Poezia lui Ștefan Petică [21]

Ciclul Moartea visurilor se termină, cum spuneam, nu într-o notă sumbră, ci cu un neașteptat mesaj de speranță:

<Vor înflori iar trandafiri!> Încet, un glas tremurător
Se înălță sfios și trist ca adierea unui vânt
Și-o frunte largă lumină întunecatu-ne mormânt;
He, încă unul-nnebunit de chinul crunt și-amețitor!

Noi îl priveam. Era frumos și-avea ceva stăpânitor
În ochii dulci înflăcărați de melancolicul avânt,
Și glasul lui suna ciudat, ca melodia unui cânt.
<Vor înflori iar trandafiri!> Ce-adânc parfum îmbătător!

Și ne surprinserăm șoptind sub neagra mantă de-ntuneric:
<Vor înflori iar trandafiri!> Și dorul vostru vag, himeric,
Părea din lumea unde duc ascunse tainicele căi.

Va tremura din nou parfum în șoapta dulce a blândei firi,
Va flutura iar visul alb ca floarea misticelor văi,
Și noaptea tristă va pieri.<Vor înflori iar trandafiri!>

Aici este un mesaj de înviere. Există speranță, există „lumea unde duc ascunse tainicele căi”, dincolo de urâtul și mizeria acestei existențe.

Există Cineva „frumos” și „stpânitor”, cu „frunte largă” luminoasă, Care a trecut prin „chinul crunt și-amețitor” și Care luminează mormintele și înviază pe cei morți, care au crezut în „visul alb ca floarea misticelor văi”.

Refrenul <Vor înflori iar trandafiri!> echivalează cu regăsirea Paradisului, în care: „va tremura din nou parfum în șoapta dulce a blândei firi”.

Avem aici o dovadă irefutabilă (dacă mai era nevoie) că parfumurile sunt, în poezia noastră, cum afirmam și altădată, un mod de anamneză paradisiacă.

Am făcut deja câteva observații, cu altă ocazie, asupra acestui subiect…și reamintesc ceea ce spuneam:

„Florile și parfumurile sunt simboluri comune liricii simboliste franceze și românești. Însă numai Lidia Bote a sesizat un fapt esențial: „parfumurile, ca temă poetică, joacă adesea alt rol la simboliștii români decât la cei francezi”, fiind „în primul rând un mijloc de uitare, de narcoză a durerii existenței” [1].

Dar nu joacă numai acest rol, ci și pe cel de spiritualizare a corporeității, calitate pe care le-a atribuit-o mai întâi Bolintineanu, în poezia noastră. Exotismul și bălsămirea lumii cu profume constituiau un liant paradisiac încă din versurile lui Bolintineanu. Atât Macedonski, cât și Traian Demetrescu (precursor al simbolismului chiar înaintea lui Macedonski) au fost foarte atenți față de Florile Bosforului.

Lui Bolintineanu i-a urmat Eminescu, în poezia căruia se revarsă arome de tei, de salcâm, de liliac, de trandafiri, de nuferi…În poezia antumă. Iar în opera postumă descoperim, în Memento mori, în Miradoniz și în nuvele – Cezara mai cu seamă – insule întregi cu stânci de smirnă și cu scorburi de tămâie, râuri cu prund de ambră.

Atât la Bolintineanu, cât și la Eminescu (după cum a remarcat Mircea Eliade, comentând Cezara), e vorba de oroarea de moarte și descompunere, despre îmbălsămarea lumii pentru a-i prezerva esența, identitatea.

Simboliștii n-au ignorat aceste semnificații. De aceea, când cadavrele se descompun, poetul îi cere iubitei: Toarnă pe covoare parfume tari,/ Adu roze pe tine să pun”… (Bacovia, Cuptor) – nu comentăm acum eficacitatea gestului; la Bacovia e o situație aparte, dar importantă e sesizarea semnificațiilor tradiționale”.

După Bolintineanu și Eminescu, Traian Demetrescu este primul care a exprimat în versuri semnificațiile despre care am vorbit:

Că uite, luna blondă, în razele ei sfinte,
Ce praf de aur varsă pe tristele morminte!…
Dar nopții din coșciuguri nu-i poate da scântei
Și aerul miroase a chiparoși și tei

Plutește pretutindeni dumnezeiești arome
Din flori ce le născură a nopților atome…
O…ei ne dau miresme atât de dulci, îmi zic,
Și noi le dăm uitare sau nu le dăm nimic!

Pribegi pe drumul vieții și ei au fost odată:
Și pare, prin frunzișuri, himeric, că s-arată
Perechi de-amanți, șoptindu-și al inimilor grai,
Și-acum acele inimi sunt praf și putregai!

