Dimitrie Anghel: poetul florilor [1]
Dimitrie Anghel este un poet cu sensibilitate și cultură poetică moderne (nici nu se putea altfel), dar nu este poet simbolist, așa cum l-a considerat Călinescu.
Încercând să-l integreze cumva în „poezia de cunoaștere”, în „autenticul simbolism intelectual”, originat în lirica lui Baudelaire și Mallarmé, Călinescu face teoria simbolismului în capitolul dedicat lui Anghel, din Istoria sa. Locul acestei teoretizări ar fi trebuit să fie în altă parte – la Ștefan Petică ar fi fost cel mai nimerit.
Mai multă dreptate ar avea Mihai Zamfir, atunci când susține că Anghel nu poate fi integrat deplin în niciun curent sau mișcare literară, însă nu înțeleg de ce ezită să accepte apropierea lui de Semănătorul, de Șt. O. Iosif și de curentul tradiționalist. În general, în critica noastră, atunci când un scriitor își indică singur orientarea literară, ea este acceptată fără rezerve. Dimitrie Anghel face parte din excepții.
Ca și Petică, Pillat, Arghezi, Blaga sau Maniu, Anghel este un poet cât se poate de tradiționalist în concepții. Faptul că există, în poezia lui, o serie de teme și motive care par să aparțină simbolismului, reprezintă o situație în stare să nască multe confuzii. Problema nu este însă, nici pe departe, nici nouă sau singulară și nici simplă.
Călinescu a explicat că Anghel este un poet în fond simbolist și că, dacă pare clasic sau tradiționalist, acest lucru se datorează aerului vremii.
În opinia noastră, lucrurile stau exact pe dos: Anghel este un poet în fond tradiționalist (fapt explicat de poetul însuși prin neaderența sa la cercul simboliștilor, ceea ce este un lucru remarcabil pentru cineva care petrecuse un deceniu în atmosfera literară a Parisului) și care, datorită aerului vremii, poate părea simbolist.
Călinescu a depus un efort exegetic remarcabil pentru a-l magnetiza pe Dimitrie Anghel și a-l atrage exclusiv în aria poeților moderniști, entuziasmat fiind, fără îndoială, de profunzimea și de talentul veritabil al poetului.
Anghel e un poet al florilor și al miresmelor, un poet clasic și romantic deopotrivă, cu o sensibilitate poetică ce poate fi considerată fără greș tradițională, și care uzează de tehnici simboliste. Care a reținut anumite tușe picturale din atmosfera vremii, pentru a reproduce ceea ce este prea subtil pentru a fi descris plastic. Dar care nu are mai nimic de-a face cu simbolismul de substanță, nici cu cel intelectual și nici cu cel nevrotic.
În aventura sa pariziană, prin lecturile și traducerile sale, Anghel a deprins rafinamentul poeziei moderne, dar nu i-a urmat în profunzime tiparele și mentalitatea. În poemele lui, florile și parfumurile nu se află în ipostaza lor curentă în lirica simbolistă.
Călinescu greșește atunci când susține că „florile apar ca simboluri ale muzicii de arome” ca în poezia lui Mallarmé și că „elogiul florilor din [volumul] În grădină e un ecou (prin Samain) al simbolismului mallarméan. [Pentru că] tema acestor poezii, întunecată uneori de descripție și de un început de afabulație, este intrarea în extaz sub efluviile edenice ale mirosurilor”.
Semnificațiile simbolice ale miresmelor nu reprezintă o descoperire a simboliștilor. Căutarea transcendenței prin intermediul miresmelor și al muzicii, cel puțin din punct de vedere literar, are vechimea Psalmilor și a Cântării cântărilor. Ștefan Petică era conștient de semnificația lor mistică, după cum am văzut. Iar „intrarea în extaz sub efluviile edenice ale mirosurilor” le fusese specifică și lui Bolintineanu sau Eminescu.
Poemele lui Anghel sunt, în schimb, niște parabole florale. Mai ales primul său volum, În grădină (1905), poate fi considerat Gulistanul, Esopia sau Fiziologul/ Florariul său. Sigur, înțelepciunea sa este contextualizată modern, în comparație cu cărțile pomenite.
Tema veche a efemerității/ a precarității existenței umane, simbolizată de florile murinde, se îmbină la el cu cea a idealului de transcendență (care aparține și simbolismului, dar nu numai lui), sugerat de miresmele îmbătătoare. Însă modul său de a gândi fabule jardiniere este inedit în peisajul nostru literar, poemele sale semănând cu o Istorie ieroglifică florală.
Pe de altă parte, poezia lui Anghel ne-a făcut să ne gândim la tablourile suprarealiste lui Vladimir Kush, ce ipostaziază o lume a florilor, care o imită pe cea umană [1]:
Spre exemplu, într-un poem, Dimitrie Anghel portretiza astfel floarea-soarelui, exprimând o viziune aproape identică cu cea a pictorului, după cum se poate vedea într-un tablou de mai sus:
Căci vezi, în ea lucea lumina întâi când păsările cântă,
Și iarăși, ca un frate dulce, când dă-n apus, mâhnit de soare
Tot ei îi trimitea pe gânduri cea mai din urmă sărutare,
De tremura în umbră preajma ca-n jurul unui cap de sfântă.
(Floarea-soarelui)
Revenind la discuția anterioară, vocea lirică a lui Anghel este înrudită cu cea a lui Iosif și a lui Goga. Dar mai ales Ion Pillat îi datorează, în bună măsură, glasul său poetic din vol. Pe Argeș în sus (1923). De fapt, chiar mai devreme, încă din 1910, Pillat exersase acest glas, în volumul său de debut, Casa amintirii.
Convingător, în acest sens, este poemul lui Anghel, Murmurul fântânei:
În murmurul fântânei plânge povestea vremilor trecute…
De știi s-asculți, auzi iar glasul atâtor guri ce-s astăzi mute:
S-a potolit atâta viață, ș-a ars atâta foc de soare,
De ani și ani, de când tot curge împrăștiind mărgăritare.
De ani și ani… dar de atuncea grădina ș-a schimbat stăpânii
Cu glasuri gângave alt’dată — pe când eram copii — bătrânii
Lung sfătuiau în șoapta apei sub cernerea de umbre sure,
Ș-acuma numai apa plânge, iar noi ne-am răzlețit pe-aiure.
Sunt ani și ani… dar astăzi unde-s copiii gureși ? Unde-i oare
Copila ce privea uimită la curcubeiele de soare
Ce se fărmau în praful apei, și s-aprindeau din nou măiastre,
Ca iarăși să se năruiască etern ca visurile noastre?
Sunt ani, și de atunci în noapte s-au prăvălit grămadă anii
Și dintre toți eu singur numai, ținând azi firul Arianii
Mai rătăcesc ș-ascult cum cântă pierdut pe-aleele deșarte
În murmurul fântânei glasuri ce vin de dincolo de moarte.
Eu singur mai ascult, și-n umbra întunecată din aleie,
Plângând ca un copil ruina luminelor de curcubeie,
Aș vrea, în dorul lor ș-al vostru, acum când nu mai sunt bătrânii,
Să-nmlădii pentru voi un cântec etern ca murmurul fântânii.
Memoria afectivă a putut-o recepta Pillat, în poezia sa, chiar de la Dimitrie Anghel – Mihai Zamfir îl consideră pe Anghel „proustian avant la lettre” (Scurtă istorie…, p. 434).
[1] Sursele fotografiilor:
http://ecgalleries.wordpress.com/2010/10/19/a-metaphorical-journey-with-vladimir-kush/
http://artistsinspireartists.com/painting/vladimir-kush
http://www.beautifullife.info/art-works/surrealistic-paintings-by-vladimir-kush/