Poezia lui Ștefan Petică [16]
Pe de altă parte, Petică ne-a obișnuit deja, încă din primul ciclu de poeme studiat, cu introducerea de elemente cu rezonanță religioasă evidentă și încărcate de semnificații.
Nici în acest al doilea ciclu al volumului său nu se dezminte.
Există sintagme sau metafore cu valoare de simbol mistic, dar și un poem întreg construit pe ideea unei parabole evanghelice, Când vioarele tăcură XIX:
Pe harpa învechită o ultimă cântare
Încerc, la miez de noapte, cu mâna tremurată,
Și strunele cuprinse de-adâncă-nfiorare
Zadarnic vor să-nvie iubirea-nmormântată.
– Târziu bătură-n ușă nebunele fecioare,
Ah, candelele stinse, speranța care moare!
Ci-n murmurul de note plâng dorurile-ascunse
Și-și chinuie o roză potiru-nsângerat;
Din tainice adâncuri de gânduri nepătrunse
Un veșnic de de profondis se-nalță-ntunecat.
– Târziu, târziu veniră fecioarele nebune,
Ah, ușile închise cu grelele zăvoare!
Și n-a fost tânguire vreodată mai amară
Să tremure pe harpă, și vorbe-nflăcărate,
Nicicând, în pacea nopții, astfel nu răsunară
De tragice-n grozava durerii voluptate.
– Târziu se tânguiră nebunele fecioare,
Ah, sunetele clare din vesela serbare!
E psalmul pocăinței ce picură pe strune
Ca plânsul cel din urmă al palei Magdalene
Și-n notele-ntristate din cântul ce apune
Simt lacrimile-amare cum tremură în gene.
– Târziu vărsară lacrimi nebunele fecioare,
Ah, mirul care cade pe albele picioare.
Poemul face trimitere la pilda celor zece fecioare, dintre care cinci erau înțelepte și cinci nebune, ale căror candele erau stinse când a venit Mirele (Mt. 25, 1-12).
Versul final pare o invocare a milei lui Dumnezeu, amintindu-se aluziv o altă relatare evanghelică – care, de asemenea, se pare că a ocupat un loc important în reflecțiile poetului -, cea despre femeia care a turnat mir pe picioarele Domnului.
Poetul lasă să se înțeleagă că a fost o conștiință zbuciumată, dar plină de sensibilitate și compasiune, căutătoare de răspunsuri.
Moartea apropiată îl face să contemple lumea cu un ochi transfigurator, pe de o parte, iar pe de altă parte trăiește o neliniște tot mai apăsătoare:
Ah, palidele umbre pe albele perdele:
Icoane de madone uitate-n mănăstiri,
Parfumuri adormite în file de psaltiri,
Ce trist le port în suflet, în nopți adânci și grele! /…/
Și mâna diafană ce lunecă pe clape
Trezind din somn de veacuri dulci visuri din mormânt
E tot minunea veche mai sus de orice cânt,
Iar ochii par o mare de-adânci și triste ape.
Și lampa ce veghează! Albastra ei lumină
Căzând pe frunți plecate sub caldul vis tăcut
Vestește vechea pace senină din trecut
Cu ruga ce se-nalță în seri de lună plină.
Afară e-ntuneric. Încet mărunta bură
Din cerul greu ca plumbul se cerne a morțiu,
Iar noaptea e ca moartea pe sufletul pustiu,
Și eu mă duc nainte pierdut în ceața sură.
(Când vioarele tăcură, IX)
Finalul ne reverberează o altă imagine poetică eminesciană: „Cuvânt curat ce-ai existat, Eone/ Când universul era ceață sură”… (Fata-n grădina de aur). Dar ne trimite subtil și la balada Monastirea Argeșului, în care câinii urlă a morțiu în fața ruinelor.
„Ochii par o mare de-adânci și triste ape”: un vers sublim, după cum la fel este și poemul următor:
Am palida tristeță a apelor ce plâng
Pe jgheabul clar și rece al albelor fântâni,
Sculptate-n întunerec de meșterele mâini –
Am palida tristeță a apelor ce plâng.
Pe fața blondei unde încet și trist s-abate,
Ca umbra unor aripi, o doină din bătrâni,
Ce cade ca un freamăt al codrilor păgâni
În care mor legende și vise depărtate.
Pe marmura cea rece se lasă un amurg
De toamnă-ntârziată ca negura pe vale,
Și sufletul se plânge pribeag pe vechea cale,
Și lacrimi, calde lacrimi, ca roua-n seară curg.
Adâncul întuneric se-ntinde ca-ntr-un vis
Și nicio licărire în zare nu s-arată
Vestind speranța pală ce turbură și-mbată,-
Fântâna e o noapte, tăcerea un abis.
(Când vioarele tăcură, XIV)
Muzica versurilor e în perfectă consonanță cu „palida tristeță a apelor ce plâng”.
Marmura fântânilor e pentru a doua oară sculptată de întuneric și de amurg. Sau: de fiecare dată sculptată, în amurg și în noapte.
Petică e un fin observator și interpret al nuanțelor și al subtilelor metamorfoze ale substanțelor sub impresia luminii și a culorii.
Peisajul nu e nici în întregime rural, dar nici urban.
Doina din bătrâni, care se-abate peste unde ca „umbra unor aripi”, codrii și valea pe care se lasă negura concură spre a crea o atmosferă asemănătoare celei din Zburătorul sau din Sara pe deal.
Fântânile de marmură nu sunt însă specifice acestui context, dacă nu cumva marmura e doar o metaforă utilizată pentru a caracteriza „jgheabul clar și rece al albelor fântâni”.
Toate elementele poemului au o valoare spirituală simbolică, pornind de la importanța lor reală cu rezonanțe profunde în conștiința poetului.
Tristețea lui e adâncă precum adâncă e apa din fântâni: un izvor aproape nevăzut care plânge cu unde neauzite: „fântâna e o noapte, tăcerea un abis”.
La fel ca acest izvor subteran, „sufletul se plânge pribeag pe vechea cale” a vieții.
Fântâna sufletului e inaudibilă. E adâncă și insesizabilă privirilor. E o „noapte” pentru ochii obișnuiți și un „abis” insondabil pentru oamenii superficiali.
Doar doina din bătrâni flutură ca o umbră de aripi sau ca un freamăt de codri antici peste undele acestui suflet, care nu se văd.
Sugestii sculpturale, picturale și muzicale, de mare finețe, se îngemănează în acest poem.
O variantă a lui este: Sonet (Petică a renunțat, publicându-și volumul, la această formă).