Plânsul interior, neauzit al sufletului, murmura lui subterană, tainică, îmbrăcată în marmura clară, sculpturală a artei sale poetice, reclamă o cântare corespondentă al cărei sunet se stinge („nota sfântă care piere”) sau nu a fost încă inventat: „Cântarea care n-a fost spusă/ E mai frumoasă ca oricare” (Când vioarele tăcură III).

Petică atribuie artei o tainică forță mistică:

În nota sfânta care piere
În tremurările sfioase
A unor rugi de Magdalene
Curg clare lacrimi prețioase.

Dar în cântarea fără nume
Ascunsă-n negrele vioare,
E-o tragedie tăinuită;
Plâng albe vise moarte-n floare.

Tristețea lor neprihănită
Atât e de chinuitoare
Că pune-n suflete pătate
O mistică înfiorare.

Și o chemare zace-n ele
De-o zdrobitoare nostalgie:
Tortura ei necunoscută
Este suprema poezie.

Și cel menit să ducă dorul
Cântării sfinte și alese

Își simte inima cuprinsă
De suferinți neînțelese.

„Suprema poezie” nu este însă muzica, oricât de abstractă și diafană ar fi ea, ci este „chemarea” abisală din „suflete pătate” cuprinse de „o mistică înfiorare”,auzind „tristețea neprihănită” a unei muzici.

Tocmai de aceea „suprema poezie” întrece cântarea/ muzica, pentru că ea consistă în neliniștea chemării mistice, mai presus de înțelegerea obișnuită: o neliniște „necunoscută” – pentru că nu este numai umană –, dar simțită.

Și pentru că este „necunoscută”, de aceea dă naștere la „suferinți neînțelese” pentru mulți.

Poetul este „cel menit să ducă dorul” întrupării unei arte care să poată transmite ceea ce o transcende, care să fie cântare sfântă și aleasă.

Versurile lui Petică ne înfățișează un ideal de puritate/ neprihănire, transmundan, ceresc.

Când vioarele tăcură VII ne reprezintă alegoric trecerea din această lume a fecioarelor „cu mijloace de trestii”: cu gândire și cu suflet mlădiate de harul lui Dumnezeu, pentru a nu se împotmoli în această lume:

În calda voluptate din serile-argintine
Fecioarele trecură cu mijloace de trestii
Pleacate-n tremurare, iar farmecul poveștii
Cânta în note clare pe culmile senine.

Râdeau privind-nainte albastra depărtare
Cum tremură în raza de purpură-nfocată,
Căzută-ncet din bolta înaltă și sculptată
În cerul singuratec dormind pe larga zare.

Și vorba lor ritmată pe forma făurită
De rugile din temple
urca în vântul serii
Cum urcă linștită în calda noapte-a verii
Spre stele de aur dorința fericită.

În urma lor rămân „romanțe triste”: „Ca stoluri rătăcite pe frunze se lăsară/ Suspine prelungite în blonde note stinse:/ În umbră-nfiorate cu aripile-ntinse/ Plângeau romanțe triste pe coarde de ghitară”.

Între pământul stolurilor de suspine și „culmile senine” ale cerului este o distanță pe care nu o pot parcurge decât cei care iubesc „albastra depărtare”.

Trestiile fecioarelor se pleacă spre cer până când se confundă cu slava cerului pe care au iubit-o: „Fecioarele trecură cu mijloace de trestii/ Pleacate-n tremurare /…/ privind-nainte albastra depărtare/ Cum tremură în raza de purpură-nfocată”

Trestia intră în raza de foc…se contopește cu ea.

Smerenia fecioarelor „plecate-n tremurare” de bucurie sfântă le deschide iubirea tremurătoare a cerului: pe cât de imensă, pe atât de sensibilă față de cei care își îndreaptă toată sensibilitatea spre ea.

Dar tremurarea caracterizează și…privirea poetului.

„Cerul singuratec dormind pe larga zare”, pe lângă faptul că este un moment pictural aparte în aceste versuri – o tușă rustică, patriarhală –, reprezintă, în economia peisajului celest, un spațiu de trecere, o linie sau o punte către „bolta înaltă și sculptată”: către Biserica cea veșnică.

Rostirea fecioarelor este inefabilă, dar este „ritmată pe forma făurită/ De rugile din temple”: vorba, cuvântul, dialogul au o formă interioară, pe care o dăltuiește treptat activitatea spirituală/ duhovnicească.

Sub „bolta înaltă și sculptată” a Bisericii eterne răsună acele cuvinte care au învățat ritmul rugăciunii și au căpătat forma cugetărilor înalte, dumnezeiești, prin exercițiul îndelungat al ascezei.

Caracterul și personalitatea umană se păstrează în veșnicie, iar ritmul și forma vieții deprinse pe pământ ne însoțesc în trecerea noastră.

Dar traversarea aceasta spre „albastra depărtare” și locuirea sub „bolta” sfântă sunt posibile numai prin deprinderea cu ritmul și forma pomenite.

Și iată că și gândirea mistică ne poate dărui ritmul și forma poeziei! Ritmul ei interior și forma ei lăuntrică, cu adevărat esențiale.

Ceea ce părea o poezie febrilă de dragoste (amintind de lirica lui Federico Garcia Lorca[1]) – în poemul Când vioarele tăcură VIII – se răcorește cu lutul mormântului:

Femei cu flori aprinse în păru-ntunecat
Femei cu flori aprinse trecură pe-noptate
Și pașii lor de umbră pe căi nemaiumblate
Sunară triști ca viersuri din cântecul uitat. /…/

Seri triste coborâră pe visu-mi vechi și sfânt,
Seri triste ca un flaut ce plânge-n depărtare:
Păreau o liturghie la veștede altare
Șoptită-n dulce tremur la umbră de mormânt.

Culorile intense, aprinse, cu iz languros, mediteranean (Petică a fost îndrăgostit de o dansatoare spaniolă), se liniștesc „la umbră de mormânt”.

Este o situație poetică întrucâtva similară celei din poemul Fecioara în alb XV, și pe care am comentat-o la timpul potrivit.

Poetul vede intens atât iubirea, cât și moartea.

Privită prin rama mormântului, pasionalitatea capătă alte culori.

Pașii de umbră ai iubitei nu sună a promenadă amoroasă, ci duc la umbra mormântului.

Iar, între floarea aprinsă și altarele veștede, timpul se evaporă ca o muzică plânsă de flaut.

Poetul are simțul acut al depărtării de această existență, de aceea și rafinamentul percepțiilor sale este excepțional, cu contribuția, desigur, și a lecturilor sale extrem de bogate.


[1] A se vedea:

http://en.wikipedia.org/wiki/Federico_Garc%C3%ADa_Lorca.

Did you like this? Share it: