat.

Al treilea lucru deosebit de marcant era starea emoţională de după moarte: o bucurie imensă, vecină cu extazul, o baie de fericire, de iubire, o încântare colosală pentru intrarea într-o altă lume, conştiinţa că începe o viaţă nouă, transfiguratoare, copleşitoare.

O Fiinţă de Iubire domnea în această nouă lume, Fiinţă Care iubea necondiţionat, revărsând pretutindeni nişte energii binefăcătoare. Totul era atât de frumos, încât nu te mai săturai. E adevărat, o parte dintre oameni au o mărturie înfiorătoare, inversă: au avut o experienţă traumatică, au văzut iadul. Dar nu vom insista acum asupra acestor experienţe.

 Toţi cei care au revenit la viaţa în trup mai mărturisesc şi de existenţa unei foarte exigente evaluări a vieţii lor, realizată printr-o întrebare pusă foarte ferm din exterior, de genul: „Ce ai făcut cu viaţa ta?” sau „Cât de mult ai iubit pe pământ?”.

Apoi, în mod fulgerător, li se aduce la cunoştinţă că trebuie să se întoarcă pe pământ şi – cu sau fără acordul lor explicit – sunt readuşi lângă trup, intrând din nou în acesta, deşi experienţa nu este confortabilă şi este percepută ca limitativă. Aşa revin la viaţă şi povestesc ce au trăit dincolo.

Uneori sunt crezuţi, alteori sunt luaţi în râs, ridiculizaţi, şi atunci încetează să mai facă publică experienţa lor. Dar rămân schimbaţi definitiv, până la moarte: trăiesc doar în iubire, fără a face rău nimănui, convinşi că în spatele cuvântului „iubire” se ascund lucrurile cele mai preţioase de pe acest pământ.

 Iubiţi fii întru Hristos,

Cu ce ne putem folosi noi de mărturiile lor? Unii medici necredincioşi au încercat să le conteste, spunând că pot fi experienţe iluzorii create în creier de anumite substanţe anesteziante, injectate în timpul tratamentului din faza terminală a vieţii.

Dar atunci, cei declaraţi morţi, de unde aveau informaţii despre ceea ce s-a întâmplat în jurul trupului lor, despre ceea ce au discutat rudeniile lor situate la distanţă mare de ei, despre fapte şi vorbe petrecute şi spuse cu mult după ce ei deja au fost declaraţi „morţi”? Totul demonstrează că ei erau vii, perfect conştienţi, dar invizibili prin ochii noştri trupeşti, imperceptibili cu simţurile noastre corporale.

Cercetările în domeniul tanatologiei medicale au început prin anii 70 ai secolului trecut (arhicunoscut este doctorul Raymond Moody), dar acum au atins apogeul şi s-au tras concluziile.

Convingerile finale ale cercetătorilor sunt că există o formă de existenţă conştientă a noastră după moartea trupului: creierul nu secretă gândirea, precum ficatul secretă bila (cum credeau biologii de peste un secol), ci el este doar o interfaţă, el doar o preia, o receptează de la altă entitate, pe care creştinismul o numeşte „suflet”.

Este la fel cum televizorul nu produce un program sau o emisiune, ci doar o preia, o receptează, ea fiind realizată altundeva. Să nu supraevaluăm creierul, să nu credităm excesiv materia, să nu confundăm lucrurile. Iată de ce este atât de importantă formarea duhovnicească, adeziunea noastră interioară la adevăratele valori. „Puterea iadului ai zdrobit şi ai înviat ca un biruitor, Hristoase, Dumnezeule!” – constată Condacul Învierii.

Corneliu Deneşan, poet închis în temniţele comuniste pentru convingerile lui creştine, în poezia Craniul, parcurge un traseu fulger spre esenţa înţelepciunii.

El relatează, în versuri, ce stări emoţionale l-au cuprins când a dezgropat, la porunca autorităţilor închisorii, şapte morţi, pentru a îngropa acolo alţi deţinuţi, decedaţi recent: „Era o zi cu arşiţă de vară, / Pe malul gropii, oase gălbejite / erau zvârlite, rând pe rând, afară / Şi tidvele de târnăcop lovite. //

Creştea mereu grămada aruncată / din şanţul de la colţul închisorii, / de sub pământ, de sub închisa soartă, / De mult cei şapte nu văzură zorii. // Priveam la craniul ce-l ţineam în mână: / Acolo unde creierul gândea / Era pământ, cu găuri mici de râmă. / Îl scormoneam şi-ncet se desprindea. //

Ce ochi umplut-au găurile goale / Şi câte lacrime pe faţa ştearsă n-au curs şi, poate, buze senzuale, / Ce-au sărutat vreo frunte de mireasă!? // Ce boală l-a lovit sau, poate, fierul? / Şi cine i-a făcut îngropăciunea? / Priveam cu fruntea-ngândurată cerul… / Văzui atunci, din plin, deşertăciunea //

Şi mă gândeam, cândva, cum şi pe mine, / Găsindu-mă-n bucăţi făr-de valoare, / Mă va zvârli, distrat, un oarecine / Şi nu-şi va pune nicio întrebare…”.

„Şi nu-şi va pune nicio întrebare…”. Ecoul acestor cuvinte ar trebui să răsune în inima noastră. Noi să ne punem întrebări, să cunoaştem răspunsurile pe care ni le dă creştinismul, să ştim culege din jur tot ceea ce ne poate consolida credinţa şi ne poate lumina viitorul. Şi, mai ales, să învăţăm astăzi, în ziua măreaţă a Praznicului Învierii, să nu ne temem de moarte, ci să ne pregătim riguros pentru ea, prin iubire. Să facem din iubire legea vieţii noastre. Să luăm în serios mărturiile oamenilor care s-au întors de dincolo. „Că iată, a venit prin Cruce bucurie la toată lumea! Că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a stricat!” – ne spune prima stihiră a Ceasurilor Paştilor.

 Iubiţi credincioşi,

Spunea Pascal: „Am o mie de argumente pentru cel dispus să creadă în Dumnezeu, dar nu am nici unul pentru cel care a luat decizia să nu creadă!”. Deci, înaintea raţionalului stă o decizie emoţională. Raţionalul este ambivalent: el urmează emoţionalul. Toate cercetările din tanatologie şi toate mărturiile celor reveniţi la viaţă din moarte pot fortifica convingerea noastră creştină că viaţa continuă şi după moartea trupului. „Iar după moarte, vine Judecata!” – ne spune Biserica. Să spunem şi noi invocaţia din Condacul Învierii: „Hristoase, Cel ce dai celor căzuţi ridicare”, ridică-ne la această înălţime a cugetării.

Ne bucură pe noi aceste concluzii ştiinţifice sau ne întristează? Depinde de nivelul duhovnicesc al fiecăruia. Dacă avem o viaţă departe de Dumnezeu, orice confirmare a vieţii eterne ne îngrozeşte, căci intuim că iubirea Lui de dincolo de moarte ne poate arde, ne poate pârjoli, ne poate consuma, în loc să ne fericească, să ne îmbucure. Dacă deja suntem porniţi pe cărarea Bisericii și suntem integraţi în viaţa sacramentală a Bisericii, atunci aceste confirmări ne încurajează, ne fortifică pe drumul pe care deja am pornit, ne impulsionează în traseul nostru spre Dumnezeu. Doar atunci este valabilă şi pentru noi constatarea liturgică: „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, astăzi mă ridic, împreună cu Tine, Cel ce ai înviat!”.

Trăim într-o lumea a informaţiei, a mass-mediei, a televizorului. Ştim noi selecta, din tot ceea ce ni se perindă înaintea ochilor, lucrurile cu adevărat folositoare, ziditoare de suflet? Avem noi statutul albinei care culege polenul sau ne asemănăm mai mult cu musca, ce are predilecţie pentru murdărie? Vom da noi un răspuns liniştitor pentru propriul suflet la întrebarea care ni se va pune: „Ce ai făcut cu viaţa ta?” sau „Cât de mult ai iubit pe pământ?”.

Iubiţi fii sufleteşti,

În încheiere, în calitate de arhipăstor, cu drag vă invit să trăiţi în lumină şi în iubire, să vă iertaţi duşmanii, precum ne cere Mântuitorul, să vă cultivaţi viaţa duhovnicească, să vă imunizaţi interior împotriva tuturor „ştirilor” care otrăvesc lăuntric, să vă fortificaţi întru discernământ, să culegeţi nectar cu mult folos, să vă zidiţi viaţa interioară şi să creşteţi în dragostea de Dumnezeu şi de semeni, precum ne invită Mântuitorul cel Înviat din morţi.

Să vă consolidaţi în convingerea că după moarte urmează adevărata viaţă, în care vom gusta fericirea sau nefericirea, în funcţie de ceea ce merităm. Să ne bucurăm deci împreună în aceste zile de praznic al Învierii Mântuitorului, garanţia propriei noastre Învieri. Amin!

 Hristos a înviat!

Vă spune al vostru arhipăstor şi de tot-binele doritor,

† Gurie,

Episcopul Devei şi al Hunedoarei

Did you like this? Share it: