Poezia lui Ștefan Petică [22]

Ciclul Serenade demonice (care nu a fost publicat în volum) nu are o tematică omogenă, dar nici nu conține ceea ce pare să prevadă titlul.

Demonismul poetului rezidă într-o anume stare de melancolie și neîncredere, de glaciație sufletească, în atitudinea de respingere a cutumelor sociale și tendința când spre boemă, când spre ipostaze romantic-exotice.

Atinge aici și probleme sociale grave, ceea ce îl apropie de Traian Demetrescu:

O ceată–ntunecată s-a oprit,
Tăcută și răsleață la răscruce;
Atât de grea îi cade-n asfințit
Tortura de-a nu ști-ncotro s-apuce.

Cât fuse ziua clară s-a-mbuibat
Cu cântece și joc în loc de pâine
Și beată de plăcere a uitat
De grija zilei groaznice de mâine.

Dar seara se coboară răcoroasă
Și-amurgul sărbătoarei e amar
Ca drojdia cea neagră ce o lasă
Năspritul must pe fundul de pahar.

Cu trândavi ochi privește spre apus
Mirată că nu poate să-l priceapă;
O rugă pare c-ar avea de spus
Dar nu știe măcar nici cum să-nceapă

Ci stă îngrămădită ca o turmă
Și tremură de taina ce-o-nfioară
Cu moartea zilei blonde care curmă
Și jocul și cântarea de vioară.

Și tristă de pierduta fericire,
Tăcută stă cu fruntea încruntată,
Chemând ceva din stinsa strălucire,
S-aprindă facle-n noaptea-ntunecată.

(Serenade demonice, II)

*

Vecernia sună alinătoare,
Sună târziu și lung în astă seară,
Părând o dulce binecuvântare
Ce cade peste frunți arzând în pară.

Și notele de clopot ușurele –
Zburând asemeni unor aripi pale –
Purtară vestea liniștei cu ele,
Lăsând în urma lor o albă cale.

Se-nchină robii muncii și visează
Un vis al lor din basme depărtate
Și-o pace nesfârșită se așează
Pe sufletele lor îndurerate.

Și cum își pleacă ruga către glie,
Cu umeri obosiți și-mpovărați,
Le piere-n inimi urma de mânie
Și toți se simt o clipă între frați.

Dar noi pe care vechea pasiune
Ne arde ca un rug mistuitor,
Noi nu cunoaștem tainica minune
A ceasului atotizbăvitor;

Ci-n zbucium stăm cu brațe-ncrucișate,
Cu ochii pironiți spre-albastrul cer,
Rostind blestem că nu putem străbate
Cu mintea-ngrozitorul său mister.

(Serenade demonice, III)

Sunt strofe, mai sus, care par, ca și altădată, scrise de Goga. Sau despre care putem spune că vibrează pe coardele simțirii „tradiționaliste”.

Este tradiționalistă inclusiv această temă din al doilea poem, a opoziției între atitudinea robilor țărani,  care trăiesc în ritm liturgic și care cunosc tainica minune/ A ceasului atotizbăvitor”, și cea a proletariatului urban, care arde de vechea pasiune – adică de patima urii și a dorinței de răzbunare -, neputând decât să blesteme.

Deși poetul se înscrie pe sine între cei din urmă, pare că respectă și admiră mai mult pe cei dintâi, pentru puterea lor de a se lăsa cuprinși de o pace nesfârșită”.

Însă, în această atmosferă de răzvrătire, din poemele lui Petică, zace…un filon arghezian incontestabil, a cărui notă unică nu se regăsește la alți simboliști.

Mai ales primele strofe din al IV-lea poem al ciclului de față răspândesc premoniții, în legătură cu poezia viitoare, a lui Arghezi și Blaga:

Aruncă, noapte, mantia-ți regală
Pe slabii noștri umeri gârboviți
Sub sarceni de păcate și-ndoială
Pe care le purtarăm răzvrătiți.

Și pune vălul tău de umbră deasă
Pe ochii noștri-n veci întrebători:
Lumina e un chin care ne-apasă,
Iar cerul nesfârșit ne dă fiori.

Întunecă luminile din stele
Și murmurul de ape-l amorțește
Punând tăcerea, Doamnă, peste ele,
Aromele din flori le risipește.

Din inimi sângerate fă să piară
Avânt, răscoală, zbucium și mânie
Și flacăra ce arde-n nopți de vară
Alături cu-a iubirii nebunie.

Și când vom fi streini de orice viață,
De stele, de parfum, de flori albastre,
O roză, ca pe-o insulă de gheață,
Va crește sfântă-n sufletele noastre.

