Se poate spune și că, pentru Dimitrie Anghel, grădina reprezintă ceea ce însemna pentru Eminescu pădurea.

Ca și alții, Anghel și-a început cariera poetică eminescianizând.

Preferința pentru grădini, pentru flori și miresme exprimă, în parte, o continuare a tradiției romantice, ținând seama de accentul pe care îl punea aceasta pe natură și pe contemplarea ei.

La noi, experiența poetică a lui Eminescu, în această privință, a fost covârșitoare. Și, prin urmare, și ecourile în conștiința urmașilor sunt semnificative. Tradem, Petică, Anghel, Iosif sau Goga absorb aceste ecouri în mod personal.

În cazul lui Anghel, contemplarea se concentrează asupra grădinii, în condițiile în care poeții începutului de secol XX nu mai sunt niște rătăcitori prin codri.

Mircea Anghelescu observa mai demult că pașoptiștii noștri nu fuseseră absorbiți de întoarcerea la natură, pentru că, în societatea lor, oamenii trăiau încă înconjurați de grădini sau într-un mediu natural aproape nealterat și nu aveau, prin urmare, de ce să fie nostalgici, precum apusenii [1].

Mai nostalgic decât ei ar putea părea Anghel, deși el arată, mai adesea, că apreciază natura nu pentru ea însăși, ci pentru poveștile exemplare pe care le naște în mintea poetului.

Trebuie să observăm cu atenție că parfumurile nu provoacă exaltare poeților noștri atât la nivel senzorial, cât mai degrabă prin semnificațiile pe care le suscită receptarea lor.

Grădina însăși, a lui Dimitrie Anghel, poartă în sine un simbol edenic pertinent, chiar dacă pare că se păstrează într-un orizont terestru.

Semnificațiile mistice, transcendentale ale miresmelor sunt mai evidente la Petică, dar sugestia lor nu este absentă nici în versurile lui Anghel.

Primele două poeme ale volumului întâi de poezii, În grădină și Florile, sunt paradigmatice pentru a înțelege temele și viziunea întregului volum.

Primul dintre ele, poemul În grădină, anunță câteva secvențe tematice fundamentale, dintre cea mai importantă este cea a timpului care fuge (principala temă a volumului), îngemănată cu tema amintirilor risipite, din care poetul adună câteva flori, prin prisma memoriei afective: „Atâtea amintiri uitate cad abătute de-o mireasmă:/ Parcă-mi arunc-o floare roșă o mână albă de fantasmă /…/ Și dulci treceau zilele toate, și-arar dureri dădeau ocoale…/ Ah, amintirile-s ca fulgii rămași uitați în cuiburi goale!”.

Cel de-al doilea poem, Florile, dezvăluie viziunea poetului, care contemplă orice grădină de flori ca pe o lume integrală, care a putut să citească într-un univers floral o replică vegetală a lumii umane, cu frumusețea și dramele ei, și mai ales cu taina inexorabilei morți:

De câte ori deschid portița și intru în grădină-mi pare
Că mă cuprinde-o vrajă dulce, și florile-mi dezmiardă ochii.
O fantazie uriașă le-a dat un strai la fiecare,
Și fete nu-s pe tot pământul să-mbrace mai frumoase rochii.

Pe crin l-a miruit în frunte, lăsându-i hlamida regească
Să poată-mpărăți cu fală norodu-i de mironosițe,
Cicorilor le-a dat seninul strâns din privirea omenească,
Iar râsul fărâmat prin lume l-a nins pe foi de românițe.

Sfiala care urcă-n fața fecioarelor când vine-amorul,
Și toată jalea și netihna acelora ce-așteaptă mirii,
Mâhnirea toat-a unui suflet pe care îl ucide dorul
Le-a pus pe-un ram, și-atuncea lumea s-a-mbogățit cu trandafirii.

La fiecare pas te-așteaptă câte-o minune, — ici scânteie
Ca un rubin o ghințiană, colo un stânjinel se joacă…
Slavă Aceluia ce-aruncă din cer lumini de curcubeie,
Și a știut să țese nalbei un cuib din tort de promoroacă!

Slavă! căci trist-ar fi fost viața, și-ntunecat pe veci pământul,
De n-ar fi fost macar o floare, ce-am fi sădit noi pe morminte?
Ce-ar fi cernut, în primăvară, când trece prin grădină vântul,
Și eu ce dar ți-aș da azi ție ca să-ți aduci de mine-aminte!

Un Arhitect cosmic, „o fantezie uriașă” dumnezeiască a creat toată această lume paradisiacă, dar și analogiile cu universul material și spiritual omenesc (mai pronunțat rural decât urban).

Aprecierile privitoare la vestimentațiile florale care întrec imaginația omenească și la crinii îmbrăcați în hlamidă regească i-au fost sugerate de câteva versete:

„Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?” (Mt. 6, 28-30).

Închipuind un arc de boltă, volumul se încheie cu poemul Tovarășilor mei – o artă poetică, care întregește semnificațiile versurilor de mai sus:

Atâtea flori și nu sunt două să-mbrace la un fel vestminte
Câți ochi frumoși nu-și pierd vederea în horbotă de-odăjdii sfinte,
Și câtă purpură și aur pentr-o hlamidă-mpărătească,
Când de ajuns e pentru ele ca soarele să strălucească. /…/

Flori — pretutindeni flori, podoaba cea mai iubită de lumină,
Un fir de romăniță râde atât de dulce pe-o ruină:
Căci toate au un grai pe lume și florile îl au și ele…
Ce ochi nu se-ntrista alt’dată de jalea unei asfodele ? /…/

Plecați pe fața lor blajină, călind o formă ideală,
Câți n-au trecut pe-aceeași poartă, dar s-au întors cu fața pală
Și cu privirile pierdute, zvârlind cu gestul Ofeliei
Comoara florilor culese în câmpul trist al nebuniei…

Dar cine poate, învestminte-și gândirile-n odăjdii sfinte,
Ca florile de felurite să-i fie-a graiului vestminte,
Ș-adorm-apoi — căci mor imperii și cad cununele de aur:
Eterne-n lumea asta-s numai cununele de foi de laur.

Dar arhitectura volumului e prevăzută în primele două poeme.

„Curgea nedumerită vremea” va spune și în alt poem (În Luxemburg), dar amprenta acestui fugit tempus și a unui ireprimabil vanitas vanitatum se poate culege în permanență, în versurile sale, din zdrențe de petale și din glorii estompate de miresme.

Aroma amintirii se varsă strecurată prin ciurul memoriei, distilată, ca și mai târziu la Pillat, în poemul intitulat chiar Amintire: „…Dar printr-atâtea nopți uitate în viața mea, țin minte-o noapte,/ Căci sunt, se vede,-anume clipe pe care sufletul le-nsamnă…/ Și se făcea ca astăzi parcă pe vremea pârgului de toamnă,/ Când te urmează pretutindeni un miros vag de fructe coapte”.

Nu putem să nu observăm, totodată, și înrudirea de tonalitate poetică cu G. Coșbuc (fete nu-s pe tot pământul să-mbrace mai frumoase rochii” – pare un vers din Nunta Zamfirei), dar mai ales cu O. Goga:

Sfioase-s bolțile spre sară, și mai sfioasă-i iasomia:
Pe fața ei neprihănită se-ngână-n veci melancolia
Seninului de zare strânsă, și-n trandafiri cu foi de ceară
Trăiesc mâhnirile și plânge norocul zilelor de vară.

(D. Anghel, În grădină)

*

Norocu-ntăilor brândușe culese-n zori de zi pe rouă…
Cum s-a trecut, și cum trec toate pân’ vine moartea să te cheme; /…/

Și-mbrățișați alături plângem, plângi blândă, candidă vestală,
Din lacrimi liniștea sporește, ș-a fi târziu pricepi ce-nsamnă.
Brîndușele-nfloresc de-a pururi și poate soarele de toamnă
S-o-nduioșa ca să-ți arunce pe frunte mândra lui beteală.

(D. Anghel, Crizanteme)

*

Când, tremurându-şi jalea şi sfiala,
Un cânt pribeag îmbrăţişează firea,
Şi-un trandafir crescut în umbră moare,
Şi soare nu-i să-i plângă risipirea,
Eu plâng atunci, căci tu-mi răsai în zare,
A vremii noastre dreaptă muceniţă,
Copil blajin, cuminte prea devreme,
Sfielnică, bălaie dăscăliţă.

Ca strălucirea ochilor tăi limpezi,
Poveste nu-i mai jalnic povestită,
Tu eşti din leagăn soră cu sfiala,
Pe buza ta n-a tremurat ispită.

(O. Goga, Dăscălița)

*

La voi aleargă totdeauna
Truditu-mi suflet să se-nchine;/…/

Purtaţi cu braţele-amândouă
A muncii rodnică povară,
Sub strălucirea-nlăcrimată
A dimineţilor de vară.
Şi nimeni truda nu v-alină,
Doar bunul cerului Părinte,
De sus, pe frunte vă aşază
Cununa razelor Lui sfinte.

(O. Goga, Plugarii)

La Anghel nu se găsesc militantismul și revendicările din lirica lui Goga, dar nu de puține ori susurul versurilor sale curge într-o melodie identică cu cea a poeziilor Noi, Oltul, Apostolul etc.

Mai ales dacă măsura versurilor ar fi înjumătățită, s-ar putea observa acest lucru, cu mai multă claritate:

Sfioase-s bolțile spre sară,
Și mai sfioasă-i iasomia:
Pe fața ei neprihănită
Se-ngână-n veci melancolia
Seninului de zare strânsă,
Și-n trandafiri cu foi de ceară
Trăiesc mâhnirile și plânge
Norocul zilelor de vară.

(În grădină)

*

Miroasă iarba pătulită
A sinziană ș-a sulcină,
Miroasă dulce, cum miroasă
Un așternut păstrat de zestre;
Și-n mine, când e întunerec
Și când se face iar lumină,
Ca-ntr-o odaie-n care-apune
Ori bate soarele-n ferestre.

În depărtări s-afundă zarea
Cu năluciri de munți în cladă,
Și vântu-i bălsămat și dânsul
Ca o năframă când o scuturi;
Purcede-un cânt din creangă-n creangă
Ș-un susur blând din mladă-n mladă,
Pe unde trece el pe gânduri
Urmat de-alaiul lui de fluturi.

(Dragoste)

Însă și la Anghel se pot descoperi, ca și la Tradem, Petică sau Goga, preocupări legate de soarta celor unici/ singuratici, umili, nebăgați în seamă sau nedreptățiți de lume:

Au înflorit iar măgheranii și n-a prins nimene de veste,
Și-acum se trec, cum trec pe lume atâtea vieți ce pân’la moarte
S-ascund în numărul mulțimei și umilite stau deoparte,
Cum sta între surori sfioasa cenușăreasă din poveste. /…/

Oftează fetele, și nu știu, a doua zi de dimineață,
Când se coboară în grădină, că-n biata floare cenușie
Ce se ascunde umilită, e-atât parfum și poezie
Și măgheranii mor în taină cum au trăit întreaga viață

(Măgheranii)

*

Dă-n sânge lăurusca pală și cârtița-și face mormântul,
S-adoarmă, cu venirea iernii, sub țarina din moșunoaie,
O floare-a-soarelui uitată se scutură și își despoaie
Podoaba razelor apuse, încetinel, când bate vîntul.

Și s-a făcut parcă-ntuneric cu cea mai de pe urmă rază,
Ce s-a desprins lucind în aer, din nimbul palid de lumină:
De-ajuns i-o candelă-ntr-un templu și-i de ajuns într-o grădină
O floare ca să-nveselească un suflet singur ce visează.

Căci vezi, în ea lucea lumina întâi când pasările cântă,
Și iarăși, ca un frate dulce, când da-n apus, mâhnitul soare
Tot ei îi trimetea pe gânduri cea mai din urmă sărutare,
De tremura în umbră preajma ca-n jurul unui cap de sfântă.

De-acum, ca peste-un câmp de moarte, o să răsară jalnici zorii ;
Frumos era cuibul de aur și dulce galbena-i văpaie
— Ce greu trebui să fie somnul sub țărâna din moșunoaie!
Cuceritoare umbra crește ca-n amurgitul unei glorii

(Floarea-soarelui)

*

Așa mor florile-n neștire, așa-și sting ochii buni lumina
Și-n preajma vieții care râde, cine-ar gândi, privind grădina,
Că sub surâsul ei s-ascunde o ne-ntreruptă agonie!
Cine-a-nțeles cât plâns ascunde sub ochi o dungă viorie?…

(Dureri ascunse)


[1] A se vedea: Mircea Anghelescu, Introducere în opera lui Gr. Alexandrescu, Ed. Minerva, București, 1973, p. 27.

Did you like this? Share it: