Al treilea ciclu de poeme și ultimul al volumului din 1902 (unicul volum apărut în timpul vieții lui Petică, plecat prea curând din lumea aceasta, se intitulează Moartea visurilor. Un titlu sugestiv, cu referire directă la prăbușirea idealurilor.

Întregul ciclu este alcătuit numai din sonete, din zece sonete, mai precis (o structură predilectă a simboliștilor și parnasienilor; dar și numărul 10 are, fără îndoială, semnificația sa). Opțiunea se poate justifica prin aderarea poetului la curentul simbolist, cât și prin dorința ca acest ultim ciclu din volumul său să fie un cântec de lebedă, o apoteoză poetică, care să se evidențieze prin perfecțiunea formală.

Cu toate acestea, ciclul care debutează cu un tablou al marii drame („E ceasul negru-n care se face crucea grea/ Pe umeri slabi și vineți de Crist îndurerat,/ Urcând cu pași de spectru calvarul sângerat,/ Pe când pe cerul morții încet s-aprinde-o stea. // Din cerul greu de vise încet se stinge-o stea”…), se termină într-o notă optimistă: „Va tremura din nou parfum în șoapta dulce a blândei firi,/ Va flutura iar visul alb ca floarea misticelor văi,/ Și noaptea tristă va pieri. <Vor înflori iar trandafiri!>”.

Poetul era un profund optimist (ca și Eminescu, de altfel), iar adânca sa credință în ideal nu era o simplă problemă legată de prețuirea contemporanilor, ci o realitate a spiritului său, pe care indiferența și mizeria morală și intelectuală din jurul său nu o puteau scufunda în neant.

Petică este poetul cu cea mai concretă privire spre inefabilul transcendent, din istoria poeziei noastre, răspunzând exigențelor epocii posteminesciene și simboliste. El a înțeles revoluția operată de poezia lui Eminescu, nu numai în sens formal (al perfecțiunii poetic-muzicale), ci și în sens spiritual și vizionar.

Căutând ca, „sub căldura din dulcii ochi de mamă”, „s-adorm în pacea din somnul cel de veci” (Moartea visurilor II), poetul era conștient de faptul că:

Eu voi muri în una din zilele aceste,
Purtând pe umeri crucea Calvarului amar;
Pe lespezi reci cădea-voi cum cade-n visul rar
Din minți pierdute-n noapte o veștedă poveste.

Parfumuri vechi, uitate, încet să cadă peste
Trudita față rece, și murmurul lor clar
Să simt că se înalță ca-n anticul altar,
Pe straniu glas de imnuri, etern dorita veste.

Nici rugi adânci și calde, nici plânset zbuciumat
Din ochi duioși în lacrimi și nici în josul porții
Lumini și facle roșii sub cerul înstelat.

Ci fața mea-ndrepta-voi spre falnicul abis
De-albastru și de taine în care astrul morții
Lucește singuratic: o culme-a unui vis!

(Moartea visurilor, V)

Întrucâtva, reitera atitudinea lui Eminescu, față de care se vede că a nutrit multă dragoste și admirație (cu atât mai mult cu cât „s-a bucurat” de o soartă asemănătoare, prin indolența și răutatea semenilor), relevată în poemele O, mamă și Mai am un singur dor.

Cu toată experiența comună (mai mult sau mai puțin fericită), Ștefan Petică este o personalitate poetică unică și impresionantă. Caracterul părut vaporos și uneori romanțios-verlainian al poeziei sale nu este însă nicidecum superficial ori facil.

Petică e un poet care ascunde, sub aparența unei sensibilități exagerate, a unui imaginar diafan și ușor tautologic și a unei recepții foarte selective a realității, proiecția unei conștiințe adânci, care palpează ceea ce nu se vede. Reflexivitatea adâncă a poetului stă în privirea lui, în modul în care se configurează proiecția idealurilor sale intime.

„Corbii poetului Tradem”, pe care îi va evoca Bacovia, dar și plumbul și mortul simbolic/ alegoric apar într-un poem al acestui ciclu:

Se stinse alba lampă, căzând pe piatra tare
Cu geamăt lunga și jalnic de suflet chinuit,
Și umbra fu ca plumbul în turnul urgisit,
Iar corbii s-adunară, strigând în depărtare.

Ah, corbii s-adunară strigând în depărtare,
Căci prada lor gătirăm din trupul prihănit
Ce sta întins și rece în turnul părăsit:
Și mortul era visul suprem de așteptare.

Și noi omorâtorii stam palizi și tăcuți,
Privind cu ochii turburi în noapte, aiuriți.
Ah, nopțile din suflet, ce triste și amare-s!

Simțirăm plini de groază o mână nevăzută
Stând gata ca să scrie în noaptea grea și mută,
Cu slove arzătoare sinistrul: Teckel, Phares.

(Moartea visurilor, IX)

Istoria la care face aluzie în final este cea relatată în capitolul 5 din cartea Sfântului Profet Daniel: regele Belșațar/ Baltazar a profanat, la un ospăț, vasele sfinte pe care babilonienii le luaseră din templul de la Ierusalim și „în chiar ceasul acela au apărut degetele unei mâini de om; în lumina sfeșnicului, ele scriau pe tencuiala peretelui din casa regală; iar regele vedea închieturile mâinii care scria” (Dan. 5, 5, Biblia, ed. sinodală 2001). Inscripția era: Mane Techel Phares (Dan. 5, 25-28). Prin aceste cuvinte, Dumnezeu i-a arătat sfârșitul vieții și al regatului său.

Este un alt „episod” biblic invocat de Petică, care se adaugă la altele, pe care le-am surprins anterior (femeia păcătoasă care a turnat mir pe picioarele Domnului, psalmul pocăinței, pilda fecioarelor, exemplul orașelor Tir și Sidon) și care sugerează că poetul era preocupat de viața spirituală, de relația dintre fapte/ păcate și consecințele lor, și totodată că era nemulțumit de inerția sau indolența lumii sale față de realitatea suprasenzorială, duhovnicească.

Și cu toate că este un poet modern, care a putut prelua din lirica/ literatura europeană destule sugestii în acest sens, se poate decela, totuși, o amprentă ortodoxă din rafinatele lui expuneri poetice, o stare de spirit care îi este proprie numai lui și nu și altor confrați.

Această iritare la adresa inerției, a necrozării spirituale a lumii, exprimată episodic de Petică (dar care explică multe din atitudinile sale poetice), Bacovia o va amplifica foarte mult, transformând-o în tema centrală a poeziei sale.

Începe să se contureze o viziune poetică ce caracterizează lirica românească modernă…

Din această perspectivă, poezia lui Ștefan Petică reprezintă un moment important în istoria noastră literară, pentru că a trasat liniile de forță ale evoluției lirice ulterioare.

Macedonski a contribuit mult la modernizarea climatului literar, prin atmosfera întreținută de cenaclul și revistele sale, forțând acomodarea mentalităților cu o lume literară modernă. Dar Macedonski nu a contribuit în mod esențial la dezvoltarea propriu-zisă a poeziei românești, rămânând pentru totdeauna un manierist.

Cel care, cu adevărat, a deschis un drum nou în poezie, depășind impasul apărut după încetarea activității literare a lui Eminescu, este Petică, arătând că nu există vreo incongruență între specificitatea autohtonă sau spiritualitatea arhaică și forma modernă a poeziei.

Nu credem, așadar, că este hazardat să afirmăm că apariția unor mari poeți ai literaturii noastre moderne, precum Arghezi, Blaga, Bacovia, Pillat și mulții alții s-a datorat, în bună măsură, acestei iluminări pe care a produs-o experiența poetică a lui Petică, ca și teoretizările sale.

Dimpotrivă, credem că, într-un moment în care polemicile erau acerbe și distanța dintre tradiționaliști și moderniști părea ireductibilă, el a soluționat această problemă părut insolvabilă (o dovadă fiind și aceea că Goga l-a receptat aproape imediat), făcând posibilă apariția ulterioră a unei poezii românești moderne mari și autentice/ originale.

Și aceasta pentru că, la acea dată, nu se știa despre incursiunile dese și profunde ale lui Eminescu în cărțile vechi și despre cât de mult opera lui romantică datora tradiției literare și spirituale vechi.

Did you like this? Share it: