Predică la Duminica a 7-a după Paști [2014]

Iubiții mei,

Hristos S-a înălțat!

Iar în această duminică, situată între Înălțarea Domnului și Pogorârea Sfântului Duh, prăznuim pomenirea Sfinților Părinți, a celor 318, de la Sinodul I Ecumenic. Adică prăznuim victoria lor împotriva lui Arie și a adepților săi, care negau dumnezeirea Domnului.

Pentru că, împotriva lui Arie, care Îl considera pe Fiul ca „primă creatură” a Tatălui, Sfinții Părinți ai Bisericii L-au mărturisit în 325 d. Hr. ca deoființă și egal cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.

Însă, totodată, noi arătăm de rușine în această sfântă zi orice teologie și filosofie care nu s-au născut în Biserică și care se luptă cu Biserica. Pentru că Biserica păstrează și apără Revelația dumnezeiască a Prea Sfintei Treimi. Ea apără Tradiția și Scriptura, dogmele și canoanele ei, întregul ei cult și mod de viață în care strălucește lucrarea  Dumnezeului treimic.

Iar negarea și minimalizarea persoanelor Prea Sfintei Treimi, din păcate, sunt un loc comun în viața și în scrisul multor gânditori. Pentru că ei gândesc despre Dumnezeu și se raportează la El din afara teologiei tradiționale a Bisericii. Și de aceea spun enormități fără mustrări de conștiință.

Numai că noi, fiii smeriți ai Bisericii, având ca îndreptar al vieții și al cugetării noastre pe Sfinții lui Dumnezeu, apelând zilnic la ei, la teologia lor, putem să vedem și să mărturisim diverse derapaje teologice de la teologia Bisericii Ortodoxe.

Derapaje teologice existente atât în diverse cărți, reviste, articole cât și în modul în care se raportează diverși oameni la Dumnezeu.

Spre exemplu, există teologi și filosofi care combină teologia ortodoxă a Sfinților Părinți cu diverse afirmații filosofice păgâne sau eretice pentru a vorbi despre Dumnezeu, Biserică, om, mântuire etc. Au o îndrăzneală demonică în demersul lor „explicativ”, pentru că ajung să afirme lucruri pe care nu le-a afirmat niciun Sfânt al Bisericii mai înainte de ei.

Inventarea de „revelații și dogme” sau traducerea și înțelegerea tendențioasă a cărților patristice sunt negate de prăznuirea de azi, care ne învață să păstrăm și să mărturisim adevărul teologic și experiențial care s-a crezut și s-a cinstit pretutindeni și oricând în Biserică.

Pentru că a vedea astfel lucrurile înseamnă a vedea Biserica drept un întreg, care a traversat istoria în mod organic și providențial.

De aceea, dacă cineva crede că Biserica lui Dumnezeu este o instituție care e condusă „doar de oameni” și pe care Dumnezeu „a lăsat-o de izbeliște”, trebuie să știe că gândește arian. Adică hulitor la adresa lui Dumnezeu.

Pentru că Dumnezeul treimic e fundamentul și viața Bisericii și fără El noi nu putem face nimic. Tot harul și toată sfințenia Bisericii coboară de la Dumnezeu prin Sfintele Taine și prin Sfintele Slujbe ale Bisericii și orice încercare de a minimaliza acest lucru, în favoarea factorului uman, înseamnă a gândi antropocentric.

Viața ortodoxă însă este teocentrică. Îl are pe Dumnezeu în centrul ei, pentru că Dumnezeu este izvorul existenței și al vieții noastre. De aceea, orice minimalizare a învățăturii și a vieții Bisericii, orice desconsiderare a teologiei și a experienței ortodoxe este o negare a lui Dumnezeu.

Pentru că Dumnezeu nu numai că există dar ne-a dezvăluit și modul comunional în care există și ce cere de la noi. De aceea, modul de viețuire ortodoxă e revelat de Dumnezeu pentru că el e conform cu modul teologic pe care Dumnezeu ni l-a dezvăluit.

Pentru noi, teologia și viața sunt un tot unitar și credința pe care o trăim și o mărturisim se vede în viața noastră.

Din acest motiv, a vindeca sufletul înseamnă a vindeca și trupul. Pentru că Domnul, luând trup și făcându-Se om ca noi, ne-a arătat că păcatul nu ține, în mod constitutiv, de faptul de a avea trup ci de faptul de a alege rău.

A alege să gândești și să faci lucruri pe care Dumnezeu nu ți le-a cerut înseamnă a alege să ieși din relația cu El. De aceea, orice păcat este o ieșire din relația cu El, ca și orice gând eretic și păcătos. A te pocăi pentru ele înseamnă a reveni la relația cu Dumnezeu, trăind și mărturisind adevărul Lui.

Spre exemplu, nu putem mărturisi despre Dumnezeu decât că e Treime de persoane. Nu putem spune că Dumnezeu e în 4 sau într-o infinitate de persoane ci doar în trei. Și nici nu putem să ne imaginăm ce înseamnă persoană pentru Dumnezeu și ce înseamnă comuniune pentru persoanele dumnezeiești. Pentru că noi mărturisim despre Dumnezeu doar ceea ce El ne-a revelat și despre care Sfinții Bisericii au teologhisit. Ne-au vorbit pe larg în tratatele lor teologice.

Fiul lui Dumnezeu, Unul din Treime, S-a întrupat din Prea Curata Fecioară Maria, fără să strice fecioria ei, și S-a făcut om. Așa mărturisește Ortodoxia!

Nu S-a întrupat decât o dată și doar din Fecioara Maria. Și trupul pe care El l-a luat e pământesc și nu ceresc.

Și, la fel, orice dogmă și practică liturgică a Bisericii au la bază o mărturie clară și concisă, pe baza căreia trebuie înțelese și trăite lucrurile. Fapt pentru care creștinul ortodox e omul plin de certitudini, pentru că învățăturile revelate ale Bisericii îl încredințează despre adevărul lui Dumnezeu.

Lumea e creată de Dumnezeu. Are un început în bunătatea lui Dumnezeu. Omul e creat de Dumnezeu cu suflet și trup, cu scopul de a se îndumnezei în relația cu Dumnezeu. Și orice încredințare revelațională, adică venită din partea lui Dumnezeu, produce stabilitate și coerență interioară în persoana noastră.

Și așa trebuie să vedem toată hotărârile dogmatice ale Bisericii: ca pe niște statorniciri ale noastre în adevărul revelat al lui Dumnezeu.

Pentru că adevărul dumnezeiesc are coerență interioară și nu e un adevăr amestecat cu minciună, cu incongruențe. El, adevărul dumnezeiesc revelat, trebuie mărturisit deplin și trăit cu bucurie dumnezeiască, pentru că este voia lui Dumnezeu cu noi. Și el poate fi trăit doar aici, în singura Sa Biserică, în unica Sa Biserică, alături de toți Sfinții Lui din toate secolele, pentru ca prin ei și prin noi să strălucească aceeași slavă veșnică a lui Dumnezeu.

Pentru că Hristosul Tatălui, Cel ce S-a întrupat pentru noi și pentru mântuirea noastră, S-a înălțat de-a dreapta Tatălui cu trupul Său îndumnezeit, plin de slavă…și nu cu un trup pătimaș și corupt.

Și de aceea și Biserica vorbește astăzi despre Hristosul Bisericii, despre adevăratul Hristos, adică despre Cel plin de slavă, pentru ca să arate că teologia trebuie întrupată, că teologia trebuie să ne îndumnezeiască.

Teologia ortodoxă nu se poate autonomiza, pentru că nici Biserica nu se poate autonomiza.  Teologia ortodoxă se înțelege, se scrie și se trăiește în relație reală, vie, continuă cu Dumnezeu, pentru că întreaga Biserică este în relație vie, continuă, autentică cu Dumnezeu. Biserica, teologia și viața ei nu pot fi de sine ci numai în relație cu Dumnezeu.

De aceea, teologia și viața Bisericii sunt simțire și vedere și comuniune neîntreruptă cu Dumnezeu. Trăim, scriem, iubim, ne îndumnezeim în Biserică și sub ochii lui Dumnezeu. Tocmai de aceea nu putem „reinventa” Biserica sau teologia sau viața ei ascetico-mistico-liturgică, pentru că fiecare dintre noi suntem născuți și modelați de Dumnezeu în Biserică.

Schimbarea, pentru un ortodox, e o schimbare interioară, e o transfigurare a persoanei sale și nu o schimbare exterioară. Noi ne schimbăm rugându-ne, postind, citind, cugetând la revelația Bisericii, trăind în ritmul poruncilor Sale și privind, fiind plini de slava lui Dumnezeu, lumea și pe oameni.

Dar pentru a mărturisi pe Hristos ca Dumnezeu și om trebuie să ne umplem de slava Lui în tot sufletul și trupul nostru. Căci consecința transfigurării umanității Sale a fost aceasta: de a ne îndumnezei și noi prin slava Lui.

Iar dacă suntem plini de slava Lui, de slava Treimii, atunci înțelegem de ce au apărat Sfinții Părinți dumnezeirea Fiului: pentru că, fără ea, noi nu ne putem mântui și îndumnezei. Numai Fiul lui Dumnezeu întrupat putea face toate cele ale mântuirii noastre.

Așadar, iubiții mei, dacă vrem să trăim ortodox trebuie să învățăm, mai întâi de toate, în ce crede Ortodoxia. Și pentru a ști credința ortodoxă trebuie să citim multă teologie, multe cărți patristice și pe care trebuie să încercăm să le trăim în viața noastră.

Pentru că numai astfel lucrurile au sens. Numai astfel teologia ne împlinește, pentru că ne umple de adevărul și de harul lui Dumnezeu și de toată virtutea.

Doamne, Iisus Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel care i-ai învățat pe Sfinții Tăi să Te cinstească după cuviință și să Ți Se închine în har și adevăr, învață-ne și pe noi delicatețea dumnezeiască a înțelegerii Tale și iubirea cu care să Te iubim și să Te ascultăm pururea.

Învață-ne, Iubite Doamne, curata și sfânta Ta teologie, pentru ca să ne umplem, trăind-o pe ea, de slava și iubirea Ta de oameni. Că Tu ești pacea, bucuria și frumusețea vieții noastre, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Mariologia Mineielor românești [11]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Studii

de

Teologie Dogmatică

Ortodoxă

 *

(vol. 2)

*

Cap. al 13-lea al cărții

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a.

***

Maica Domnului este „chivotul sfințeniei”[1] dar și „muntele cel prea gras al lui Hristos Dumnezeu”[2]. Iar prin specificația prea gras cred că se referă la grăsimea muntelui, adică la rodnicia lui imensă. Și pentru că ea L-a născut pe Cel care „S-a făcut pentru noi mir[3], tocmai de aceea e numită: „vas al mirului celui cu mii de miresme”[4].

Maica Domnului este „ușa darului”[5]. Adică e ușa prin care a intrat la noi Stăpânul, Care ne-a umplut de dar/ har. De aceea, ea „a deschis oamenilor ușa cea cerească”[6] a mântuirii. Posibilitatea mântuirii tuturor oamenilor. Pentru acest motiv și noi ne rugăm ca Maica Domnului, prin harul ei, să ne deschidă „ușile pocăinței”[7], pentru ca prin pocăință să ne mântuim de „ușile morții”[8]. Pentru ca prin pocăință să facem din moartea noastră o trecere spre comuniunea veșnică cu Dumnezeu.

Într-o cântare din 6 februarie se vorbește despre cum Sfinții Profeți au fost învățați „tainele” Născătoarei de Dumnezeu[9]. Și din aceeași cântare înțelegem că „tainele” Maicii lui Dumnezeu sunt, în fapt, „semnele [prefigurările] cele dumnezeiești ale nașterii”[10] Domnului.

Maica lui Dumnezeu este „cer cuvântător”[11] pentru noi. Pentru că s-a făcut „ușă încăpătoare”[12] pentru „lumina cea fără [de] materie”[13]. Pentru lumina dumnezeiască a Dumnezeului nostru treimic.

Ea este „Maică nenuntită”[14]. Maică care nu a cunoscut bărbat. Este „vistierie mare”[15], pentru că e comoara întregii lumi.

În cântările mariologice ale Crucii, Maica lui Dumnezeu I se adresează, într-un mod duios, cu „prea dulce Fiule”[16]. Pentru că prea dulce este iubirea ei pentru El.

Maica lui Dumnezeu s-a înfrumusețat cu „frumusețile fecioriei”[17]. De aceea, ea este o Mireasă plină de daruri dumnezeiești[18]. Și cu liniștea ei pierde „viforul păcatului” din ființa noastră[19].

Născătoarea de Dumnezeu „îmblânzește furtuna valurilor”[20] din sufletul nostru. Și „ne încinge cu tărie” prin post și prin nevoințe. Cu tărie împotriva demonilor[21].

Într-o cântare din 5 martie, Maica lui Dumnezeu este „sabie cu două ascuțituri, care tai[e] capul vrăjmașului”[22]. Dar este și „capul cinstitei feciorii”[23], adică Fecioara prin excelență.

Născându-L pe Domnul, Pururea Fecioară Maria s-a arătat „loc de sfințenie”[24]. De aceea, ea este „ușa dumnezeieștii lumini”[25] pentru oameni. Este „chemarea lui Adam”[26] din Iad și „dezlegarea Evei”[27] din lanțurile Iadului, așa după cum sunt iconizați cei doi Sfinți Protopărinți în Icoana Învierii Domnului.

Maica lui Dumnezeu este „liman neviforât”[28] pentru noi. Ea este „înfrumusețarea Apostolilor și întărirea Sfinților Mucenici, lauda și mântuirea Cuvioșilor”[29]. Pentru că Maica lui Dumnezeu ne ajută pe fiecare dintre noi ca să ne mântuim.

Pentru ca să vorbească despre întruparea Domnului, o cântare din ziua de 23 martie o numește pe Maica lui Dumnezeu „ușa pogorârii”[30] Sale. Iar Sfinții Mucenici o predică pe Născătoarea de Dumnezeu[31].

Arhanghelul Gavriil adeverește Maicii Domnului „taina cea ascunsă și de Îngeri neștiută”[32]. Adică taina întrupării lui Dumnezeu Cuvântul din pântecele ei.

Și pentru că nașterea Domnului din Fecioară a fost suprafirească, tocmai de aceea Maica lui Dumnezeu e numită, într-o cântare a zilei de 25 martie, „pământul cel nesemănat”[33].

Născătoarea de Dumnezeu este „bucuria lumii [și] veselia neamului nostru”[34]. Veselia reală, duhovnicească, soteriologică.

Ea este „brazdă cinstită, cu bun rod și bine-odrăslitoare”[35]. Și este „rug însuflețit”[36]: afirmație cu adresă la Ieș. 3, 2. Căci ea este „mai desfătată decât cerurile și decât pământul”[37].


[1] Mineiul lunei lui Fevruarie, tipărit cu aprobarea Sântului Sinod al Sântei nóstre Biserici Autocefale Ortodoxe Romăne, Ed. Tipografia Cărților Bisericesci, Bucuresti, 1893, p. 26.

[2] Idem, p. 53.

[3] Idem, p. 56.

[4] Ibidem.

[5] Idem, p. 62.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 63-64.

[10] Idem, p. 64.

[11] Idem, p. 87.

[12] Idem, p. 90.

[13] Ibidem.

[14] Idem, p. 144.

[15] Idem, p. 154.

[16] Idem, p. 155, 245.

[17] Idem, p. 179.

[18] Ibidem.

[19] Idem, p. 180.

[20] Mineiul lunei lui Martie, tipărit cu aprobarea Sântului Sinod al Sântei nóstre Biserici Autocefale Ortodoxe Romăne, Ed. Tipografia Cărților Bisericesci, Bucuresti, 1893, p. 8.

[21] Idem, p. 34.

[22] Idem, p. 35.

[23] Idem, p. 41.

[24] Idem, p. 76.

[25] Idem, p. 79.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem.

[28] Idem, p. 112.

[29] Idem, p. 158.

[30] Idem, p. 179.

[31] Idem, p. 183.

[32] Idem, p. 185.

[33] Idem, p. 194.

[34] Idem, p. 197.

[35] Idem, p. 219.

[36] Idem, p. 221.

[37] Idem, p. 258.

Ștefan Octavian Iosif: ochiuri de poezie [1]

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/9b/Jan_Vermeer_van_Delft_016.jpg

Vermeer, Dantelăreasa

Poezia lui Iosif e delicată ca o dantelă. Poetul e atât de sensibil, încât poezia sa e aproape străvezie.

A fost interpretată, de aceea, ca o poezie facilă/ ușor de înțeles, pentru că mulți n-au avut răbdarea să-i înțeleagă migala sculpturii în mătase.

Câteva din poemele sale erau selectate pentru manualele de școală generală (nu știu dacă mai sunt încă…).

Iosif nu este însă un poet simplu. E un poet care pune o problemă serioasă: câți dintre cititori și critici pot să vadă dincolo de „țesătura” foarte fină a versurilor sale, care par clare? Pentru că dificultatea receptării lui nu stă în greutatea speculațiilor, ci în…gradul de sensibilitate al celui care citește.

Rafinamentul țesăturii lui poetice nu e vizibil cu ochiul liber.

Între critici, dreptate i-a făcut, de curând, Mihai Zamfir, apreciind că

„Șt. O. Iosif a fost privit multă vreme drept un soi de Coșbuc minor: nimic mai fals! […] Șt. O. Iosif și Coșbuc țin de două epoci și de două mentalități diferite. […]

Versurile lui Iosif ating o muzică interioară inimitabilă. Marea poezie germană joacă, deci, pentru a doua oară, după Eminescu, rolul cel mai important în formarea unui poet de anvergură [se referă la faptul că s-a exersat traducând foarte mult din poezia romantică germană]. […]

Poetul atinge capodopera atunci când, ignorând parcă deliberat tema convențională, își transformă versul în muzică discretă” [1].

Plecând chiar de la două dintre poeziile care intrau în manualele pentru cei mici, Bunica și Cântec sfânt, el remarcă:

„Poezia intrinsecă a unor strofe ca acelea de mai sus provine și dintr-o operațiune stilistică decisivă: dincolo de melodia heineeană suavă a versului, poetul a realizat o alchimie lexicală subtilă: toate cuvintele utilizate sunt străvechi, majoritatea provenind din fondul latin primordial al limbii române, cu plurisemantism garantat. Pe baza lor, se creează o poezie cu aerul permanenței, dincolo de timp și de loc, acolo unde tradiția națională plonjează în ancestral.

Dacă un străin ar dori să învețe limba română plecând de la texte poetice, poezia lui Șt. O. Iosif i-ar putea servi drept îndrumar didactic ideal” [2].

Ca tehnică poetică și viziune artistică, versurile sale reprezintă o sinteză între romantism, simbolism și tradiționalism.

Însă cele trei direcții amintite sunt atât de bine topite în pânza liricii sale, încât sunt imposibil de destrămat într-un comentariu.

Călinescu nu greșea când îl considera pe poetul de la Sămănătorul un neoromantic, socotind că

„Iosif face discret și poate inconștient [?] legătura între romantismul german și simbolismul francez verlainian, care e un neoromantism” [3].

Iosif făcea sinteze în maniera în care știa că făcuse și Eminescu…

Încât a ajuns el însuși o chintesență poetică, însumând tonalități auzite și prevestite: de la Eminescu la Blaga și de la Coșbuc la Bacovia.

Restrângându-ne la epoca lui, a începutului de secol XX, Iosif e un neoeminescian paseist în concepție, ca mulți dintre confrații săi, care a strâns în versurile lui suavitatea miresmelor și a florilor lui Anghel, diafanul metafizic al lui Petică, sensibilitatea față de cei nedreptățiți a lui Tradem și a simboliștilor și privirea lină spre sat și spre tradiție a tradiționaliștilor – Iosif scrie o poezie a satului sublimată, învăluită într-o lumină dulce-crepusculară, fără patimi și vijelii sufletești.

De aici a rezultat un lirism condensat, epurat de aluviuni, într-un vers limpede ca cristalul.

Așteptarea înfiorată, mesianică, a unui viitor mai bun pentru Ardeal și pentru români, care l-a consacrat pe Goga, e prezentă și în câteva compoziții ale sale.

Versurile lui Iosif sunt stăpânite o candoare infinită, ca o lumină inefabilă ce îmbrățișează toate. Pe tablourile sale parcă s-a așezat deja, de la bun început, patina timpului, încât răbufnirile și resentimentele nu mai au rost. Firea blândă și iertătoare a poetului și-a lăsat amprenta în poezii, estompând imaginile prea vii sau prea crude.

Iosif are pasiunea paseistă a romanticilor, dar deține și secretului vagului simbolist, ca tehnică poetică, încât, dintr-o anumită perspectivă, poate fi considerat un Grigorescu sau Aman în poezie.

Amintirea, memoria afectivă chiar, joacă un rol semnificativ în unele poezii – proustianismul este, de fapt, un efect al romantismului.

Are nostalgia ruinelor și a castelelor medievale, a lumii vechi, născută nu numai din lectura poeților germani, ci transmisă și prin tradiția sa proprie: îi evocă pe Miron Costin și Ion Neculce în Cronicarii, pe Șincai într-un poem omonim și de asemenea pe Cârlova, ca pe poetul care a reînviat „Târgoviștea cu vechile-i palate”.

E creatorul unui baladesc romantico-simbolist pe care și l-au revendicat mai târziu Negoițescu și cerchiștii [4].


[1] Mihai Zamfir, op. cit., p. 388-389.

[2] Idem, p. 392.

[3] G. Călinescu, op. cit., p. 603.

[4] N. Manolescu, op. cit., p. 514: „Iosif a putut fi considerat modernizatorul la noi al baladei romantice germane, care a ajuns (și pe această cale) la Radu Stanca și Șt. Augustin Doinaș”, după cum afirmat Ion Negoițescu în Istoria sa.

În fața a două putini

in fata a doua putiniPutinile sunt făcute cu mâna. Cu mână de bărbat. La fel și picturile de pe uși. Dacă vrem bărbați reali trebuie să vrem bărbați cu uși în suflet. Cu uși deschise spre Dumnezeu.

Pentru că aici, în Muzeul Satului din București, nu sunt numai obiecte muzeale ci și amprente ale spiritualității ortodoxe a poporului român. Dincolo de tot ceea ce găsim acolo e credința și nădejdea lui. E iubirea lui de frumos.

Iar în simplitatea și trăinicia obiectelor și a clădirilor poporului nostru găsim o amprentă definitorie a ortodoxiei românești.

1 2 3 10