Pastorală la Învierea Domnului — Hristos înviat din morți: „Izvorul sfințirii” și „Pâinea vieții veșnice”

*

„În vremea aceea, după ce a trecut sâmbăta, când se lumina de ziua cea dintâi a săptămânii, au venit Maria Magdalena şi cealaltă Marie, ca să vadă mormântul. Şi iată s‑a făcut cutremur mare, căci îngerul Domnului, pogorându‑se din cer şi venind, a prăvălit piatra de la uşă şi a stat deasupra ei.

Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui, albă ca zăpada. Şi de frica lui s‑au cutremurat cei care păzeau şi s‑au făcut ca nişte morţi. Iar îngerul, răspunzând femeilor, a zis: Nu vă temeţi, căci ştiu că pe Iisus cel răstignit Îl căutaţi.

Nu este aici, căci S‑a sculat precum a spus. Veniţi de vedeţi locul unde a zăcut Domnul. Duceţi‑vă degrab şi spuneţi ucenicilor Săi că S‑a sculat din morţi şi iată va merge mai înainte de voi în Galileea; acolo Îl veţi vedea. Iată, v‑am spus vouă.

Iar ele plecând în grabă de la mormânt, cu frică şi cu bucurie mare au alergat să vestească ucenicilor Lui. Dar cum mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le‑a întâmpinat şi le‑a zis: Bucuraţi‑vă! Iar ele, apropiindu‑se, au cuprins picioarele Lui şi I s‑au închinat.

Atunci Iisus le‑a zis: Nu vă temeţi. Mergeţi şi spuneţi fraţilor Mei să meargă în Galileea şi acolo Mă vor vedea. Şi plecând ele, iată unii dintre păzitori, venind în cetate, au vestit arhiereilor toate cele ce s‑au întâmplat.

Atunci ei, adunându‑se împreună cu bătrânii şi ţinând sfat, au dat bani mulţi ostaşilor zicând: Spuneţi că ucenicii Lui, venind noaptea, L‑au furat pe când noi dormeam. Şi dacă se va auzi aceasta la dregător, noi îl vom potoli şi pe voi vă vom face fără grijă. Iar ei luând banii, au făcut cum i‑au învăţat; şi s‑a răspândit vorba aceasta între iudei până în ziua de azi“.

(Evanghelia care se citeşte în cadrul Utreniei Învierii,
din noaptea Sfintelor Paşti, Matei 28, 1‑20)

† Casian,
prin harul lui Dumnezeu,
Arhiepiscop al Dunării de Jos
Preacucernicilor preoţi,
Preacuviosului cin monahal
şi tuturor dreptmăritorilor creştini din Eparhia noastră,
har, milă, pace, sănătate şi bucurie
cu prilejul măreţului praznic al Învierii Domnului,
iar de la Noi, arhierească binecuvântare.

Hristos a înviat!
Adevărat a înviat!

„Trupul lui Hristos primiţi şi
din Izvorul cel fără de moarte gustaţi!“
(din Cântările liturgice,
când se împărtăşesc credincioşii)

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Minunea Învierii Domnului din morţi, a treia zi după aşezarea Trupului Său în mormânt, a schimbat total direcţia vieţii noastre. Până la Înviere, toţi oamenii au stat „în întuneric şi în umbra morţii“ (Isaia 9, 1), fără a avea perspectiva unei continuităţi a vieţii dincolo de mormânt.

Deşi Sfânta Scriptură ne‑a descoperit posibilitatea intervenţiei lui Dumnezeu în vindecarea omului de cea mai dureroasă clipă a despărţirii de viaţa pământească, totuşi nimeni nu a arătat concret trup mort, îngropat şi înviat, cu martori mulţi şi credibili, aşa cum a arătat Mântuitorul, prin învierile săvârşite înaintea propriei Învieri: a fiului văduvei din Nain (Luca 7, 11‑17), a fiicei lui Iair (Matei 9, 23‑26, Marcu 5, 22‑24, 35‑43) şi a lui Lazăr (Ioan 11, 1‑45).

Învăţaţii şi filosofii au vorbit oamenilor, au scris în diferite tratate şi au îndemnat, prin mijloacele lor, la speranţă în dăinuirea după moarte, dar nu au putut demonstra, pe viu, această realitate profundă. Doar Fiul lui Dumnezeu, prin Întrupare „de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria“ (Crezul, art. 3), a „gustat cu trupul moartea“ (Evrei 2, 9) şi ne‑a arătat puterea Sa cerească, prin Înviere.

Învierea Sa cu trupul din mormânt este „omorârea morţii şi începutul altei vieţi, veşnice“ [1]. Hristos Domnul înviază cu trupul ca „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat“ (Crezul, art. 2).

Trupul Său, aşezat în mormânt, deşi este real, asemenea trupului nostru, se deosebeşte de al tuturor celorlalte persoane umane pentru că este fără de păcat şi, prin urmare, moartea nu‑l poate consuma şi distruge, căci nu este al ei. În faţa acestei minuni, moartea este biruită şi viaţa îşi continuă existenţa în veşnicie! „Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?“ (I Corinteni 15, 55). „Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte. Înviat-a Hristos şi niciun mort nu este în groapă“ [2].

Astfel mărturisim la Învierea Domnului, nu doar ca despre un eveniment petrecut cu Sine, ci ca despre un mare dar al vieţii veşnice, dincolo de moartea trupească. De acest dar al vieţii veşnice ne împărtăşeşte Hristos Domnul Cel Înviat din morţi, „pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire“ (Crezul, art. 3), făcându‑Se „începătura învierii celor adormiţi“ (I Corinteni 15, 20).

Astfel şi mărturisim cu toţii: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din mormânturi viaţă dăruindu‑le“ (Troparul Învierii).

În acest înţeles, mult mai aproape de sensibilităţile noastre, Învierea Domnului devine sursă, „izvor al vieţii veşnice“, din care ne este îngăduit, prin credinţă şi curăţirea de păcate, să ne împărtăşim, încă în trup fiind, aici, pe pământ. Aşa înţelegem mai profund cântarea Bisericii: „Veniţi să bem băutură nouă, nu din piatră stearpă (mormânt, s.n.) făcută cu minuni, ci din izvorul nestricăciunii cel izvorât din Mormântul lui Hristos, întru care ne întărim“ [3].

Iată cât de mult schimbă Mântuitorul Iisus Hristos, înviat din morţi, înţelesul mormântului în care îi aşezăm pe cei dragi şi unde vom fi aşezaţi şi noi, fiecare la rândul său. Din locul întunecos şi sediu al morţii, el devine, prin Învierea Domnului, „dătătorul de viaţă mormânt“! De la Mormântul Domnului primim, ca dintr‑un izvor, „apa cea vie a vieţii“ (Ioan 4, 11), iar Trupul Său înviat din morţi ni se dăruieşte ca „medicament [şi arvună] a nemuririi“[4]!

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

În creştinism, locul văzut al îngropării Mântuitorului, la Ierusalim – în condiţiile prea bine cunoscute şi relatate clar de Sfinţii Evanghelişti (Matei 27, 59, 60; Marcu 15, 43, 47; Luca 23, 50, 56; Ioan 19, 38, 42) – după Învierea din morţi, a treia zi, capătă un sens nou, tainic şi taumaturgic, adică vindecător. Un mormânt săpat în stâncă, în care a fost aşezat cu trupul Său sfânt Domnul, devine din „casă“ a morţii, „palat“ strălucitor al vieţii şi „uşă“ deschisă spre Învierea cea de obşte. Spre acest mormânt se îndreaptă, în grabă, îndată după Învierea Domnului, dis‑de‑dimineaţă, la „mânecare adâncă“ [5], Apostolii şi mironosiţele femei.

Acolo îi întâmpină îngerul, îmbrăcat în alb, care le vesteşte Învierea lui Hristos şi le arată locul unde a stat El. Mormântul nu a putut reţine trupul îndumnezeit, plin de slavă şi izvorâtor de nemurire! Au rămas doar învelişurile omeneşti, giulgiurile. Trupul înviat a sfinţit şi mormântul şi giulgiurile prin care a trecut în momentul Învierii, după cum în iad, cu sufletul, Hristos‑Domnul i-a eliberat pe cei care erau ţinuţi „în întuneric şi în umbra morţii“ (Isaia 9, 1).

De îndată ce s‑a vestit Învierea Domnului, Mormântul Său devine loc sacru şi mărturie a acestei minuni. De acolo se transmite vestea cea mare: „A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L‑au pus. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; Acolo Îl veţi vedea, după cum v‑a spus“ (Marcu 16, 6‑7).

Sfântul Mormânt al Domnului, „dătătorul de viaţă“, de timpuriu în Biserică este transpus, în centrul Sfântului Altar, ca loc al actualizării Învierii. Se numeşte Sfânta Masă! Ea prefigurează atât Mormântul Domnului, cât şi locul Cinei celei de Taină. Are rolul sacru de a‑L arăta viu pe Mântuitorul, dar şi de a‑L oferi, spre împărtăşire, celor care cred şi doresc a-L primi ca „leac al nemuririi şi doctorie pentru a nu muri“ [6].

Iată cum a ales Hristos‑Domnul lăcaşul în care a biruit moartea, Mormântul Său, ca punct central al bisericilor noastre, spre care să mergem, precum Sfinţii Apostoli şi Sfintele Femei Mironosiţe, pentru a ne vindeca de rănile dureroase din sufletele şi din trupurile noastre, provocate de frica de moarte sau de dureroasa despărţire, temporară, de cei pe care i‑am aşezat în morminte! Totodată, iubiţi fraţi şi surori în credinţa cea adevărată a Învierii şi a vieţii veşnice, Domnul ni Se oferă prin Sfintele şi Preacuratele Sale Taine, în chip văzut, spre a primi puterea nevăzută, dar simţită, a învierii din păcat.

Despre câteva aspecte privind „darul nemuririi“ şi „Izvorul cel fără de moarte” [7] din care ne împărtăşeşte, prin Biserică şi prin mâinile preotului, din Sfântul Potir, la Sfânta Liturghie, Hristos Însuşi, dorim să ne luminăm împreună, la Paştile anului acestuia.

Aşa precum aţi fost informaţi, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel ne‑a invitat să reflectăm şi să pătrundem, mai profund, în înţelesurile duhovniceşti ale Tainei Sfintei Spovedanii şi Tainei Sfintei Împărtăşanii.

Aceasta întrucât dintotdeauna, pentru creştinii Bisericii, Paştile este Învierea din morţi a Mântuitorului şi, prin urmare, şi învierea noastră din moartea spirituală pricinuită de păcate. Prin tradiţie, mai înainte de curăţirea trupului, a caselor şi spaţiilor dimprejur, creştinul îşi curăţeşte sufletul!

Dar în modernitate, accentul nu mai cade pe această latură sfântă şi vitală a existenţei noastre spirituale, ci, mai ales, pe cea materială şi emoţională. De Paşti ne mulţumim, cei mai mulţi, cu primirea luminii, ceea ce este foarte important, dar nu suficient! Lumina ni‑L arată pe Hristos! Dar ea nu ni‑L poate oferi! Or, Învierea înseamnă tocmai prezenţa în noi a puterii Mântuitorului de a învinge moartea spirituală şi de a ne învia la adevărata viaţă creştinească.

Învierea Domnului ne‑a eliberat de puterile diavoleşti ale răului distrugător. „Când văd pârga mea (pe Hristos Înviat, s.n.) că a biruit moartea, nu mă mai tem de război, nu mă mai înfricoşează lupta. Nu mă mai uit la slăbiciunea mea, ci caut la puterea nespusă a Aceluia Care are să lupte împreună cu mine. Oare, Cel ce a biruit tirania morţii şi i‑a luat toată tăria, oare nu va lupta pentru cel de acelaşi neam, al cărui chip a voit să‑l ia pentru marea Lui iubire de oameni?“[8].

Acest mare adevăr îl întăreşte Sfântul Apostol Pavel, când ne încredinţează: „Chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinlăuntru însă se înnoieşte din zi în zi. Căci necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veşnică, covârşitoare, neprivind noi la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd, fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veşnice“ (II Corinteni 4, 16‑18).

Iubiţilor,

Dintru început, creştinii au fost invitaţi să se apropie „cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste“ de Hristos, la Sfânta Împărtăşanie, de către Sfinţii Apostoli şi urmaşii slujirii lor, iar această chemare răsună până astăzi şi cât timp va mai fi lumea pe pământ.

Sfânta Împărtăşanie, instituită de Hristos-Domnul la Cina cea de Taină (Matei 26, 26‑28; Marcu 14, 22‑24; Luca 22, 19‑20; I Corinteni 11, 23-26), mai înainte de Sfintele Sale Pătimiri, de moartea Sa pe Cruce, de aşezarea în mormânt şi de slăvita Sa Înviere din morţi, are puterea întăririi noastre în lupta cu patimile şi păcatele şi devine arvună şi hrană a vieţii veşnice: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică“ (Ioan 6, 54) „şi la judecată nu va veni, ci s‑a mutat din moarte la viaţă“ (Ioan 5, 24). Sfânta Împărtăşanie este „Pâinea cea vie“ (Ioan 6, 48), „care s‑a pogorât din cer“ (Ioan 6, 51). Ea este şi „medicamentul nemuririi“ [9].

Sfânta Împărtăşanie este, aşadar, împreună‑vieţuirea duhovnicească a noastră cu Mântuitorul, Care Îşi face „locuinţă“ în noi [10]. Ea este întărirea noastră sufletească şi trupească!

Aşa ne arată Marele Vasile: „Stăpâne, Iubitorule de oameni, Care ai murit şi ai înviat şi ne-ai dăruit nouă aceste înfricoşătoare Taine, spre binefacerea şi sfinţirea sufletelor şi a trupurilor (…), spre luminarea ochilor inimii mele, spre împăcarea sufleteştilor mele puteri, spre credinţă neînfruntată, spre dragoste nefăţarnică, spre desăvârşirea înţelepciunii, spre paza poruncilor Tale, spre adăugirea dumnezeiescului Tău har şi spre dobândirea Împărăţiei Tale. Ca, în sfinţenia Ta, cu acestea fiind păzit (…), să nu mai viez mie, ci Ţie, Stăpânului şi Binefăcătorului nostru“ [11].

În înţelegerea profundă, autentică, Sfânta Împărtăşanie este anticiparea, încă de aici, a vieţuirii în Împărăţia lui Dumnezeu. Este o înviere continuă, în această viaţă supusă decăderii noastre. Este puterea şi lucrarea mântuitoare a Domnului, prin iubirea Tatălui şi cu împreună‑lucrarea Sfântului Duh, în Biserică, pentru învierea noastră din păcat. Este începutul îndumnezeirii noastre, după har, dar şi ajutor perceptibil, în trupul slăbit şi în sufletul ostenit de suferinţele vieţuirii egoiste şi păcătoase.

Precum Hristos‑Domnul a intrat în cele mai întunecoase laturi ale morţii şi i-a eliberat pe cei robiţi de ea, tot astfel intră, prin Sfânta Împărtăşanie, şi „în toate încheieturile, în rărunchi şi în inimă şi arde spinii tuturor păcatelor, curăţeşte sufletul, sfinţeşte (…) gândurile şi oasele; numărul deplin al celor cinci simţuri îl luminează; peste tot (…) pătrunde; curăţeşte, spală şi îndreptează, înţelepţeşte şi luminează“, ne arată „locaş numai al Duhului“ şi ne ajută să nu mai fim „sălaş păcatului, ci Lui (Ţie) casă, prin primirea împărtăşirii“ [12].

Pentru a ajunge la această culme a bucuriei împărtăşirii cu Domnul este firească pregătirea atentă şi curăţirea profundă, spre însănătoşirea reală şi învierea concretă din amorţeala patimilor şi din moartea spirituală a păcatului.

De aceea, aşa cum suntem preocupaţi în curăţirea, zi de zi, a trupului şi a îmbrăcăminţii exterioare, ori a casei în care vieţuim, cu atât mai mult, se cuvine a ne curăţa pe dinlăuntru, prin post, rugăciune şi, mai ales, prin milostenie, aşa cum fac mulţi în casele, în parohiile şi în localităţile unde vieţuiesc bunii noştri creştini.

Astăzi, la luminatul Praznic suntem, însă, invitaţi să ne arătăm mai întâi „hainele albe şi curăţate“ ale Botezului şi luminile faptelor bune, asemenea unor faruri strălucitoare care ni‑L arată pe Mântuitorul dornic să ne invite la Masa, la Prânzul Împărăţiei. Aici, în biserică, lipsa nu se vede, „căci toţi au o singură haină, haina cea mântuitoare“ [13]. „Masa este plină, ospătaţi-vă toţi. Viţelul este mult, nimeni să nu iasă flămând“ [14].

Spre a înainta în această stare a omului liber, adică eliberat de păcate, Hristos Domnul ne cheamă în ceata „prietenilor Săi“ (Ioan 15, 14). El ne ajută prin Taina Sfintei Spovedanii individuale, la duhovnic, doctorul nostru sufletesc cel mai apropiat, rânduit de Biserică, să ieşim din întunericul morţii păcatelor, prin pocăinţă sinceră, la starea de curăţie şi să ne unească în lumină. El vorbeşte astfel cu noi, ca şi cu Sfinţii Săi Apostoli, la Învierea Sa, „ca şi cu nişte prieteni ai Săi adevăraţi“ [15].

Deci, preaiubiţilor, după ce am ascultat aceste mărturii transmise din vistieria trăirii sfinte a celor care, în Biserică s‑au unit cu Domnul şi nu mai vieţuiesc păcatului, ci Învierii, dorim să vă aşezăm la inimă, tuturor celor care, acum şi aici, cu lumina pascală în mâini, aţi lăsat „toată grija cea lumească“, din mijlocul atâtor preocupări, suferinţe, boli, necazuri ori lipsuri, îndemnul să nu întrerupem bucuria şi să nu ne grăbim să risipim lumina cea adevărată din inimi.

Lumânarea, totuşi, se va consuma şi se va stinge! Paştile înseamnă însă trecerea dincolo de „lespedea“ grea de pe „mormântul“ apăsărilor personale. Lumina care nu se stinge este Trupul luminos al Mântuitorului, care pătrunde, prin Sfânta Împărtăşanie, în noi „şi amestecă în trupul nostru mireasma Trupului Său celui de viaţă dătător“ [16].

„Sărbătoarea şi praznicul acesta n‑au nevoie de bani, nici de cheltuieli, ci de o voinţă bună şi de un suflet bun (…). Aici nu se vinde nimic trupesc. Aici «se vând şi se cumpără» predicarea cuvintelor dumnezeieşti, rugăciunile părinţilor, binecuvântările preoţilor, înţelegerea, pacea, unirea. Duhovniceşti sunt darurile, duhovnicesc este şi preţul! (…) Să prăznuim praznicul acesta prea mare şi strălucit, în care a înviat Hristos! Să‑l prăznuim cu bucurie, dar şi în cuvioşie! A înviat Hristos şi cu El a înviat întreaga lume! El a înviat sfărâmând legăturile morţii!“ [17]. Şi noi vom învia!

Iubiţilor,

Aşadar, fără participarea la Sfânta Liturghie de Sfintele Paşti, nu ne putem bucura deplin împreună. Aşa precum aţi venit, mulţi, şi aţi ascultat pe Hristos‑Domnul înviat din morţi, prin vocea preotului: „Veniţi de luaţi lumina!“, tot astfel să auziţi şi acum, toţi, cu bucurie şi să urmaţi chemarea lui Hristos. Veniţi, de Sfintele Paşti, la Sfânta Liturghie! Apropiaţi‑vă! „Trupul lui Hristos primiţi şi din Izvorul cel fără de moarte gustaţi!“. Veniţi toţi! Este „o singură masă şi pentru bogat şi pentru sărac. Eşti bogat? Nu poţi adăuga mesei nimic. Eşti sărac? Sărăcia nu te împiedică să iei parte la masă. Da, pentru că dumnezeiesc este harul (…). Aşa sunt darurile Stăpânului. Nu împarte împărtăşirea după rang, ci după voinţă şi gând“[18].

Într‑un gând să ne îmbrăţişăm, frăţeşte, unii pe alţii! Să ne iertăm sincer şi noi, astăzi, la luminatul praznic al Învierii Domnului!

Să ne ajutăm unii pe alţii din convingere creştinească, neuitând că o parte dintre semeni, tineri ori vârstnici, în toate comunităţile noastre, se află în suferinţă, în boală şi în sărăcie! Să‑i încurajăm şi să‑i sprijinim, după putere, spre a li se aprinde şi lor în inimi, în suflete şi în viaţa de zi cu zi, lumina Învierii! Aşa să ne bucurăm în Domnul, unii de alţii, de aproape şi de departe!

Hristos a înviat!
Adevărat a înviat!

Al vostru de tot binele doritor
şi către Hristos Mântuitorul rugător,
† Casian,
Arhiepiscopul Dunării de Jos

*

Note bibliografice:

1. Canonul Învierii, Cântarea a VII‑a, în Penticostar, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2012, p. 20.

2. Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt de învăţătură în Sfânta şi Luminata zi a slăvitei şi mântuitoarei Învieri a lui Hristos, Dumnezeul nostru, din „Slujba Utreniei Învierii din noaptea Sfintelor Paşti“, în Penticostar, ed. cit., p. 25.

3. Canonul Învierii, Cântarea a III‑a, în Penticostar, ed. cit., p. 16.

4. Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Efeseni XX, 2, în vol. „Scrierile Părinţilor Apostolici“, colecţia „Părinţi şi scriitori bisericeşti“, vol. 1, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1979, p. 164.

5. Canonul Învierii, Cântarea a V‑a, în Penticostar, ed. cit., p. 17 coroborată cu ediţii mai vechi (de exemplu 1953, p. 8).

6. Sfântul Ignatie Teoforul, op. cit., în sursa indicată mai sus, p. 164.

7. Chinonic la momentul împărtăşirii credincioşilor, în Liturghier, Ed. I.B.M.O, Bucureşti, 2012, p. 195 şi 276.

8. Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2002, p. 151.

9. Sfântul Ignatie Teoforul, op. cit., p. 164.

10. Canonul de Pocăinţă către Sfântul Înger păzitor, Cântarea a VIII‑a, în Ceaslov, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2001, p. 275.

11. Rugăciunea întâi, a Sfântului Vasile cel Mare, din rânduiala de „Mulţumire după Dumnezeiasca Împărtăşire“, în Liturghier, ed. cit., p. 367‑368.

12. Rugăciunea a treia, a Sfântului Simeon Metafrastul, din rânduiala de „Mulţumire după Dumnezeiasca Împărtăşire“, în Liturghier, ed. cit., p. 369-370.

13. Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la sărbători împărăteşti…., p. 153.

14. Idem, Cuvânt de învăţătură în Sfânta şi Luminata zi a slăvitei şi mântuitoarei Învieri…, p. 25.

15. Rugăciunea a şaptea, a Sfântului Simeon Noul Teolog, din „Rânduiala Sfintei Împărtăşiri“, în Liturghier, ed. cit., p. 361.

16. Rugăciunea către Domnul nostru Iisus Hristos a Sfântului Isaac Sirul, care se citeşte după „Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos“, în Acatistier, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2006, p. 42.

17. Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la sărbători împărăteşti…, p. 143.

18. Ibidem, p. 141.

Did you like this? Share it: