Poezia lui Ștefan Petică [22]
Ciclul Serenade demonice (care nu a fost publicat în volum) nu are o tematică omogenă, dar nici nu conține ceea ce pare să prevadă titlul.
„Demonismul” poetului rezidă într-o anume stare de melancolie și neîncredere, de glaciație sufletească, în atitudinea de respingere a cutumelor sociale și tendința când spre boemă, când spre ipostaze romantic-exotice.
Atinge aici și probleme sociale grave, ceea ce îl apropie de Traian Demetrescu:
O ceată–ntunecată s-a oprit,
Tăcută și răsleață la răscruce;
Atât de grea îi cade-n asfințit
Tortura de-a nu ști-ncotro s-apuce.
Cât fuse ziua clară s-a-mbuibat
Cu cântece și joc în loc de pâine
Și beată de plăcere a uitat
De grija zilei groaznice de mâine.
Dar seara se coboară răcoroasă
Și-amurgul sărbătoarei e amar
Ca drojdia cea neagră ce o lasă
Năspritul must pe fundul de pahar.
Cu trândavi ochi privește spre apus
Mirată că nu poate să-l priceapă;
O rugă pare c-ar avea de spus
Dar nu știe măcar nici cum să-nceapă
Ci stă îngrămădită ca o turmă
Și tremură de taina ce-o-nfioară
Cu moartea zilei blonde care curmă
Și jocul și cântarea de vioară.
Și tristă de pierduta fericire,
Tăcută stă cu fruntea încruntată,
Chemând ceva din stinsa strălucire,
S-aprindă facle-n noaptea-ntunecată.
(Serenade demonice, II)
*
Vecernia sună alinătoare,
Sună târziu și lung în astă seară,
Părând o dulce binecuvântare
Ce cade peste frunți arzând în pară.
Și notele de clopot ușurele –
Zburând asemeni unor aripi pale –
Purtară vestea liniștei cu ele,
Lăsând în urma lor o albă cale.
Se-nchină robii muncii și visează
Un vis al lor din basme depărtate
Și-o pace nesfârșită se așează
Pe sufletele lor îndurerate.
Și cum își pleacă ruga către glie,
Cu umeri obosiți și-mpovărați,
Le piere-n inimi urma de mânie
Și toți se simt o clipă între frați.
Dar noi pe care vechea pasiune
Ne arde ca un rug mistuitor,
Noi nu cunoaștem tainica minune
A ceasului atotizbăvitor;
Ci-n zbucium stăm cu brațe-ncrucișate,
Cu ochii pironiți spre-albastrul cer,
Rostind blestem că nu putem străbate
Cu mintea-ngrozitorul său mister.
(Serenade demonice, III)
Sunt strofe, mai sus, care par, ca și altădată, scrise de Goga. Sau despre care putem spune că vibrează pe coardele simțirii „tradiționaliste”.
Este tradiționalistă inclusiv această temă din al doilea poem, a opoziției între atitudinea robilor țărani, care trăiesc în ritm liturgic și care cunosc „tainica minune/ A ceasului atotizbăvitor”, și cea a proletariatului urban, care arde de vechea pasiune – adică de patima urii și a dorinței de răzbunare -, neputând decât să blesteme.
Deși poetul se înscrie pe sine între cei din urmă, pare că respectă și admiră mai mult pe cei dintâi, pentru puterea lor de a se lăsa cuprinși de o „pace nesfârșită”.
Însă, în această atmosferă de răzvrătire, din poemele lui Petică, zace…un filon arghezian incontestabil, a cărui notă unică nu se regăsește la alți simboliști.
Mai ales primele strofe din al IV-lea poem al ciclului de față răspândesc premoniții, în legătură cu poezia viitoare, a lui Arghezi și Blaga:
Aruncă, noapte, mantia-ți regală
Pe slabii noștri umeri gârboviți
Sub sarceni de păcate și-ndoială
Pe care le purtarăm răzvrătiți.
Și pune vălul tău de umbră deasă
Pe ochii noștri-n veci întrebători:
Lumina e un chin care ne-apasă,
Iar cerul nesfârșit ne dă fiori.
Întunecă luminile din stele
Și murmurul de ape-l amorțește
Punând tăcerea, Doamnă, peste ele,
Aromele din flori le risipește.
Din inimi sângerate fă să piară
Avânt, răscoală, zbucium și mânie
Și flacăra ce arde-n nopți de vară
Alături cu-a iubirii nebunie.
Și când vom fi streini de orice viață,
De stele, de parfum, de flori albastre,
O roză, ca pe-o insulă de gheață,
Va crește sfântă-n sufletele noastre.
Un alt fel de-a rămâne nemuritor și rece…
A-pathia aceasta nu corespunde însă cu sentimentele din poemul cu numărul VI, în care joacă rolul unui „cântăreț de serenade” ipocrit și pătimaș: „Cântarea mea e cinică, trufașă,/ Și minte-n nota ei sentimentală,/ Dar noaptea este vechea mea părtașă/ Și-i dă o duioșie ideală. // De-aceea, ca să turbur fericirea/ Fecioarei cu vis alb ca de hermină/ Și-n umbră s-o atrag, unde pieirea/ Își picură cântarea în surdină, /…/ Pe taina unei seri îmbătătoare/ Arunc un colț al mantiei de stele,/ Ca visurile sale-amăgitoare/ Să plângă-ncet pe cântecele mele”.
De asemenea, insurgența revoluționară nu este consonantă nici cu atmosfera din Serenade demonice I, cu palatul impozant, având coloane de porfir, albe arcade și „trepte largi de-alabastru-mpărătesc”, acoperite cu ghirlande de roze roșii, peste care calcă poetul în ipostază princiară, opusă celei proletare.
Opulența are aici o parnasiană legătură cu luxul de senzații și chiar cu luxura: „Întristarea mea e-o gingașă terasă/ Unde visul blând întârzie spre seară,/ Îndemnat de-albastra umbră ce se lasă/ Liniștită pe-acest colț de primăvară,// Peste care roze roșii, împletite/ În ghirlande,-nflăcărate-și risipesc/ Prețiosul lor parfum pe poleite/ Trepte largi de-alabastru-mpărătesc. /…/ Ci vrăjit de voluptoasa înserare,/ Leneș mâna mea subțire-o las să cadă,/ Netezind în călduroasă dezmierdare/ Eleganta și lucioasa balustradă”.
Deși poetul rămâne un visător „sub surâsul blând al serei care cade”…
Serenadele demonice presupun, prin urmare, două atitudini antagonice: cea sceptic-revoluționară și, respectiv, cea a poetului pasional și a aristocratului însetat de senzații.
Însă nici insurgența și nici senzualismul parnasian nu caracterizează, în mod esențial, lirica lui Petică.
În versurile sale, în permanență, instrumente spirituale nevăzute sculptează cu hotărâre chiar și în cele mai voluptoase vise sau imagini și le eterizează ființa ardentă, până când „O roză, ca pe-o insulă de gheață,/ Va crește sfântă-n sufletele noastre”.