Zi: 2 mai 2014

Pagina sursă. Despre autor.

***

Eminențele Voastre, Excelențele Voastre, Dragi frați și surori,

Hristos a înviat!

Experiența învierii Domnului a creștinilor ortodocși, ca evenimentul care încununează iconomia mântuirii, ca revelare ultimă a slavei eshatologice, a fost destinat pentru umanitate și pentru creație în întregimea ei. [Căci] Paștiul reprezintă „o explozie de bucurie”, așa cum îl descria la un moment dat Părintele Dumitru Stăniloae, bucuria inexprimabilă pentru biruința vieții asupra morții.

Lumina învierii lui Hristos luminează toate aspectele vieții [noastre], pătrunzând astfel credința ortodoxă și spiritualitatea, închinarea și slujirea, viața cotidiană a oamenilor credincioși, întreaga viață a Bisericii și întreaga creație. [Pentru că], „acum toate lucrurile s-au umplut cu lumină: cerul și pământul și regiunile de dedesubt. Așa că toată creația să prăznuiască învierea lui Hristos, prin Care aceasta s-a făcut”.

De aceea este departe de a fi întâmplător faptul că Paștiul ortodox, în timp ce a încorporat, la nivel local, numeroase elemente externe și obiceiuri populare, păstrează peste tot o luminozitate, o autenticitate și o adâncime existențială, care sunt, în mare parte, necunoscute în Apus. Departe de a fi doar o „amintire” a învierii lui Hristos, acesta este „o mărturie și o garanție” a propriei noastre învieri în Domnul, [este] „praznicul participării noastre la Paștiul lui Hristos”, în cuvintele memorabile ale Părintelui Alexander Schmemann. [Căci] firea umană se înalță împreună cu Hristos Cel înviat, pentru a se împărtăși de slava Sa, în Împărăția Sa.

[Astfel], Paștiul este „cel care ne deschide nouă ușile Paradisului”. Și ori de câte ori teologia ortodoxă face vreo referință la îndumnezeire, ca la scopul final al oricărei ființe umane, se presupune că o astfel de perspectivă mântuitoare este acordată umanității ca un rezultat al învierii lui Hristos.

Astfel, învierea [Domnului] este cea care revelează înțelesul ultim al întrupării Logosului [dumnezeiesc]. [Odată cu învierea Lui din morți], Crucea Domnului devine simbolul biruinței împotriva morții, o expresie a bucuriei Învierii. „Iată, prin Cruce, bucurie a venit la întreaga lume!”. Tocmai de aceea, în Ortodoxie, Slujba Patimilor nu este depresivă și tristă. Căci, aici, certitudinea viitoarei Învieri, care este „o răscumpărare din durere”, face plânsul bucuros. [Pentru că] o cântare spune: „universul/ cosmosul a fost umplut cu bucurie în experiența învierii Tale”.

În viața Bisericii, unde amărăciunea Crucii [the bitterness of the Cross] este indisolubil legată de bucuria Învierii [the joy of the Resurrection], cei credincioși au experiența că sunt „cetățeni ai cerului” și anume că sunt ființe care „nu trăiesc numai cu pâine” (Mt. 4, 4). Dar o astfel de experiență nu îi decuplează pe cei credincioși de la realitate, nici nu îi face indiferenți față de nenorocirile și travaliile vieții umane cotidiene și față de coexistența [cu alți oameni] în [această] lume.

Ortodoxia este, mai presus de toate, eshatologică, fără ca prin asta să fie o religie de dincolo [de lume]. [Iar] orice formă de eshatologie care ignoră istoria este incompatibilă cu sfânta misiune a poporului lui Dumnezeu. [Pentru că] Biserica lui Hristos este „în lume”. Și aceasta este, cu siguranță, aici, în această lume, și ea este chemată să dea mărturia ei mântuitoare.

[Însă aceste] cuvinte remarcabile ale lui Hristos: „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta” (In. 18, 36), subliniază, în mod puternic, faptul că Împărăția lui Dumnezeu nu are nicio relație cu cea căzută, cu lumea coruptă. Cu toate acestea, Evanghelia nu ne indică o Biserică dezîntrupată, auto-suficientă și nepăsătoare, indiferentă față de condiția umanității și a lumii. Căci a fi în lume [înseamnă că] prezența și orientarea Bisericii sunt susținute de caracterul ei, [acela de a fi] „afară din lume”.

Ortodoxia nu ignoră semnele timpurilor, nici nu închide ochii la provocările, la problemele sau la perspectivele constructive ale fiecărei epoci. Cu toate acestea, Biserica se apropie de lume și de istorie prin lentilele propriei ei fidelități față de Tradiție. Aceasta păzește, în mod credincios, teologia trinitară a Părinților răsăriteni și toate aspectele moștenirii patristice: teologia persoanei, Sfânta Euharistie ca nucleu al Bisericii și ca icoană a Împărăției lui Dumnezeu, treapta episcopului ca și cap al slujirii euharistice și ca garant al unității Bisericii, modelul eclesiologic sinodal sau conciliar ca sistem permanent de deliberare al Bisericii, cultul său luminos, cugetul ascetic ca o mărturie a celor din urmă, proprietatea ființelor umane de a fi preoți și păstrători ai creației, iubirea de oameni și facerea de bine, bucuria spontană a praznicelor ei, care risipește ceața preocupărilor lumești și, nu în ultimul rând, dorința de nestins pentru veșnicie.

Aceasta este acea credincioșie identică cu moștenirea patristică, care a stabilit Biserica Ortodoxă pe calea de a convoca Sfântul și Marele Sinod, [care] acum se află în faza finală de pregătire. [Căci] stabilitatea Ortodoxiei [este] o chestiune de importanță absolută pentru întreaga Creștinătate [și ea] constituie preocuparea noastră primă. Ortodoxia este chemată să aplice, în mod consistent, principiile ei eclesiologice fundamentale legate de catolicitatea și sinodalitatea Bisericii, într-un mod prin care să răspundă reproșurilor de „ortodoxism” și de „etnocentrism” aduse împotriva ei.

[De aceea], trebuie amintit că Biserica Ortodoxă a emis o condamnare sinodală a naționalismului încă din anul 1872 și că a făcut acest lucru, în numeroase ocazii, de atunci [și] până acum. [Căci] conceptul de națiune nu poate deveni un factor determinant al vieții Bisericii sau o axă a organizării Bisericii. [Și] ori de câte ori o Biserică Ortodoxă se lasă pradă retoricii naționaliste și acordă credit tendințelor rasiale, aceasta pierde din vedere principiile teologice autentice și cedează în fața unei mentalități căzute, străină în mod total de esența Ortodoxiei.

Această genuină mentalitate ortodoxă este exprimată, de asemenea, în participarea Bisericii în [cadrul] mișcării ecumenice. Și este un fapt incontestabil că dialogurile ecumenice au produs momente de contact sincer și genuin, de cunoaștere comună și de îmbogățire [interioară]. Textele care le-au urmat au făcut numai să confirme, în mod repetat, arhetipurile comuniunii noastre creștine, rădăcina noastră comună în Biserica nedespărțită. [Iar] dacă obiectivul principal al mișcării ecumenice este unitatea văzută a Bisericii, [atunci] eclesiologia e datoare să rămână în centrul dialogurilor noastre. Căci realizarea acestui scop nu e obținută printr-un minimalism eclesiologic [ecclesiological minimalism] sau printr-un ecumenism bazat doar pe bune intenții [an ecumenism based on good intentions alone], ci printr-o afirmare autentică a conținutului unității și a aspectului euharistic al Bisericii [but by an affirmation of the authentic content of unity and the Eucharistic aspect of the Church].

Alături de dialogurile inter-confesionale, noi am fost activi, de asemenea, în dialogul inter-religios, în mod particular cu iudaismul și islamul, cu rezultate pozitive, încurajând înțelegerea noastră reciprocă și depășind prejudecățile. [Pentru că] seriozitatea religiilor este în zilele noastre măsurată, în mare parte, prin contribuția lor la lupta pentru reconciliere și pace. [Iar] pacea între religii trebuie să slujească ca un model de inspirație pentru pacea lumii.

[De aceea], noi suntem întristați în mod grav de valul de violență recent, inacceptabil, din Orientul Mijlociu, [care este] leagănul credinței în Dumnezeul Cel unul [the cradle of faith in the one God,] și cu atât mai mult pentru faptul că numele lui Dumnezeu este folosit ca un strigăt de luptă. Violența în numele lui Dumnezeu și a religiei oferă credință și esența sa umanitară unui ochi înnegrit. [Din acest motiv], noi facem apel la toată lumea în cauză, prin ocazia de față, așa cum am făcut de-a lungul [timpului], pentru terminarea imediată a vărsării de sânge și pentru începerea procesului de reconciliere.

Un semn în plus de deschidere este interesul deosebit al Ortodoxiei pentru problemele și provocările culturii moderne și a consecințelor ei pentru persoana umană și pentru întreaga creație. [Însă] deschiderea Bisericii spre lume nu ar trebui să fie confundată cu o absorbție a Bisericii în ea. Deschiderea [Bisericii] nu înseamnă secularizare și modernizare a Evangheliei. [Căci] cum ar putea Crucea, etosul euharistic, ascetismul creștin și nădejdea într-o „înviere de obște” să fie modernizate?

Ortodoxia, desigur, nu se înfricoșează de dialog. Dimpotrivă, ea îl caută și îl cultivă.  Același lucru este valabil și în ceea ce privește dialogul cu cultura contemporană, [acesta fiind] cadrul istoric în care Ortodoxia este chemată să locuiască și să ofere mărturia ei referitoare la Hristos.

Fără a nega progresul orbitor [the dazzling progress] atins de către știință și tehnologie, cu tot impactul său benefic în viețile noastre, noi ar trebui, totuși, să fim atenți, tot la fel de bine, și la pericolele care rezultă din scientism și din excesele tehnicizării, care este o predare totală a culturii în fața tehnologiei. [Pentru că] progresul științific nu este capabil, prin sine însuși, să răspundă la întrebările existențiale profunde ale umanității și nici nu poate să le elimine.

Noi am căutat, în mod foarte sincer, să promovăm o cultură ecologică, făcând tot posibilul pentru a sensibiliza conștiințele, precum și de a mobiliza instituții, grupuri sociale, organizații și persoane fizice pentru a ajuta cauza mediului înconjurător amenințat [de pericole]. În acest duh, ne amintim, fără încetare, de dimensiunea cosmologică a păcatului și de efectele devastatoare ale stării spirituale rele care îl afectează pe omul modern. Mai mult decât atât, noi am subliniat adevărul relației euharistice cu creația, în care poziția omului [în creație] este aceea de „lucrător” și de „păstrător” al ei.

Evoluțiile recente din economie și preocuparea socială și individuală, pe scară largă, cu prosperitatea materială au subminat coeziunea socială și solidaritatea. În mod cert, noi nu suntem politicieni și nici economiști. Cu toate acestea, noi știm foarte bine că funcția politică cât și cea economică nu trebuie să fie separate de principiile dreptății și de respectul pentru drepturile și nevoile fundamentale ale umanității. Biserica ascultă strigătele victimelor care suferă nedreptate, violență și sărăcie. Ea se împotrivește exploatării și reificării [transformării lor în obiecte n.n.] oamenilor, dacă acestea se produc în numele puterii, al pieței [de consum] sau al altor forme de oportunitate.

Viața în Biserică înseamnă o eliberare din fortăreața sinelui nostru și a necesităților sale individuale. Ea este sinonimă cu o întoarcere către alții, pe când închiderea în sine este condamnată ca păcat. [Această închidere în sine] este absența celuilalt, care este Iadul. [Căci Iadul] nu este prezența celuilalt.

În mijlocul culturii noastre moderne, centrată pe sine și materialiste, mesajul Ortodoxiei este că acest homo clausus [om închis], om închis care doar cere și niciodată nu dăruie nimic, este omul lui a avea, [însă, în același timp], el este ființa alienată [înstrăinată de originile sale n.n.] prin excelență. Și, într-adevăr, e regretabil pentru o ființă umană să se învârtă [doar] în jurul său sau al propriului sine, [considerându-l] fundamentul ei, ultimul ei punct de referință.

Iubiți frați și surori în Hristos,

Sfântul [Apostol] Pavel descrie adevărul Crucii și al Învierii [Domnului] prin recurgerea la termenul de libertate (elefteria).

În acest context, libertatea înseamnă, în primul rând, că noul mod de existență este un dar [primit] prin harul lui Dumnezeu, Care este însăși sursa libertății [noastre]. [Căci], în cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul, [Dumnezeu este] „Cel care tânjește după mântuirea tuturor oamenilor și râvnește la îndumnezeirea lor”.

În al doilea rând, libertatea, așa după cum ne-o spune Sfântul Pavel, exprimă faptul că mântuirea este o eliberare de sub lege, moarte, rău și păcat.

În al treilea rând, că libertatea este în mod indisolubil legată de dragoste și este exprimată ca dragoste.

Toate aceste aspecte ale libertății corespund cu caracterul eclesial al vieții în Hristos și cu orientarea ei eshatologică. Adevărul „libertății de obște”, așa cum a numit-o [Sfântul] Nicolae Cabasila, se face văzut în viața liturgică a Bisericii, în rugăciunea și lupta ascetică, în teologia harismatică a Părinților, în splendoarea luminoasă a Bisericii Sfânta Sofia, în arta icoanelor, în slujirea filantropică a Bisericii, în viața antinomică a celui credincios care este spânzurat [hanging] între cruce și înviere, în evlavia populară și în bucuria inefabilă a zilei pascale. Avându-le pe toate acestea în minte, noi putem vedea de ce Părintele Alexander Schmemann, de fericită pomenire, a scris că „Biserica în sine este libertate [the Church itself is freedom]”.

În concluzie, ne-am dori să remarcam faptul că, ceea ce se cere de la Bisericile noastre astăzi este [aceea] de a funcționa ca viață și libertate, un mod alternativ de viață și de libertate pentru omenirea modernă. Acestea [Bisericile] ar trebui să furnizeze răspunsuri vitale la întrebările contemporane și, mai mult decât să le ofere sprijin și asistență, ele trebuie să țină porțile Cerului deschise [they must keep the gates of Heaven open], făcând astfel vizibil Adevărul, Care, pentru noi, creștinii, El nu este ceva ci Cineva, [adică] Iisus Hristos.

Desigur, Biserica mărturisește foarte bine Adevărul și prin tăcerea ei. Dar dacă Biserica vorbește sau alege să tacă, ea face acest lucru din aceeași rațiune și anume: din dragoste de Dumnezeu.  [Lucru pe care și] Avva Pimen l-a scris cândva: „Cei care vorbesc din dragoste de Dumnezeu, fac bine, pe când cei care tac din dragoste pentru Dumnezeu, de asemenea”. [Așa cum sunt aceste cuvinte] relatate în Pateric, o colecție [patristică foarte] cunoscută, care cuprinde zicerile Părinților din pustie.

[Căci], „din dragoste de Dumnezeu” înseamnă pentru noi, creștinii, întotdeauna „din dragoste pentru umanitate”, atâta timp cât Dumnezeul nostru este întotdeauna Emmanuil, [adică] „Dumnezeu [este] cu noi”. [Amin!].