Sfântul Sfințit Mucenic Antim Ivireanul

Didahiile

Text diortosit și note
de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Ediția diortosită: [Sfântul] Antim Ivireanul, Opere, ed. crit. și studiu introd. de Gabriel Ștrempel, Ed. Minerva, București, 1972, p. 22-29.

***

Cuvânt de învățătură la Duminica Vameșului

Dorința cea mare și dragostea cea curată și, cu precădere, datoria părintească pe care o am față de dragostea voastră, m-au îndemnat astăzi să vin aici. [Să vin] și să vă cercetez sufletește. De vreme ce, Dumnezeu, ca pe un nevrednic, m-a rânduit să vă fiu păstor și părinte sufletesc și învățător în lucrurile care sunt spre folosul mântuirii sufletelor voastre.

Pentru care lucru aveți datorie, cu toții, de la mic și până la mare, să mă ascultați în cele în care vă învăț de bine și de folos. Căci această ascultare nu o faceți față de mine ci față de Hristos. Care, în capitolul al 10-lea de la Luca a spus: „Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă și cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă” [Lc. 10. 16].

La fel spune și Fericitul Pavel în capitolul al 13-lea al Epistolei către Evrei: „Fraților, plecați-vă învățătorilor voștri și vă supuneți lor, că [ei] priveghează pentru sufletele voastre, având să dea cuvânt [pentru voi] și cu bucurie să facă aceasta iar nu suspinând, căci nu vă este vouă de folos aceasta” [Evr. 13, 17].

De aceea nu am pregetat, nici nu m-am lenevit să-mi fac datoria, [așa] după [cum este] porunca Stăpânului și Învățătorului nostru Hristos. Căruia mă rog să îmi dea putere ca să vă pot spune cele de folos. De aceea, vă poftesc să mă ascultați!

După cum un om gospodar, vrând să semene grâu curat în holda lui, își dă multă străduință să-l cearnă și să-l curețe de neghină și de alte [impurități], tot la fel și Sfinții noștri Părinți s-au străduit mult și au cernut cu ciurul chibzuinței toată Sfânta Scriptură și au ales, aidoma unui grâu curat, din toate bunătățile ei aceste trei mari bunătăți: credința, nădejdea și dragostea. [Și pe ele] le-au semănat în holda Sfintei Biserici, adică în adunarea și în inimile celor credincioși.

[De aceea], fiecare creștin [în parte], are datoria de a le ține și de a le face. Căci fără aceste trei bunătăți nu este cu putință, în niciun fel, să se mântuiască creștinul. Și oricine ar vrea să spună altceva, [trebuie să știe] că acestea sunt temeliile creștinătății. Căci precum nu poate să trăiască cineva pe pământ fără hrană trupească și fără îmbrăcăminte și fără somn, tot la fel nu poate trăi fără aceste trei bunătăți, care sunt, așa cum am spus mai sus, credința, nădejdea și dragostea.

Și, mai întâi, voi spune câteva cuvinte despre nădejde și despre dragoste, după care, în cele din urmă, voi vorbi, pe larg, despre credință.

Nădejdea este o îndrăzneală adevărată către Dumnezeu, dăruită, din strălucire dumnezeiască[1], în inima omului. Pentru ca omul să nu deznădăjduiască niciodată de harul lui Dumnezeu ci să fie încredințat de faptul că va lua, prin pocăință, iertarea păcatelor și orice altă cerere, trecătoare sau veșnică.

Iar nădejdea este de două feluri: bună sau rea. Și este bună când omul nădăjduiește la Dumnezeu să se mântuiască și astfel în cele bune [dorește] să petreacă. Căci [astfel] nici nu se ostenește și nici nu cheltuie ceva. După cum spune David: „Cel ce nădăjduiește spre Dumnezeu mila îl va înconjura” [Ps. 31, 10, LXX].

Rea este [însă nădejdea, atunci] când cineva nădăjduiește la vreun om ca să-i facă bine. Sau se folosește de lucrurile cele trecătoare ale lumii acesteia. Iar această nădejde este mincinoasă și deșartă, așa cum a spus tot David: „Nu vă nădăjduiți spre boieri, spre fiii oamenilor, la care nu este mântuire” [Ps. 145, 3]. La fel spune și Salomon [Ieremias]: „Blestemat să fie tot cel care nădăjduiește spre om” [Ier. 17, 5].

Însă dragostea este o unire a multora într-una. Și cale către Dumnezeu. Și împlinire a tuturor bunătăților. Lucru pe care îl adeverește și Fericitul Pavel în capitolul al 13-lea de la [I] Cor, spunând: „dragostea este mai mare decât credința și decât nădejdea” [I Cor. 13, 13].

Iar [dragostea] este și ea de 3 feluri: una dumnezeiască, alta firească și alta pătimitoare și rea.

Dragostea dumnezeiască e aceea despre care se vorbește în A doua lege [Deuteronom], la cap. 6: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău…i proci [și celelalte]” [Deut. 6, 5].

Iar [dragostea] firească este aceea în care părinții își iubesc fiii și fiii își iubesc părinții și își iubește fiecare pe ruda sa și pe prietenul său.

Iar despre dragostea cea pătimitoare și rea nu vom spune nimic. Pentru că fiecare om înțelept și temător de Dumnezeu cunoaște că ea nu e bună. Și pentru aceasta nici nu o aducem în discuție pentru ca să nu ne spurcăm auzul.

Credința este ființa celor nădăjduite [elpizomenon ipostasis] și dovada lucrurilor care nu se văd [pragmaton eleghos u vlepomenon] [Evr. 11, 1, GNT]. Și după cum spune [tot] Apostolul Pavel: „fără credință nimeni nu poate să se mântuiască” [Evr. 11, 6]. Lucru pe care îl vedem la toți Sfinții și la toți Drepții de dinainte de Lege sau de după Lege. Căci pentru credința lor cea dreaptă, ei au aflat har înaintea lui Dumnezeu și au făcut minuni mari și peste fire, făcându-se de folos și lor și altora. De aceea, ochii lui Dumnezeu erau pururea deasupra lor și asculta rugăciunile lor cu urechile Sale, după cum spune David [Ps. 33, 16, LXX].

La fel vedem și în Sfânta Evanghelie, în multe locuri, că cei care mergeau cu credință la Domnul Hristos, auzeau [acestea] din gura Lui: „După credința voastră să vi se facă vouă!”. Și îndată se tămăduiau, indiferent ce boală ar fi avut.

Și [în această problemă] îl putem lua drept exemplu și pe vameșul pomenit astăzi. Căci în Sfânta Evanghelie [de azi] se spune că își bătea pieptul și zicea cu credință: „Doamne, milostiv fii mie, păcătosului!” [Lc. 18, 13].

Însă noi, cei care ne numim creștini, prin ce fapte bune credeți că ne vom putea arăta creștinătatea și evlavia pe care le avem, pentru ca să ne distingem de neamurile pe care noi le considerăm păgâne?

Căci de vom spune: prin credință, atunci ne înșelăm [pe noi înșine]. Pentru că credință nu avem. Căci de am avea credință, atunci L-am iubi pe Dumnezeu și am păzi cuvintele Lui și am face, după puterea noastră, poruncile Lui. Căci așa ne spune El, în al 14-lea capitol de la Ioan: „De Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu” [In. 14, 23].

Însă noi, în loc să Îl iubim și să păzim cuvintele Lui, Îl înjurăm. Și Îi ținem cuvintele de râs și de batjocură, ca și când ar fi niște basme. Iar dacă mă întrebați în ce fel Îl înjurăm, am să vă spun. [Căci atunci] când îl înjurăm pe cineva de Lege, Îl înjurăm pe Dumnezeu.

Căci, așa cum v-am spus mai sus, credința e doar una și toți oamenii cred în Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este Legea și Făcătorul Legii. Iar când înjurăm Legea, Îl înjurăm pe Dumnezeu și prin aceasta arătăm că nu avem credință.

Iar de vom spune: [ne definim] prin nădejde și prin aceea ne deosebim de păgâni, atunci nici nădejde nu avem. Căci dacă am avea credință, am avea și nădejde. Căci, așa cum v-am spus mai sus, trebuie, mai întâi, ca cineva să creadă în Dumnezeu, apoi să nădăjduiască în El.

Dacă vom spune: [ne definim] prin dragoste și prin aceasta arătăm că suntem altfel decât păgânii, Ioan ne spune: „De va zice cineva că iubește pe Dumnezeu și pe fratele său îl urăște, este mincinos. Căci de vreme ce nu îl iubește pe fratele lui, pe care îl vede, cum Îl va iubi pe Dumnezeu pe Care nu Îl vede?” [I In. 4, 20].

Și iată, așadar, că atâta timp cât nu avem dragoste între noi și nu dorim binele unul altuia, după porunca lui Dumnezeu, nu avem nici credință, nici nădejde și nici dragoste. Și suntem mai răi – să mă iertați [pentru această remarcă]! – decât păgânii…

Căci spune Apostolul Pavel: „Neamurile [păgâne] n-au lege și fac ale Legii” [Rom. 2, 14]. Iar noi, având Lege, facem mereu [fapte] împotriva Legii și suntem mai păcătoși decât toate neamurile și decât toate limbile [pământului].

Și puteți să cunoașteți acest lucru, că este așa cum spun, [din înjurăturile noastre]. Căci ce neam mai înjură ca noi de Lege, de Cruce, de Împărtășanie, de morți, de pomană, de lumânare, de suflet, de mormânt, de colivă, de prescuri, de Spovedanie, de Botez, de Cununie și de toate Tainele Sfintei Biserici?! [Cine mai face asta], așa cum ne ocărâm și ne batjocorim noi Legea?!! Cine dintre păgâni face aidoma nouă sau își mai batjocorește astfel legea?!!!

Și prin acestea toate nu înseamnă că Îl înjurăm pe Dumnezeu? Nu ocărâm prin acestea poruncile Lui?

Căci El Însuși ne-a arătat și ne-a învățat aceste [Sfinte] Taine [ale Bisericii]. Iar prin intermediul lor noi trebuie să ne curățim de păcate și să-L îmblânzim asupra noastră la întristări și nevoi.

Însă noi, dacă auzim pe cineva că înjură, cu înjurături ca cele pe care le-am înșirat adineauri, în loc să-l certăm și să-l înfruntăm, ca pe un om fără minte, nouă ne pare bine și râdem. De aceea, cine are Dumnezeu, să spună dacă lucrurile acestea sunt „lucruri creștinești”.

Dar, pe lângă acestea, mai adăugăm și alte răutăți: îi ocărâm și îi batem pe părinții noștri, îi necinstim pe bătrâni, îi blestemăm pe domni și pe boieri, îi ținem de nimic pe arhierei, îi bârfim pe monahi, îi ocărâm pe preoți, ținem Bisericile ca pe niște grajduri și când mergem în ele, în loc să ascultăm slujbele și să ne rugăm lui Dumnezeu, pentru ca El să ne ierte păcatele, noi vorbim și râdem și facem cu ochiul unul altuia, mai rău ca la cârciumă. Nu ținem sărbătorile și praznicele [bisericești]. [Sunt] ca o nimica pentru noi. [Ba, mai mult], atunci facem cele mai rele lucruri, prin care îl bucurăm pe dracul, pentru că atunci [ne punem] să vindem și să cumpărăm.

Și, pe scurt, ne-am abătut cu toții din calea dreptății și ne-am netrebnicit [Ps. 13, 3], după cum spune David. Și nu mai e nimeni care să cunoască și să caute pe Domnul. Căci, fiind orbiți de deșertăciunile cele lumești, nu ne mai bucurăm de altceva fără numai de lucrurile întunericului acestui veac. Și suntem porniți cu toții spre răutăți, aidoma unei roți, care, atunci când pornește la vale, nu mai poate fi oprită [de nimeni]. Și suntem cu toții și cu totul ca niște dobitoace necurate, care ne tăvălim în desfătările cele spurcate și de nimic.

Și toate acestea sunt o consecință a necredinței noastre. Pentru că ni s-au împietrit inimile în răutăți, ca lui faraon. Și [datorită împietririi inimii noastre], umblăm ca niște cai sălbatici, fără de zăbală și fără de rușine, până vom cădea într-o prăpastie și vom pieri.

[Atunci,] cu astfel de fapte ne lăudăm [noi] că suntem creștini?! O, vai de capetele noastre! Și, la fel, poate credem că ne vom mântui doar cu creștinătatea pe care o avem. Nu! Ci, [dimpotrivă,] mai multă osândă vom lua, dacă nu ne vom pocăi și dacă nu ne vom lăsa de răutățile noastre. Căci spune Hristos: „Nu cei ce-mi zic Mie: Doamne, Doamne, vor intra întru Împărăția Cerului, ci cei ce fac voia Mea” [Mt. 7, 21].

Spuneți-mi, vă rog, – căci poate eu mi-am ieșit din fire – ce fel de voie a lui Hristos facem noi sau pe care poruncă o ținem? Căci eu nu cunosc altceva, fără numai faptul că avem un nume uscat și sec, fără de nicio faptă bună. Iar noi [totuși] ne mirăm, că nu ne face Dumnezeu după voia noastră, doar pentru faptul că ne numim creștini.

Însă eu cred că e binenu ne nimicește ca pe sodomiți. Căci [altfel] am vedea, cu ochii noștri, depărtarea lui Dumnezeu [de la noi] și am cunoaște că datorită răutăților noastre ne vin atâtea feluri de boli și atâtea feluri de moarte și alte [multe] nevoi și întristări. [Iar noi] nicidecum nu ne venim în fire, pentru ca să părăsim răutățile noastre.

Și, iată, iubiții mei, că vă spun acestea și vă învăț cu frica lui Dumnezeu. [Vă învăț] ca un Părinte sufletesc și ca un Păstor al vostru. [Vă învăț] să vă veniți în fire și să vă căiți de lucrurile cele necuviincioase. Pentru că Dumnezeu este milostiv și ne va ierta, dacă va vedea întoarcerea noastră și pocăința noastră cea bună. Căci spune [El] prin gura lui Isaia: „Întoarceți-vă către Mine și Mă voi întoarce și Eu către voi” [Zah. 1, 3; Mal. 3, 7/ Is. 45, 22].

Și vă poruncesc tuturor, câți vă ocupați cu vreun meșteșug și cu negustoria, din orice breaslă ați fi, ca de acum înainte să vă închideți prăvăliile și să nu vindeți și nici să nu cumpărați duminica și în sărbătorile mari, care se numesc domnești, în sărbătorile Maicii Domnului și ale Sfinților [prăznuiți în mod aparte]! [Să nu cumpărați nimic] nu numai de la creștini dar nici de la turci și de la alții. Iar dacă nu faceți asta să știți că vă voi pedepsi bisericește, după pravilă și cu dreptate, nefăcându-vă [în acest fel] nicio nenorocire.

Și mai mult [decât atât], pe cei care se vor arăta semeți și tari de cap, care nu se vor supune dreptății și poruncii bisericești, domnia îi va pedepsi. De aceea, nimeni dintre voi să nu gândească și să nu zică în inima lui: „Dar ce treabă are vlădica cu noi?! De ce nu-și vede de ale lui și se amestecă în ale noastre?!!”.

Dacă n-ați știut [asta] până acum și n-a fost nimeni să vă învețe, iată că acum veți ști [faptul] că eu am treabă cu toți oamenii care sunt în Țara Românească, de la cel mic și până la cel mare, de la copilul de țâță, care nu este al păgânilor [ci al creștinilor], și cu toți cei care sunt de o lege cu noi. Căci voi, cu toții, ați fost dați în seama mea de către Hristos, ca să vă pasc pe voi sufletește, ca pe niște oi cuvântătoare. Și de gâtul meu spânzură sufletele voastre. Pentru că de la mine vă va cere pe toți, iar nu de la alții, atâta timp cât eu vă voi fi Păstor.

De aceea, mai pe scurt, căutați să mă ascultați dacă sunteți creștini și dacă vă considerați ai lui Hristos! Căci precum nu pot fi oile fără păstor, tot la fel nici poporul nu poate fi fără arhiereu. De aceea, cui îi pasă de cele sufletești, acela aleargă la mine ca la un Părinte. [Iar pe acela] îl voi vindeca cu ajutorul lui Hristos.

Dar puteți să spuneți în gândul vostru: „Noi avem nevoi grele asupra noastră și nu putem să facem tot ceea ce ne zici”. Însă [și] eu cred [asta] și afirm că așa stau lucrurile. Numai că la greul vostru și eu sunt părtaș și la jugul vostru trag și eu. Însă n-am putere să zic și nici să gândesc așa. Pentru că așa cum cere împăratul dări de la noi, tot la fel ne cere și Dumnezeu credință și fapte bune.

Căci zice Hristos în Evanghelie: „Dați cele ale cezarului, cezarului și lui Dumnezeu pe cele ale lui Dumnezeu” [Mc. 12, 17; Lc. 20, 25]. Și să nu socotiți că Îi va fi milă lui Dumnezeu de noi, ca să ne ierte pentru că avem nevoi, dacă nu vom face, după puterea noastră, poruncile Lui, ci ne va băga de unde nu mai putem ieși[2].

De aceea, să lăsăm obiceiurile cele rele și necuvioase! Căci poate astfel Se va milostivi Dumnezeu asupra noastră și ne va ierta. Pentru că El poate să ne chivernisească cu mila Lui cea bogată.

De aceea, Lui mă rog să întipărească și să pecetluiască în inimile voastre pe [toate] cele câte le-am spus, pentru ca să nu le uitați! Ci, după puterea voastră, întotdeauna să le faceți. Și cum [Dumnezeu] îi înțelepțește pe cei orbi și pe cei sfărâmați [interior] îi îndreaptă, la fel să ne îndrepte și pe noi pe calea cea dreaptă a mântuirii, ca de-a pururea să slăvim și să preaslăvim numele Lui cel sfânt și preasfânt. Amin!


[1] Dobândită ca urmare a unei vederi extatice.

[2] Adică în Iad.

Did you like this? Share it: