Zi: 7 mai 2014

Petică asociază ideea apropiatei sale plecări din această lume cu cu cea a stingerii lumii vechi. Se simțea aparținând sufletește unui alt orizont temporal și se vedea stingându-se ca și lumina aceluia din conștiința și din simțirea contemporanilor bidimensionali, așa cum îi va caracteriza Bacovia, fără substanță spirituală.

Simboluri ale stingerii devin, acum, lebedele și mai ales păunii:

Trec lebede visând pe unde albe
Și dorul înflorește-acolo unde
Un cântec ca un freamăt de suspine

Din zările ascunse-n umbre line
Vibrează în amurgul clar și-albastru
Și-n sufletul ce arde ca un astru.

(Moartea visurilor, III)

*

Noi stam cântând în noapte în turnul fermecat
Ce-și nalță fruntea sură din negrele ruine,
Iar viersurile noastre, ciudate și streine,
Deși voiau să râdă, plângeau un vechi păcat.

Stam singuri, și cum cerul greoi și-ntunecat
Părea o carte veche cu taine sibiline,
Noi glasul ridicarăm, în cântece senine,
Chemând uitarea sfântă în tragicul palat.

Bătând din aripi grele, trecu grozava noapte,
Plutind demoniacă în valuri lungi de șoapte,
Iar jos, zăcând în umbră, stau roze la picioare.

Păunii sub arcade, visând, plângeau în somn,
Și rozele păliră ca albele fecioare
Ce mor chemând zadarnic al visurilor domn.

(Moartea visurilor, VI)

*

Păunii verzi plecară în noaptea solitară
Cu strigăte de jale ca nota care trece
Plângând sub ceruri triste; iar sus în turnul rece
Trei lacrimi umeziră pe coarde de ghitară.

Și palidele trupuri de roze s-adunară
Pe marginea-n ruină încet să se aplece
Murind ca niște albe columbe-n noaptea rece.
O, visele, poema de vise-n noaptea clară!

Și noaptea cea muiată în aurul de lună
Părea apoteoza fantastică și vagă
Căzând pe frunți de ceară în taina lor nebună.

Poeme dulci de vise, poeme de petale,
Ce mor în tremurarea din mintea-ne pribeagă!
Departe trec păunii cu strigăte de jale.

(Moartea visurilor, VII)

În ceea ce privește simbolul păunilor, Călinescu a crezut că provin din lirica lui Verlaine, dar contextul ne orientează spre o altă decriptare și mai ales spre alte surse, autohtone, deși apariția lor pare inedită în peisajul poetic al vremii.

Păunii apar în două poeme în care este din nou evocată, la modul ideal, lumea veche: un trecut medieval. Ruinele, palatul și turnul formează ambianța istorică a evocării. Deși este vorba, mai degrabă, de un „turn fermecat” și o „apoteoză fantastică”, ceea ce ne indică o recuperare de ordin spiritual și nu istoric-fidelă.

Însă acest tip de recuperare este încă și mai prețios, pentru că reprezintă esența unui timp care este invocat pentru izvoarele sale subterane de viață, iar nu pentru aparența formelor sociale sau civilizaționale.

Petică este poetul adevărurilor sublime, al splendorii harice, inefabile, al frumuseții care ori este lăuntrică, ori nu este deloc. Versurile sale au fragilitatea sufletului, a ființei umane: „poeme dulci de vise, poeme de petale”.

Frumusețea exterioară, chiar luxul exorbitant sau barocul extravagant, este inconsistent pentru el în comparație cu lumina lină, diafană a iradierilor lăuntrice care proiectează idealul unei realități veșnice.

Lumea unui îndepărtat ev mediu românesc, pe care îl acoperă uitarea și nepăsarea modernilor, i se pare un tablou simbolic adecvat pentru a ilustra propria dramă: o „noapte plutind demoniacă”, precum un corb sinistru, „bătând din aripi grele” și stârnind „valuri lungi de șoapte” frisonante, usucă rozele smerite care zac „în umbră” și ucide „albele fecioare” și nădejdea lor în „al visurilor domn”. Ucide, adică, șansa poetului de a se manifesta plenar, ca talent genial, în lumea aceasta. Același regret îl manifestase și Eminescu…

Într-o atare situație, epoca veche/ medievală pare un timp fericit, ideal, un univers în care se manifesta hegemonia spiritului. Deși, în Moartea visurilor IV, i se părea acceptabil și un destin eroic în Grecia antică („sub vechiul cer elenic de aur și smarald”), mai fericit decât soarta amară de a fi poet neînțeles într-o lume care nu dă prea multe parale pe poezie, pe eroism, pe spiritualitate sau pe jertfa pentru un ideal.

Iar Traian Demetrescu și Petică – între alți câțiva – au fost cu adevărat conștiințe poetice care au preferat să trăiască și să moară într-o cruntă mizerie, decât să facă rabat de la credința lor intimă.

Revenind la poemele de mai sus, acestă atmosferă de ev mediu ideal, cu turnuri și palate (așa cum o concepea și Eminescu în Scrisoarea IV), e punctată însă de câteva elemente concrete, care aparțin tradiției literare române vechi, fără echivoc. E neîndoielnic că Petică le-a introdus pentru a contura o panoramă medievală și a-i adăuga o indiscutabilă culoare locală/ autohtonă.

Ne amintim că a apelat la aceeași strategie și în poemul Când vioarele tăcură XV, în care am recunoscut, în mătasea culmilor albastre, amprenta imaginarului dosofteian.

Aici, pecetea literaturii vechi rezidă în imaginea cerului ca „o carte veche cu taine sibiline”: o carte de simboluri absconse, ceea ce considerau cei vechi ai noștri că este nu numai cerul înstelat, ci și întreg universul. Eminescu, venind pe filieră biblică și bizantin-românească, își pusese problema hieroglifelor celeste, pe care le puteau descifra magii cititori în stele și profeți.

Și din nou se ridică întrebarea dacă e vorba aici de intuiție genială sau de posibile investigații mai adânci ale lui Petică în opera lui Eminescu…

Mai mult, această amprentă veche se poate sesiza și la nivel lingvistic, pentru că poetul a utilizat intenționat anumiți termeni în accepțiunea lor arhaică: „viersuri ciudate și streine”. Ambele epitete au sensul de: minunate, extraordinare. Nu numai ciudat avea această semnificație în româna veche, dar și strein/ străin este folosit până astăzi, cu această conotație, în imnele religioase, în care expresii precum „străin lucru” sau „străină minune” (des întrebuințate) caracterizează ceva cu totul neobișnuit, uluitor.

În afară de acestea, chiar lebedele și păunii au o fizionomie simbolică identică în Istoria ieroglifică a lui Cantemir, pe care Petică o putea cunoaște. „Păunii cu strigăte de jale”, care trec departe, din versurile sale, ne sugerează posibilitatea ca Petică să fi remarcat poezia operei lui Cantemir:

Cucoarăle cu buciunele buciuma,
Lebedele cântecul cel de pe urmă a morții cânta,
Păunii, de răutatea ce videa,
în gura mare și cu jéle să văieta [1].

Același strigăt apoteotic se regăsește, tot în paginile hieroglificei istorii cantemirene, și în acea remarcabilă (și de nenumărate ori remarcată) eleghie trăghicească:

„Ochiuri de cucoară,/ voi, limpezi izvoară,/ a izvorî vă părăsiți/ și-n amar vă primeniți. /…/ Soarele zimții să-și rătédze /…/ stelele nu scântăiadze /…/Lebăda Lira să-și zdrobească/ Leul răcnească /…/ Finicul [Finixul/ Phoenix] în foc de aromate moară” [2].

În felul acesta, Petică i-ar putea devansa pe Emil Botta sau Nichita Stănescu în receptarea poeziei din Istoria ieroglifică a lui Cantemir.

Dincolo de aceste aspecte, remarcăm tradiția și în sensul invers de evoluție a liricii noastre, pentru că exercițiul singurătății („Stam singuri”) este reprodus de Bacovia în poezia Plumb, în acele versuri-etichetă ale operei sale: „Dormea întors amorul meu de plumb/ Pe flori de plumb…și-am început să-l strig -/ Stam singur lângă mort…și era frig…/ Și-i atârnau aripile de plumb”.

„Și mortul era visul suprem de așteptare”, spusese mai înainte Petică, într-un poem în care apar și corbii și plumbul (Moartea visurilor IX), după cum am semnalat deja puțin mai sus.

---

[1] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, Ed. Minerva, București, 1997, p. 188.

[2] Idem, p. 298-299.