Un alt fel de-a rămâne nemuritor și rece

A-pathia aceasta nu corespunde însă cu sentimentele din poemul cu numărul VI, în care joacă rolul unui „cântăreț de serenade” ipocrit și pătimaș: „Cântarea mea e cinică, trufașă,/ Și minte-n nota ei sentimentală,/ Dar noaptea este vechea mea părtașă/ Și-i dă o duioșie ideală. // De-aceea, ca să turbur fericirea/ Fecioarei cu vis alb ca de hermină/ Și-n umbră s-o atrag, unde pieirea/ Își picură cântarea în surdină, /…/ Pe taina unei seri îmbătătoare/ Arunc un colț al mantiei de stele,/ Ca visurile sale-amăgitoare/ Să plângă-ncet pe cântecele mele”.

De asemenea, insurgența revoluționară nu este consonantă nici cu atmosfera din Serenade demonice I, cu palatul impozant, având coloane de porfir, albe arcade și trepte largi de-alabastru-mpărătesc”, acoperite cu ghirlande de roze roșii, peste care calcă poetul în ipostază princiară, opusă celei proletare.

Opulența are aici o parnasiană legătură cu luxul de senzații și chiar cu luxura: „Întristarea mea e-o gingașă terasă/ Unde visul blând întârzie spre seară,/ Îndemnat de-albastra umbră ce se lasă/ Liniștită pe-acest colț de primăvară,// Peste care roze roșii, împletite/ În ghirlande,-nflăcărate-și risipesc/ Prețiosul lor parfum pe poleite/ Trepte largi de-alabastru-mpărătesc. /…/ Ci vrăjit de voluptoasa înserare,/ Leneș mâna mea subțire-o las să cadă,/ Netezind în călduroasă dezmierdare/ Eleganta și lucioasa balustradă”.

Deși poetul rămâne un visător „sub surâsul blând al serei care cade”

Serenadele demonice presupun, prin urmare, două atitudini antagonice: cea sceptic-revoluționară și, respectiv, cea a poetului pasional și a aristocratului însetat de senzații.

Însă nici insurgența și nici senzualismul parnasian nu caracterizează, în mod esențial, lirica lui Petică.

În versurile sale, în permanență, instrumente spirituale nevăzute sculptează cu hotărâre chiar și în cele mai voluptoase vise sau imagini și le eterizează ființa ardentă, până când „O roză, ca pe-o insulă de gheață,/ Va crește sfântă-n sufletele noastre”.

Dragostea e tot ce contează

Evenimentul drăgăstos e simplu: trei elevi cu „aspirații profesorale” (voi explica sintagma!) s-au culcat cu profesoara lor, Ellen Lindsay Niemic. De 29 de ani, căsătorită, mamă a trei copii.

Un elev venea dimineața pentru sex, altul la amiză iar altul seara…toți cei trei elevi având, la rândul lor, niște familii acasă…foarte „atente” la dezvoltarea școlară și „spirituală” a fiilor lor.

Iar „comunitatea din Carolina de Sud s-a declarat şocată de sinistrul eveniment”, după cum se declară „șocați” vecinii de bloc…că te-ai sinucis azi-noapte. Ei spun, invariabil: „Era un om cumsecade. Nu știu cum de-a fost în stare să facă una ca asta!”. Și știrea TV se încheie aici…odată cu ultima vorbă a vecinei de bloc, care este „șocată” de moartea ta „necumsecade”.

Cum să fie „dragostea” un eveniment „sinistru”?! Aceasta e prima întrebare mirabilă. Poate că membrii comunității din Carolina de Sud nu au proprietatea termenului. Iar eu mă simt oripilat auzind acest lucru. Cum să fie „dragostea” dintre o profesoară și elevii ei ceva…„sinistru”?!!!

Dragostea între doi bărbați, între un bărbat și o vacă, între o femeie și un câine, între o femeie și o sticlă, între un bărbat și un copil, între o mamă și un minor…e „frumoasă”. E „super-frumoasă”.

Iar dacă tinerii elevi…ai glorioasei școli americane…au ajuns de mici să aibă „aspirații profesorale” e „un lucru bun”. Pentru că e semn că profesoara de 29 de ani, cu trei copii acasă, care a putut să facă sex și cu trei minori, în cele trei părți ale zilei…pe lângă cursuri…are multe de „dăruit”.

Cum să închizi o astfel de femeie și să privezi școala americană de dragoste, când dragostea e factorul de unificare al unei societăți? Ce contează în ce fel se transmite dragostea sau cu cine se face, cum, până unde și de ce se face…atâta timp cât „dragostea” unește?

Dacă profesoara de 29 de ani a avut ceva „de dăruit”…e semn că mamele celor trei nu au avut ce dărui. Adică, pe cale de consecință, mamele celor 3 ar trebui să fie decăzute din drepturile parentale, pentru că nu au fost în stare să ofere dragoste fiilor lor.

Pe de altă parte, o profesoară care poate să focuseze atenția asupra ei…e o profesoară ce trebuie avansată în grad. E un lucru rar în sistemul de învățământ de oriunde.

Copiii nu se pot concentra, copiilor nu le place școala, copiilor, în general, nu le plac profesoarele, profesorii, instituționalizarea învățământului, vor să învețe de oriunde, să aibă școala vieții. Și când o femeie, atât de tânără…poate să învețe trei copii și la școală dar și în orele de relaxare…să-i învețe lucruri importante pentru viață…e de admirat.

Din tonul știrii suntem lăsați să presupunem că profesoara…a fost prima femeie din viața celor trei…proaspăt „bărbați”. Și că, pe cale de consecință, ea „le-a distrus” viața.

Dar dacă profesoara…n-a fost prima? Pentru că știrea spune că cei trei…făceau sex cu profesoara…și nu că „învățau” ce e acela act sexual.

De unde știu niște minori…cum se face sex, când ei nu sunt adulți? Pentru că sexul vine de la sine…când ești adult…dar nu și când ești minor. Căci, pe lângă „a vedea” cum se face…e nevoie de apropieri reale între trupuri. Apropierea reală de trupul cuiva e cât o mie de cărți și filme.

De cine se apropiaseră cei trei…înainte de „a fi experți” cu profesoara? De propria lor mamă, soră, vecină, mătușă, verișoară, colegă de clasă? Și dacă cei trei erau „so activi”…părinții lor „n-au mirosit” asta mai înainte? Erau ocupați cu serviciul, cu propriile lor aventuri extramaritale, cu strânsul banilor?

Însă, dacă familiile americane, ca și cele românești, sunt atât de „atente” cu odraslele lor…a fi făcut sex cu profesoara cred că e răul cel mai mic…în comparație cu a fi făcut vreo altă boacănă, în urma căreia să fi ajuns la morgă.

Profesoara le-a oferit tandrețe, împlinire, atenție…fără să oblige pe vreunul să facă sex cu ea. Pentru că, dacă i-ar fi obligat, atunci ar fi fost psihopată. Însă, dacă i-a momit doar…se spune că a fost „inteligentă sexual”. Pentru că nu momești, ca femeie, pe cineva…decât dacă vezi că are „virilitate explozivă” și îi place „să fie amăgit”. Seduci la sigur când seduci…și nu pescuiești în ape tulburi.

Peste ceva timp, o mulțime de oameni aidoma profesoarei, or să îi seducă spre diverse interese meschine. Fie că e vorba să câștige bani cu ei, fie să se destrăbăleze în compania lor. Și dacă și atunci vor fi creduli și „doritori” ca și acum…atunci nu profesoara e de vină că i-a sedus…ci ei că „le-a plăcut”.

Ei și familia lor…și anturajul familiei lor e de vină!

Ei sunt de vină și nu profesoara!

Profesoara are doar vina de a fi sedus niște minori…și doar atât!

Dacă minorii ar fi știut de acasă, din familie, de la biserica lor, din comunitatea lor diferența dintre sex și dragoste…dintre viața împlinită și viața la întâmplare nu s-ar fi dus după profesoara lor.

Pentru că, dacă se duc după profesoară…se pot duce după orice dement care le poate hăcui existența.

Însă un minor needucat și neîmplinit sufletește și emoțional și aspirațional…e un adult care pune botul la tot felul de vrăjeli distrugătoare pentru el și pentru sufletul lui.

Așa că discuția nu e: să aplicăm legea…pentru că „o să se termine” cu sexul la întâmplare! Ci să ne educăm, să ne iubim și să ne respectăm copiii în mod real și profund, să le vorbim despre toate pericolele și tentațiile, despre toată moartea care îi așteaptă la ieșirea din casa lor…pentru ca să știe la ce să se aștepte.

Pentru că nu dracul sau profesoara e de vină…că îl seduce pe copilul nostru, ci copilul nostru alege prost, dacă nu știe diferența între realitate și simulacru.

Profesoara le-a oferit un simulacru de dragoste și de atenție…pentru că copiii așteptau să li se servească această minciună. Ei ar fi privit intenția profesoarei lor de a face sex cu ei drept un afront dacă ar fi avut o educație și o conștiință religioasă.

Însă, în albia postmodernității, unde valoarea și împlinirea reală nu contează, ci doar a parveni, a-ți satisface egoist plăcerile, a te manifesta discreționar, atât profesoara cât și elevii deloc „traumatizați” au primit ce și-au dorit și toate lucrurile sunt „ok”.

Numai noi, „opinia publică”, care facem aceleași lucruri și mai mari decât acestea, vrem să părem mai „angelici”. Pentru că, în esență, nu s-a întâmplat nimic „aparte” ci doar un eveniment banal de mâzgă existențială. Pentru că toți suntem la fel de perverși ca profesoara…și la fel de avizi ca cei trei elevi pornografici.