Se-nmlădie salcâmii, ca plete despletite,
Pe gropi înțărânate, pe lespede cioplite,
Aleargă liliecii rotindu-se năuci,
Iar vântul se strecoară molatic printre cruci…

Și…trist, ca niște glasuri metalice, sonore,
Vibrează în cadențe un șir de repezi ore,
Pe paginile vremii se-nscriu perechi-perechi,
Tot repetând al vieții același cântec vechi!

(Noapte de vară, vol. Sensitive, 1894)

Pare că morții trimit acele miresme dulci, de tei, chiparoși, salcâmi…deși sunt „praf și putregai”. Miresmele au însă persistența spiritului, au aerul de a fi ecoul altei lumi, incoruptibile, fiind o prezență care vrea să contrazică perisabilitatea.

În versurile lui Petică, înmiresmarea are, de multe ori, conotație mistică, după cum am avut prilejul să observăm, în periplul nostru exegetic prin opera sa poetică.

Nu degeaba amintește, acum, din nou, de „floarea misticelor văi”, care este crinul, cf. Cânt. Cânt. 2, 1-2 [LXX: Ego antos tu pediu, crinon ton chiladon os crinon en meso acanton…/ Eu [sunt] floarea câmpului, crinul văilor. Precum crinul în mijlocul spinilor…].

Încă din primul poem al volumului (Fecioara în alb I), poetul propunea această alegorie: „Stă fecioara ca un crin/ Întrupare fină, dalbă”

Cunoștea, desigur, interpretarea ortodoxă conform căreia crinul văilor era o profeție despre Preacurata Fecioară Maria. Sfântul Antim Ivireanul, spre exemplu, spusese, într-o didahie: „Aleasă iaste, că iaste crin, că măcar de au și născut între mărăcinii nenorocirii ceii de obște, iar nu ș[i]-au pierdut niciodată podoaba albiciunii” [2].

În poemul Când vioarele tăcură XI revine la această perspectivă: „Iar umbra de fecioară se pierde în amurg/ Și niciun ton de flaut nu plânge-n depărtare. // Nimic. Doar un parfum subtil de iacint/ Își lasă aripile albe pe pala suferință,/ Și-n sera întristată un crin plăpând de-argint/ Profilul și-l arată”

Parfumurile sunt memoria cea mai subtilă a poetului, chiar memoria ontologiei umane primordiale. Poate de aceea: „Grădina albă-a amintirii/ Șoptește psalmul mânturii” (Cântecul toamnei II, ciclu postum). Sau: „grădina /…/ e numai un parfum în rază” (Fecioara în alb XV); „Mi-e dor de-un cântec plin de jale [a pocăinței]/ De-o adiere parfumată” (Fecioara în alb V).

Am văzut că Petică a reținut episodul pocăinței femeii păcătoase, care a vărsat mir pe picioarele Domnului, pornind de la care s-au născut imagini poetice precum: „parfum păgân de nard” (Fecioara în alb III) sau „Ah, mirul care cade pe albele picioare” (Când vioarele tăcură XIX): cu referire la tentația păcatului și, respectiv, la pocăința tardivă a fecioarelor nebune.

Aceleași semnificații religioase ale mirosului/ miresmelor, interpretând aceeași scenă biblică, se pot vedea în Triod:

Cămara s-a deschis, și împreună cu ea
s-a împodobit și dumnezeiasca nuntă;
Mirele este aproape, chemându-ne pe noi;
deci să ne pregătim.

Casa lui Simon Te-a încăput,
Împărate Iisuse, pe Tine,
Cel neîncăput pretutindeni,
și femeia păcătoasă Te-a uns cu mir.

Umplându-se femeia de mireasmă tainică,
Mântuitorule, s-a izbăvit
de mirosul cel urât dintâi
al multelor păcate;
că Tu izvorăști mirul vieții [3].

*

Venind femeia la picioarele Tale, Mântuitorule,
a turnat mirul, umplând locul
de bună mireasmă,
și umplându-se și de mirul iertării
faptelor [ei] celor rele.

De miresme sunt bogată,
iar de virtuți sunt săracă;
cele ce am Îți aduc Ție;
dă-mi și Tu cele ce ai; dar lasă-mi [păcatele]
și mă iartă, strigat-a păcătoasa
către Hristos.

La mine este mir stricăcios,
iar la Tine este mirul vieții,
mir este numele Tău [Cânt. Cânt. 1, 2],
care se varsă spre cei vrednici… [4].

Miresmele caracterizează calitatea sufletului, care e precizată de faptele sale, de aplecarea spre patimi sau spre sfințenie.

Astfel, și în opera lui Petică sunt parfumuri toride/ pătimașe, și parfumuri line, calme, emanând sfințenie sau indicând cel puțin dorirea ei, orientarea spre ea.


[1] Lidia Bote, Simbolismul românesc, op. cit., p. 365.

[2] Antim Ivireanul, Opere, Ed. Minerva, București, 1972, p. 20.

[3] Triodul, op. cit., p. 565.

[4] Idem, p. 567.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *