Poezia lui Ștefan Petică [18]

De altfel, în acest ciclu, poezia de dragoste pendulează între sentimentul aprins/ febril și a-pathia pe care o generează gândul la moarte (o cumpănire în care va sta și poezia lui Blaga, nu peste multă vreme). Între pasiunea dezlănțuită și iubirea plină de grație, al cărei temperament diafan poetul știe să-l zugrăvească în versuri ca nimeni altul în poezia noastră.

Personalitatea poetului nu este însă fracționară, chiar dacă aici pare să încline mai mult spre neliniște, tristețe și chiar scepticism. Sensibilitatea și obsesiile sale poetice sunt, în bună măsură, aceleași.

Când vioarele tăcură II trasează același profil, pe care l-am întâlnit adesea în ciclul anterior, al femeii sfinte, angelice, adorate:

Plutea o durere ca-n tainele sfinte
Pe sala cea veche și-n flacări aprinse
Murea ziua albă pe stofele-ntinse,
Iar flautul magic plângea înainte.

Mănunchiuri albastre de mici viorele
Lăsară parfumuri subtile și clare
În preajmă: o dulce și caldă-ntristare,
Și nota ușoară lovea în perdele.

Ea sta glorioasă ca-n razele sfinte,
Și iată! În vraja de note ușoare
Iubeam pe frumoasa etern visătoare;
Iar flautul magic plângea înainte.

De data aceasta, este chiar mai mult decât un profil sau o imagine stilizată, este un tipar iconic evident: „glorioasă ca-n razele sfinte”.

Iubirea face să se instaleze o atmosferă sacră („ca-n tainele sfinte”), de amurg parfumat, împestrițat de lumini și flori albastre, diluat într-o curgere plângătoare, unduitoare, a magicului flaut murmuitor.

De prisos să mai atragem atenția asupra consonantismului între culoare/ lumină, sunet și miresme.

La antipodul acestei atitudini se află cea din poemul Când vioarele tăcură XIII, în care dragostea apare în ipostaza ei imatură, adolescentină, când ardoarea neînvinsă a sentimentelor se împletește cu o anumită candoare, a vârstei, atunci când păcatul pare strălucitor, iar universul întreg este un templu pentru jertfa patimei:

Sub vraja cântului de-argint se-aprind pe culmile albastre
Surâzătoare și senine, blând scânteierile de astre.
Făclii ce ard din vecinicie în sfântul templu închinat,
Cu-n gest de veche adorare, strălucitorului păcat;

De pe altarul părăsit pe care moare amintirea
Frumoasei blonde visătoare și-apune palidă iubirea,
Zaimf de vis fluturător, un gând ușor se mlădiază
Spre tremurările de stele ce jertfa patimei veghează.

Poemul pare a fi un un Zburător în varianta lui Petică, ipoteză spre care ne orientează aluziile la zeul care răspândește o simfonie de senzații disipate în „parfumul cald și-amețitor” al blondei visătoare, ce rememorează ochii mari, glauci și-adânci ca undele-nfiorătoare/ Și-mbrățișările nebune-n fuga lor istovitoare”, precum și la somnul ei tulburat de „visări păgâne”.

Inevitabil, ochii mari, glauci și-adânci” amintesc de ochii Luceafărului, care „Lucesc adânc himeric,/ Ca două patimi fără saț / Și pline de-ntuneric”.

În acest al doilea ciclu de poeme, cum spuneam, atmosfera este însă mai sumbră. Apare și ideea blestemului, trimițând aluziv și la conceptul de poet blestemat, răspândit printre simboliști:

Cum, palidă, cântase eternei cantilene
De dragoste apusă, senină nota grava
A morței închinate în purpură și slavă,
Mâini triste revărsară parfumuri tireene [din Tir]
Vrăjind în întuneric ciudata voluptate
Ce umple seara caldă de imnuri blestemate.

Zădarnice fanfare cu note triumfale
Sunau beția luptei din turnuri majestoase,
Lărgind viteze gesturi spre flamuri luminoase;
Un imn păta albastrul și pacea de pe vale:
Plângeau așa de dulce viorile-ostenite
Pe coarde tremurate durerile rănite.

(Când vioarele tăcură, X)

Iubirea și moartea formează, adesea, un cuplu nedespărțit: „Iubito, tu floare-nfocată/ Revarsă-mi al tău cald parfum;/ În tina de sânge udată/ Dormi-voi eu mâine pe-acum” (Când vioarele tăcură IV).

Sau: „Iubiții dorm. Deasupra pare/ Că trece dragostea pierdută;/ Un glas de clopot e-o chemare/ În noaptea clară și tăcută.// Le-ngălbenește fața luna/ Cu dureroasa-i poezie;/ Ei dorm mai strânși ca totdeauna/ Și plâng în somn fără să știe” (Când vioarele tăcură V).

Ciclul se termină, ilustrativ, cu versuri evocând scene funerare: „Tăcerea căzu-n tremurare,/ Tăcerea pe doruri pierdute,/ Când noaptea sună din fanfare/ Chemarea durerei tăcute. // Albe fecioare și pale,/ Albe fecioare-ngropate/ Sub grelele stânci ideale,/ Din vise adânc zbuciumate, // Pășiră în giulgiuri închise,/ Pășiră în ceată-argintie”

Poetul e un iubitor al contrastelor absolute, pentru că viața însăși i se înfățișează sub semnul paradoxului oximoronic. O întristare caldă freamătă în atomii acestei existențe, unde coexistă, în ființa umană, albul și negrul, ardoarea patimei și adorarea mistică.

Baudelaire, Verlaine sau Mallarmé au fost maeștri ai intonării acestor contraste interioare. În lirica noastră, Ștefan Petică este singurul poet care le-a dat glas, urmat fiind doar de Bacovia, care tinde însă mai mult spre o critică totală decât spre a sugera un balans permanent în ființa umană.

Iar faptul este oarecum surprinzător, întrucât Petică e un poet grațios, adept al diafanizării și al idealizării urâtului.

Baudelaire, spre exemplu, era mult mai direct:

Greșelile, păcatul, zgârcenia, prostia
Ne-aruncă-n suflet zbucium și-n trupuri frământări
Și noi nutrim cu grijă blajine remușcări
Așa cum cerșitorii își cresc păducheria.

Păcatele ni-s aspre, căințele mișele,
Mărturisirea noastră ne-o răsplătim din gros
Și iar ne-ntoarcem veseli pe drumul gloduros
Crezând cu lacrimi sterpe că ne-am spălat de rele.

În mrejele pierzării prelung Satan ne plimbă
Și sufletul ni-l lasă vrăjit și vlăguit
Și al voinței noastre metal neprețuit
Acest chimist destoinic în aburi îl preschimbă.

Cu sfori ascunse, Dracul ne prinde și ne joacă!
De tot ce-i murdărie ni-i sufletul atras;
Spre Iad în orice clipă ne scoborâm c-un pas,
Senini, printr-o adâncă și scârnavă cloacă. [etc.]

(Cititorului, trad. de Al. Philippide)

Aceeași luptă între Bine și Rău: în poezia lui Rollinat, Fantoma crimei.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *