În poemul Când vioarele tăcură II, flautul revarsă un sunet stins, hialin, „ca vocile stinse în murmur de ape”.

Spațiul interior e decorat de muzica de flaut, de lumina vesperală albind pe stofe, în contratimp cu arderea făcliilor în „sala cea veche”, și de viorele albastre, care încarcă melodia tristă cu „parfumuri subtile și clare” (un oximoron subtil).

Sufletul poetului este el însuși o sală veche, cu ferestre spre luminile line ale serii și spre miresme fine, diafane, care se strecoară în interior.

„În preajmă” stăpânește „o dulce și caldă-ntristare”: o întristare care nu e angoasă.

Lumea stă să se risipească în atomi de lumină înserând, de sunet amuțind și de culoare volatilă.

Timpul poemelor este un prezent inundat de slava trecutului („stinsa-ne slavă” (Când vioarele tăcură VI)), ca de o aromă de vin vechi, și care se oprește la hotarul unui viitor care e…moartea. Căci poetul își presimte sfârșitul acestei vieți…

Viitorul e în trecut iar prezentul este o adulmecare de esențe tari, cu parfum de ideal bătrân, aromind parcă mai tare în amintire și în conștiință.

Patina frumuseții și a prețiozității se pune pe tablourile minții.

Totul stă sub semnul unui cântec surdinizat („note în surdină” (Când vioarele tăcură X) etc.): o altă metaforă a vieții care se scurge dincolo de această lume.

Un aer de venerabilă vechime străbate atmosfera întregului ciclu de poeme: „sala cea veche” (Când vioarele tăcură II), „vechi parfumuri”, „visu-mi vechi și sfânt”[1], „veștede altare” (Când vioarele tăcură VIII), „vechea pace senină din trecut” (Când vioarele tăcură IX), „vechile parfumuri rătăcite”, „doruri vechi” (Când vioarele tăcură XII), „vechea cale” (Când vioarele tăcură XIV), „stofe vechi și-alese”, „vechi coroane de slavă seculară”, „surele frontoane a vechilor palate”, „străvechea frumusețe” (Când vioarele tăcură XV), „harpa învechită” (Când vioarele tăcură XIX).

Poemul care exprimă cel mai pregnant nostalgia unui trecut voievodal, al unui Ev Mediu românesc, este Când vioarele tăcură XV:

Amurgul are astăzi luciri ca de mătasă
Pe care lunecară mâni albe de princese,
Și-n falduri care pe-albastre culmi se lasă
Scânteie pietre scumpe din stofe vechi și-alese.

Ci mândră de durerea-i în purpura de seară,
Cetatea arde facle pe turlele-negrite
Pe care vechi coroane de slavă seculară
Topeau de aur raze în zile fericite.

Pe surele frontoane a vechilor palate
Un vis de răzvrătire a pus o-nfiorare
Iar florile-n grădină stând pale și uitate
Se plâng în invocarea lucirilor de soare.

Cântări voievodale sunară-n amurgire
Cu glas de altădată umplând singurătatea,
Și-n notele lor grave de-adâncă tânguire
Colinele-ascultară cum moare-ncet cetatea.

Și turlele părură ca brațe desperate
Întinse-nfrământare spre cerul azuriu;
Străvechea frumusețe murea spre înserate
Și sufletul cetăței se plânse-ntr-un târziu.

Ah, cântul răzvrătirei în seara somptuoasă
Și turlele-nălțate spre cerul cel senin
Când pacea cade lină din falduri de mătasă
Și limpede ca roua pe albe flori de crin!

Este evident că floarea albă de crin reprezintă un motiv central al poeziei lui Petică.

Faldurile, mătasea, stofele vechi și-alese induc impresia unui trecut încărcat de bogăție și slavă. Ele nu sunt atât reflexe parnasiene în această situație, cât mai degrabă, cum spuneam și mai devreme, dorința de a sugera existența unor tezaure de spiritualitate pe care contemporaneitatea nu le mai apreciază.

Căci de aceea: „Străvechea frumusețe murea spre înserate”…Nostalgia e dureroasă pentru că e înconjurată de nepăsare.

Amurgul este simbolic/ alegoric, este amurgul unei istorii, al unei epoci pe care Petică, provenind dintr-o familie de răzeși ai cărei înaintași făcuseră fapte de vitejie pe vremea lui Ștefan cel Mare, o privea cu aceeași ochi admirativi ca și Eminescu.

Simbolica cetate voievodală, evocată mai sus, cu „vechi coroane de slavă seculară”, e îmbrăcată în „purpura de seară” a stingerii, a declinului ei. Epoca ei de glorie a apus.

Prima strofă a poemului cuprinde un peisaj al amurgirii/ înserării și al răsăritului de stele expus chiar în maniera lui Dosoftei: „Și-n falduri care pe-albastre culmi se lasă/ Scânteie pietre scumpe din stofe vechi și-alese”.

Cerul e un înveliș „din stofe vechi și-alese”, iar stelele care răsar peste „albastre culmi” sunt „pietre scumpe” țesute în broderia acestor stofe alese.

În comentariul nostru la poezia lui Dosoftei[2], am precizat faptul că această perspectivă îi este specifică mitropolitului și primului mare poet al nostru. În psalmii versificați, cerul cu aștri, cu „stele luminate” este urzit de Dumnezeu, Creatorul său (Ps. 8), Biserica are veșmânt de mătasă” (Ps. 73), iar în Împărăția veșnică sunt „corturi de mătasă” (Ps. 41).

Mătasea/ pânza a constituit, pentru Dosoftei, expresia simbolică a diafanității cerești, a inefabilului dumnezeiesc.

Cetatea lui Dosoftei, alegorică, era „svânta cetate/ Din măgura svântă /…/ Cetate frumoasă/ De piatră vârtoasă /…/ Pre coaste de munte/ Cu ulițe multe /…/ Cu curț[i] desfătate,/ Cu pânzele nalte” (Ps. 47).

Semnificația acelui cer din stofe vechi și-alese cu stele de pietre scumpe este aceea că medievalii își avea vistieria/ tezaurele în cer.

Sau că slava acelei lumi de străveche frumusețe s-a mutat de pe pământ la cer.

Arghezi a continuat tradiția acestor urzeli poetice în care sclipesc firele nevăzute ale harului.

De altfel, Petică, conjugând concepția tradiționalistă cu formula modernă/ simbolistă a poeziei, a influențat semnificativ evoluția liricii românești. Exemplul lui (care a intuit în profunzime modelul Eminescu) l-au urmat Goga, Iosif, Pillat, Arghezi, Blaga, Maniu…

În antiteză cu această cetate este orașul contemporan decadent – așa cum apare el într-un poem, notat cu numărul VIII, din ciclul postum Cântecul toamnei:

Măreț precum e-un rege în zile glorioase,
Orașul se-ncunună cu purpură și aur
Pe turle ruginite, pe creștete de case
Și albe capiteluri brodate-n foi de laur.

Și mândru de podoaba de raze sclipitoare
A sculelor regale, norocul îl îmbată
Și gloria-l tâmpește. El râde către soare:
Un râs de poftitoare femeie-ndestulată.

Nici Tyrul și Sidonul în vechea lor mărire,
Când țările din basme făcuseră din ele
Altare frumuseței bogate-n strălucire,
Nu-și puseră-n cunună podoabe-atât de grele.

De-ar sta pe totdeauna în pacea sa tâmpită,
Râzând în fericirea bețiilor trecute,
Ar fi ca o poemă de nimeni siluită,
Căci marmora e albă și pietrele sunt mute.

Dar furnică mulțimea în colbul de pe uliți
Și ochii ei ce poartă mocirle de păcate
Aruncă răutate asemenea unor suliți
Ce-ntind zăbranic negru pe albele palate.

Despre Tir și Sidon, Mântuitorul a spus: „Vai ţie, Horazine, vai ţie, Betsaida, că dacă în Tir şi în Sidon s-ar fi făcut minunile ce s-au făcut în voi, de mult, în sac şi în cenuşă, s-ar fi pocăit. Dar zic vouă: Tirului şi Sidonului le va fi mai uşor în ziua judecăţii, decât vouă” (Mt. 11, 21-22).

Orașul pe care îl acuză Petică de decadență morală (probabil Bucureștiul) și-a pus podoabe mai grele decât odinioară Tirul și Sidonul.

E o bogăție barocă ce nu se mai spiritualizează, o artă ce rămâne materie, fără să aibă un sens transcendent. Fapt pe care poetul nu îl apreciază, ci îl acuză.

Repudierea orașului e o temă recurentă în poezia noastră modernă.

Iar simbolismul de profunzime, peste tot în Europa, exprima atașamentul față de valori perene și dorința de explorare a universului lăuntric, a abisurilor psihice și spirituale, iar nu vizitarea unei frumuseți exterioare, a unor exponate artistice.

În această privință, exigențele noului curent se acomodau cu cele ale tradiției românești.


[1] Reverberare a unor imagini poetice eminesciene: „teiul vechi și sfînt” (Povestea teiului), „schitul vechi și sfânt” (Făt-Frumos din tei).

Cele două poeme amintite conțin numeroase sugestii în sens simbolist, pe care Petică le-a remarcat și reținut: înserarea („Când a serei raze roșii/ Asfințind din ceruri scapăt”), miresmele de tei și de arini, tulburătoarea muzică de ape a izvorului „prins de vrajă” ce „răsărea, sunând din valuri, în corespondență cu sunetul „plin de jale”, „dulce” și „greu” al cornului de argint, impresia puternică a fermecării, a îmbătării de senzații sublime care indică transcenderea acestei lumi, trecerea dincolo, într-o altă lume, în Împărăția Păcii fără hotar, ai cărei vestitori sunt stelele („solii dulci ai lungii liniști”). Murmurul de albine și murmurul de ape se împletesc, până ce: „Asurzește melancolic/ A lor suflet îmbătat”.

Rezonanța versurilor eminesciene, în creația lui Petică, am putut-o sesiza și mai devreme, în poemul Fecioara în alb XII: „Apune soarele pe dealuri/ În slava purpurei de sânge,/ Și răsunând adânc din valuri/ Doinește-un glas și parc-ar plânge”.

A se vedea:

http://ro.wikisource.org/wiki/Făt-Frumos_din_tei.

Și: http://ro.wikisource.org/wiki/Povestea_teiului.

[2] A se vedea: Dr. Gianina Maria- Cristina Picioruș, Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română (vol. 1). Dosoftei. Cartea se poate downloada de aici:

http://www.teologiepentruazi.ro/2013/06/15/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-vol-1/.

Did you like this? Share it: