Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör kayseri escort

Zi: 4 mai 2014

Sfântul Isidor al Sevillei, Istoria regilor goți, vandali și suevi [8]

Traduceri patristice

*

vol. 4

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

Sfantul Isidor al Sevillei

Sfântul Isidor, Arhiepiscopul  Sevillei

(n. c. 560-636, † 4 aprilie,

pomenit pe 4 aprilie în Biserica Ortodoxă)

*

Istoria regilor

goți,  vandali  și

suevi

 *

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a.

***

53. Atunci s-a adunat sinodul episcopilor, din diverse provincii ale Hispaniei și ale Galliei, și a condamnat erezia ariană. Și la acest sinod a fost însuși conducătorul cel foarte credincios[1] și care a susținut [hotărârile] prin prezența sa și a subscris lor, întărindu-le. Și a renunțat, împreună cu toți ai săi, la necredință[2], pe care, până atunci, poporul goților o învățase de la Arius.

[Și au început] să predice unitatea celor trei persoane în Dumnezeu, pe Fiul născut din Tatăl Cel consubstanțial [cu El] [și] pe Duhul Sfânt, Care purcede în mod inseparabil din Tatăl și din Fiul [Spiritum Sanctum inseparabiliter a Patre Filioque procedere] și este un Duh al Ambilor [et esse Amborum unum Spiritum], de unde și una sunt [unde et unum sunt][3].

54. De asemenea, el a purtat război glorios împotriva neamurilor dușmane, ajutat de credința pe care a primit-o. Și anume, francii au năvălit în Gallia cu circa 60.000 de oameni înarmați.

[Dar] el[4] a trimis pe generalul Claudius împotriva lor și [acela] s-a întors cu un glorios triumf. Încât niciodată, în Hispania, goții nu au mai avut o victorie în război mai mare sau similară cu aceasta. Căci au căzut mii de capete dușmane. Și au rămas [pe câmpul de luptă] părți ale armatei [francilor], care au fost puse pe fugă, în ciuda nădejdii lor, goții urmărindu-i din spate și tăindu-i până la granițele împărăției lor.

Însă, adesea, el trimitea armate împotriva insolențelor romanilor [Romanorum insolentias] și a atacurilor celor din Vascones[5]. Din acest motiv el nu a purtat mari războaie, ci, mai degrabă, a văzut [atacurile armate] ca exerciții [militare], [prin care] și-a antrenat oamenii pentru a-i folosi în luptă.

55. Iar provinciile pe care tatăl său le-a cucerit prin război, acesta le-a păzit în pace, domnind prin dreptate, cârmuindu-le în mod direct. Căci a fost calm, blând, foarte bun. Și astfel, având har în fața sa și purtând o așa mare bunătate în sufletul său, care a influențat mințile tuturor, prin aceasta i-a atras pe cei răi la simțirea iubirii pentru el. Și astfel, el a fost liberal [liberalis][6].

Pentru că el a restaurat averile privaților [opes privatorum][7] și moșiile Bisericilor [Ecclesiarum praedia], pe care tatăl său, în mod rușinos, le-a asociat averii regale, sub jurisdicția sa. Căci el a fost blând și astfel a ușurat tributul poporului prin faptul că le-a arătat îngăduință [indulgentia].

56. De asemenea, el s-a îmbogățit cu multe daruri și mulți i-au adus onoruri publice. [Căci] averile sale [le-a împărțit celor aflați] în mizerie, bogățiile sale le-a dat celor ascunși[8], știind [foarte bine] că pentru aceasta i-a fost dată domnia. Și el s-a bucurat să beneficieze [de această demnitate] și să facă un bun sfârșit începutului celui bun. Căci el a primit slava credinței celei drepte încă de la începutul domniei, într-un mod nou, cuprinsă într-o mărturisire și pocăință publice. A trecut [la Domnul] la Toleti [Toledo], sfârșindu-se în pace, după ce domnise [timp de] 15 ani.

57. În anul 639 [601] [d. Hr.], în al 17-lea an al împărăției lui Mauricius, după regele Recaredus a domnit fiul său, Liuva[9], care a domnit 2 ani. Acesta a fost născut de o mamă ignobilă dar virtutea sa l-a făcut să se distingă. Wictericus[10] însă, împotrivindu-se tiraniei sale[11] – deși [Liuva era] la prima înflorire a tinereții – i-a luat domnia fără luptă, și după ce i-a tăiat mâna dreaptă, el l-a ucis pe când avea vârsta de 20 de ani. Asta în al 2-lea său an de domnie.


[1] Recaredus.

[2] Adică la erezia ariană.

[3] Afirmațiile subliniate, adică cele despre Sfântul Duh și modul Său de proveniență, reprezintă erezia lui Filioque. Și această erezie romano-catolică neagă revelația dumnezeiască de la In. 15, 26, unde Domnul ne-a spus că Sfântul Duh purcede din Tatăl și vorbește despre „o purcedere” a Sfântului Duh „deopotrivă” din Tatăl și din Fiul și despre o „unitate” a Fiului cu Tatăl care presupune „desființarea” persoanelor Lor.

[4] Regele Recaredus.

[5] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Vascones.

[6] Om onorabil, generos.

[7] Averilor cetățenilor obișnuiți.

[8] Oamenilor săraci.

[9] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Liuva_II.

[10] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Witteric.

[11] A lui Liuva.

Poezia lui Ștefan Petică [18]

De altfel, în acest ciclu, poezia de dragoste pendulează între sentimentul aprins/ febril și a-pathia pe care o generează gândul la moarte (o cumpănire în care va sta și poezia lui Blaga, nu peste multă vreme). Între pasiunea dezlănțuită și iubirea plină de grație, al cărei temperament diafan poetul știe să-l zugrăvească în versuri ca nimeni altul în poezia noastră.

Personalitatea poetului nu este însă fracționară, chiar dacă aici pare să încline mai mult spre neliniște, tristețe și chiar scepticism. Sensibilitatea și obsesiile sale poetice sunt, în bună măsură, aceleași.

Când vioarele tăcură II trasează același profil, pe care l-am întâlnit adesea în ciclul anterior, al femeii sfinte, angelice, adorate:

Plutea o durere ca-n tainele sfinte
Pe sala cea veche și-n flacări aprinse
Murea ziua albă pe stofele-ntinse,
Iar flautul magic plângea înainte.

Mănunchiuri albastre de mici viorele
Lăsară parfumuri subtile și clare
În preajmă: o dulce și caldă-ntristare,
Și nota ușoară lovea în perdele.

Ea sta glorioasă ca-n razele sfinte,
Și iată! În vraja de note ușoare
Iubeam pe frumoasa etern visătoare;
Iar flautul magic plângea înainte.

De data aceasta, este chiar mai mult decât un profil sau o imagine stilizată, este un tipar iconic evident: „glorioasă ca-n razele sfinte”.

Iubirea face să se instaleze o atmosferă sacră („ca-n tainele sfinte”), de amurg parfumat, împestrițat de lumini și flori albastre, diluat într-o curgere plângătoare, unduitoare, a magicului flaut murmuitor.

De prisos să mai atragem atenția asupra consonantismului între culoare/ lumină, sunet și miresme.

La antipodul acestei atitudini se află cea din poemul Când vioarele tăcură XIII, în care dragostea apare în ipostaza ei imatură, adolescentină, când ardoarea neînvinsă a sentimentelor se împletește cu o anumită candoare, a vârstei, atunci când păcatul pare strălucitor, iar universul întreg este un templu pentru jertfa patimei:

Sub vraja cântului de-argint se-aprind pe culmile albastre
Surâzătoare și senine, blând scânteierile de astre.
Făclii ce ard din vecinicie în sfântul templu închinat,
Cu-n gest de veche adorare, strălucitorului păcat;

De pe altarul părăsit pe care moare amintirea
Frumoasei blonde visătoare și-apune palidă iubirea,
Zaimf de vis fluturător, un gând ușor se mlădiază
Spre tremurările de stele ce jertfa patimei veghează.

Poemul pare a fi un un Zburător în varianta lui Petică, ipoteză spre care ne orientează aluziile la zeul care răspândește o simfonie de senzații disipate în „parfumul cald și-amețitor” al blondei visătoare, ce rememorează ochii mari, glauci și-adânci ca undele-nfiorătoare/ Și-mbrățișările nebune-n fuga lor istovitoare”, precum și la somnul ei tulburat de „visări păgâne”.

Inevitabil, ochii mari, glauci și-adânci” amintesc de ochii Luceafărului, care „Lucesc adânc himeric,/ Ca două patimi fără saț / Și pline de-ntuneric”.

În acest al doilea ciclu de poeme, cum spuneam, atmosfera este însă mai sumbră. Apare și ideea blestemului, trimițând aluziv și la conceptul de poet blestemat, răspândit printre simboliști:

Cum, palidă, cântase eternei cantilene
De dragoste apusă, senină nota grava
A morței închinate în purpură și slavă,
Mâini triste revărsară parfumuri tireene [din Tir]
Vrăjind în întuneric ciudata voluptate
Ce umple seara caldă de imnuri blestemate.

Zădarnice fanfare cu note triumfale
Sunau beția luptei din turnuri majestoase,
Lărgind viteze gesturi spre flamuri luminoase;
Un imn păta albastrul și pacea de pe vale:
Plângeau așa de dulce viorile-ostenite
Pe coarde tremurate durerile rănite.

(Când vioarele tăcură, X)

Iubirea și moartea formează, adesea, un cuplu nedespărțit: „Iubito, tu floare-nfocată/ Revarsă-mi al tău cald parfum;/ În tina de sânge udată/ Dormi-voi eu mâine pe-acum” (Când vioarele tăcură IV).

Sau: „Iubiții dorm. Deasupra pare/ Că trece dragostea pierdută;/ Un glas de clopot e-o chemare/ În noaptea clară și tăcută.// Le-ngălbenește fața luna/ Cu dureroasa-i poezie;/ Ei dorm mai strânși ca totdeauna/ Și plâng în somn fără să știe” (Când vioarele tăcură V).

Ciclul se termină, ilustrativ, cu versuri evocând scene funerare: „Tăcerea căzu-n tremurare,/ Tăcerea pe doruri pierdute,/ Când noaptea sună din fanfare/ Chemarea durerei tăcute. // Albe fecioare și pale,/ Albe fecioare-ngropate/ Sub grelele stânci ideale,/ Din vise adânc zbuciumate, // Pășiră în giulgiuri închise,/ Pășiră în ceată-argintie”

Poetul e un iubitor al contrastelor absolute, pentru că viața însăși i se înfățișează sub semnul paradoxului oximoronic. O întristare caldă freamătă în atomii acestei existențe, unde coexistă, în ființa umană, albul și negrul, ardoarea patimei și adorarea mistică.

Baudelaire, Verlaine sau Mallarmé au fost maeștri ai intonării acestor contraste interioare. În lirica noastră, Ștefan Petică este singurul poet care le-a dat glas, urmat fiind doar de Bacovia, care tinde însă mai mult spre o critică totală decât spre a sugera un balans permanent în ființa umană.

Iar faptul este oarecum surprinzător, întrucât Petică e un poet grațios, adept al diafanizării și al idealizării urâtului.

Baudelaire, spre exemplu, era mult mai direct:

Greșelile, păcatul, zgârcenia, prostia
Ne-aruncă-n suflet zbucium și-n trupuri frământări
Și noi nutrim cu grijă blajine remușcări
Așa cum cerșitorii își cresc păducheria.

Păcatele ni-s aspre, căințele mișele,
Mărturisirea noastră ne-o răsplătim din gros
Și iar ne-ntoarcem veseli pe drumul gloduros
Crezând cu lacrimi sterpe că ne-am spălat de rele.

În mrejele pierzării prelung Satan ne plimbă
Și sufletul ni-l lasă vrăjit și vlăguit
Și al voinței noastre metal neprețuit
Acest chimist destoinic în aburi îl preschimbă.

Cu sfori ascunse, Dracul ne prinde și ne joacă!
De tot ce-i murdărie ni-i sufletul atras;
Spre Iad în orice clipă ne scoborâm c-un pas,
Senini, printr-o adâncă și scârnavă cloacă. [etc.]

(Cititorului, trad. de Al. Philippide)

Aceeași luptă între Bine și Rău: în poezia lui Rollinat, Fantoma crimei.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno