Dimitrie Anghel: poetul florilor [3]
Poemul Melancolie, deși poartă un titlu romantic, poate fi considerat a se apropia mai mult de simțirea simbolistă:
Miresme dulci plutesc în aer sub bolți umbrite de liane,
Și-i liniște-n grădina toată și pace ca-ntr-o săhăstrie
În care-ar fi murit viața învinsă de melancolie.
Din trandafiri, ici-colo, pică petale albe, diafane.
Ș-un glas de greier nu s-aude macar să-nalțe imnul vieții,
Să rupă liniștea țăsută în jurul celor ce-au să moară;
Își face cuib uitarea tristă și pacea crește funerară,
Pe unde pasul nu mai calcă și nu mai cântă cântăreții.
Cu visuri, cu gânduri frumoase, cu fantazia mea, cu viață,
Învins de-o milă nesfârșită aș vrea să-npoporez natura;
Dar brațele îmi cad trudite și mută îmi rămâne gura,
Simțind-nelămurit în mine că numai liniștea-i măreață.
Un cânt, cât de duios, acuma n-ar fi el oare-o pângărire,
Când e atâta armonie în ne-trerupta, sfânta pace?
Grădina e-o poemă dulce și, vezi tu, vântul care tace,
E ca o mână adormită pe coarda rupt-a unei lire.
Somn bun ș-odihnitor, natură, somn bun: cântărilor vieții
Azi prețuiesc tăcerea morții – veni-va altul poate-odată
Ca prin povești să te trezească spuindu-ți vorba fermecată,
Eu prea sunt trist…Pe cerul palid s-aprind iar zorii dimineții.
Și-n mintea mea ca într-un templu în care-au plâns dureri profane,
Se face liniște și pace pe-ncetul ca-ntr-o săhăstrie
În care-ar fi murit viața învinsă de melancolie,
Și unde numai trandafirii mai cern petale diafane.
Există însă, și în acest poem, destul de multe elemente care țin de o tradiție literară românească, mai mult decât de influența simbolistă.
În poem se vorbește despre liniște măreață, despre pace sfântă, nesfârșită și despre a prețui tăcerea morții: nu este niciun sentiment simbolist.
Oamenii sunt cei ce-au să moară, în jurul cărora se țese liniștea ca o prevestire a unui dat inexorabil.
Dar liniștea aceasta nu este sumbră/ funebră, ci: „atâta armonie”! E o liniște care stârnește o melancolie în stare să învingă viața: un dor de moarte mai puternic decât dorința de a trăi.
Într-o tradiție nedisimulată, care coboară de la Dosoftei [1] și trece prin poezia lui Cârlova, a pașoptiștilor și a lui Eminescu, fiorul creației, al poeziei se naște dintr-o „milă nesfârșită”.
De fapt, volumul se deschidea cu aceste versuri: „Miresme dulci de flori mă-mbată și mă alintă gânduri blânde…/ Ce iertător și bun și-i gândul, în preajma florilor plăpânde!” (În grădină).
Cioculescu observa că
„Anghel se leagă fără voie [?] de tradiția lirică românească, printr-o alcătuire sufletească de contemplativ, simțitor la dulceața senzațiilor, pe linia lui Vasile Alecsandri și Dimitrie Bolintineanu. Epitetul cel mai des întrebuințat este acela de dulce [am remarcat frecvența lui apreciabilă la Bolintineanu și Eminescu, precum și sorgintea lui isihastă]. […]
Senzațiile oltactice [olfactive] nu sunt autonome la Anghel, ca la unii poeți occidentali, suspectați de decadentism, ci se asociază unor gânduri blânde. Climatul grădinii nu stârnește un extaz morbid, cu anularea personalității conștiente. […] Florile, la D. Anghel, primesc proiecția simțirii omenești. […]
Natura cosmică participă în același fel, la structura sensibilității noastre. […] Miresmele nu au efectul pe care l-am putea denumi istoricește modernist, anume acela de a pregăti oniricul; dimpotrivă, la Anghel ele sunt învestite cu virtutea pozitivă de a pune în mișcare amintirile. […]
În sistemul său de corespondențe, Anghel nu descoperă relațiile unui suflet modern, chinuit de spleen, cu splendorile morbide ale florilor exotice; poetul român își recunoaște corespondențe cuminți în flori, cărora nu le putem asocia păcatul sau crima” [2].
Metafora templului minții în care covârșește pacea este și ea cât se poate de tradițională, fiind circumscrisă arealului spiritual ortodox și chiar scrierilor cu caracter mistic-isihast. Iar influența acestei spiritualități nu a fost și nu este superfluă pentru conștiința și experiența marilor creatori.
Mintea e un templu, în care durerile profane și-au plâns tăria. Acea minte care contemplă grădina ca pe un templu în care ard candelele florilor: „De-ajuns i-o candelă-ntr-un templu și-i de ajuns într-o grădină/ O floare”… (Floarea-soarelui).
Mai mult, poemul de mai sus pare a fi o cheie pentru înțelegerea atitudinii și a viziunii poetice angheliene.
Poetul se surprinde în ipostaza oscilatorie între mila nesfârșită creatoare și dorul de moarte, de liniște eternă, de pace sfântă și neîntreruptă/nesfârșită.
Această din urmă chemare explică de ce studiază cu atenție exemplară momentul expiator din viața florilor, când parfumurile se înalță ca un cântec de lebădă: „Dar cum mor formele spre seară, și crește luna fără veste,/ Un miros blând, cum nu-e altul, pătrunde-atât de cald și dulce /…/ e-atât parfum și poezie…/ Și măgheranii mor în taină”… (Măgheranii).
Poezia lui e cadențată între miresmele cuceritoare ale setei de viață și de iubire și aromele morții: „văzduhu-i greu cât n-ar fi-n stare vâslind să-l taie o aripă,/ Un trandafir murind se farmă pătând cuprinsul ca o rană. /…/ Și nu-i mireasmă să n-adoramă, nici floare nu-i să nu se-ncline;/ Iar noaptea toată deodată miroas-a dragoste și-a moarte. // Miroas-a moarte ș-a iubire și crește-o dulce lenevie/ Ca-ntr-un polog frumos în care te-nvinge somnul fără vrere”… (După ploaie).
Miresmele adormitoare spre moarte lină, fără durere, ca o dulce curgere dincolo, erau precumpănitoare în lirica lui Eminescu.
Călinescu a minimalizat aceste semnificații și această traiectorie a gândirii poetice atunci când a vorbit despre o simplă „înclinare spre feerie, moștenită de la Eminescu, comună epocii” [3].
Există feerie moștenită de la Eminescu în versurile lui Anghel, dar nu feeria este importantă, ci sensurile mult mai adânci și rezonanța semnificațiilor transmise prin tradiție:
Un pas nu îndrăznesc, de teamă să nu rump farmecul uimirii,
Se frânge umbra-nduioșată pe-alocuri unde trandafirii
S-aprind prin crengi; iar nalba toată și micșunelele-bătute
Par lacrimi mari de nestimată pe-un tort de catifea cusute.
Și blând s-abate-un vânt, trezit e umbrarul tot și-n dulce larmă
Se clatină crengile, iar umbra se clatină și ea, se farmă,
Și-n luminiș de drum scăpată, pe unde aiurit s-abate
Nu mai cunoști de-s flori de umbră sau dacă-s flori adevărate.
Mi-i dor, o, noapte fermecată, de nu știu ce mi-i dor…pe-aproape
Parc-au trecut un pas, o șoaptă, ușor ca zgomotul pe ape
De vâsle-ntârziate-n neguri prin depărtări, ori ca fiorul
Bătăilor pripit de aripi ce-și lasă pe adâncuri zborul.
(Farmec de noapte)
Dorința nu e atât vagă, cât mai degrabă inexprimabilă. E o simțire prea profundă pentru a putea fi numită, a cărei adâncime poate fi doar sugerată.
Zgomotul de vâsle depărtat, nostalgic, alunecarea și îndepărtarea către un punct care nu mai e vizibil sau identificabil – ca și întreg farmecul naturii, cu elemente ușor recognoscibile care provin din lirica eminesciană (Călin, Călin Nebunul, Stau în cerdacul tău, Scrisoarea IV, etc) – reprezintă o stare de spirit reprodusă din poezia lui Eminescu:
Să sărim în luntrea mică,
Îngânați de glas de ape,
Și să scap din mână cârma,
Și lopețile să-mi scape;
Să plutim cuprinși de farmec
Sub lumina blândei lune –
Vântu-n trestii lin foșnească,
Undoioasa apă sune!
(Lacul)
*
Luceferii, ce tremur sclipind prin negre cetini,
Pământul, marea, cerul cu toate ni-s prieteni,
Cât ai putea departe lopețile să lepezi,
Ca-n voie să ne ducă a mării unde repezi.
Oriunde ne vor duce în farmecul iubirii,
Chiar de murim, ajungem limanul fericirii.
(Sarmis)
Sigur, se poate invoca și căutarea transcendenței simbolistă…dar poezia lui Anghel nu are fizionomia interioară a celei simboliste.
Ca și Bolintineanu, mai înainte, Anghel vede miresme, forme și culori mirabile cu o sensibilitate fascinant-exacerbată și cu o apetență deosebită pentru contemplație și pentru privirea atentă la mișcarea vie a nemișcării: în tăcerea nopții îmbălsămate de „miros vag de fructe coapte”, dorm „albe-neguri” printre ramuri. Care, la simpla prăbușire a unui rod, zboară aidoma unor păsări fantastice: „întins-au albele lor aripi și s-au pierdut în noaptea mută” (Amintire).
Confuzia dintre vedere și nevedere e la fel de șocantă ca cea dintre alb și negru. Pentru că, de fapt, nu există culoare sau o nuanță reală, și nici vedere concretă. Aparenta mișcare e un zbor al sentimentului sau o nuanță metafizică a a unei senzații spirituale…prin care Anghel e mai degrabă urmașul unui Cantemir, Bolintineanu, Eminescu și predecesor al lui Nichita.
Poate nu întâmplător, autorul a strecurat în aceste versuri un arhaism, pomăt [4], pentru a denumi livada în pârg: „Pomătu-ntreg dormea de somnul acelor miluiți de mană,/ Iar sus pe ramuri, albe-neguri dormeau grămezi de somn învinse,/ Ca niște păsări uriașe ce dorm cu aripile-ntinse”…
Termenul se găsește în cărțile noastre vechi, dintre care am aminti un pasaj binecunoscut din Istoria ieroglifică:
Iară pre șesurile câmpului aceluia,
și pre o parte și pre altă parte de apă,
atâta câmpul cu otavă înverdziia,
cât ochilor preste tot,
tot o tablă de zmaragd marée a fi să părea,
în carile tot chipul de flori din fire răzsărite,
ca [și] cum cu mâna în grădină,
pre rând și pre socoteală ar fi sădite,
cuvios să împrăștiia,
și când zepfirul, vântul despre apus, aburiia,
tot féliul de bună și dulce miroseală de pre flori scorniia.
Așé cât nici ochilor la privală,
nici nărilor la mirosală
sațiu să putea da.
Iară pre malurile gârlei [lacului]
tot féliul de pomăt roditoriu
și tot copaciul frundzos
și umbros,
de-a rândul, ca cum pre ață de-a dreptul
și unul de altul de departe, ca [și] cum cu pirghelul
ar fi fost puși, frumos odrăsliia.
A căror umbri, giumătate pre lină apa Nilului,
iară giumătate pre mângâioasă fața câmpului
să lăsa [5].
Peisajul cantemiresc întruchipează o grădină paradisiacă.
Amintind de „somnul acelor miluiți de mană”, pe care îl dormea pomătul, Anghel pare să fi implicat intenționat anumite conotații religioase, asociind „vremea pârgului de toamnă,/ Când te urmează pretutindeni un miros vag de fructe coapte” cu binecuvântarea manei cerești (Ieș. 16, 13-36).
Însă pasajul de mai sus, al lui Cantemir, cu grădina plină de flori și cu zefirul aburind, care „tot féliul de bună și dulce miroseală de pre flori scorniia”,ar putea suferi o comparație și cu ultimele strofe din poemul lui Anghel, Schimb de vești:
Și vin pe urma lor grămadă, vin fel-de-fel nenumărate…
Tot câmpul cu chilimuri scumpe, risipa-ntreag-a tinereții,
O primăvară toată vine în curcubeie fărâmate
Să spuie-nfrângerile morții și biruințele vieții.
Iar florile uimite-atuncea, de-atâta dor încet se-nclină,
Și la un semn ce-l face crinul, ca printr-un farmec, fiecare
Își scutură pe vânt o foaie — și vântul pleacă din grădină,
Cum a venit, plin de murmururi și de solii mirositoare.
De altfel, și grădina lui Anghel, ca și câmpul paradisiac al lui Cantemir, este alcătuită din flori care nu sunt orânduite ornamental de om, ci sunt răsădite de „o fantezie uriașă”, a Aceluia „ce-aruncă din cer lumini de curcubeie” (Florile), a Grădinarului ceresc: „majoritatea florilor lui Anghel sunt câmpenești, crescute la voia întâmplării” [6], dar într-o armonie ca de broderii pe „chilimuri scumpe”.
Sau, cum zice Cantemir: „tot chipul de flori din fire răzsărite, ca [și] cum cu mâna în grădină, pre rând și pre socoteală ar fi sădite”.
Cioculescu respinge opinia lui Călinescu, prin care acesta susținea influența notabilă a lui Mallarmé asupra concepției poetice a lui D. Anghel, dar reține și încearcă să demonstreze faptul că impactul poeziei lui Samain ar fi fost esențial:
„Samain este acela cu care [Anghel] își află cele mai intime afinități (întâiul volum al acestuia, Au jardin de l’infante, apăruse în 1893). […]
Cadrul lui Anghel ne-ar putea părea împrumutat de la Verlaine prin intermediul lui Samain, dacă n-am ști, din atâtea notei subiective ale prozei, că este însăși grădina părintească, în care a crescut poetul român. Anghel nu și-a învățat noua artă poetică în Franța, de la ermeticul Mallarmé, nici de la Verlaine, care unea luciditatea meșteșugului cu dezordinea pasională, ci din mai puțin răspânditul manifest liric al lui Samain” [7].
Nu este nevoie, însă, de o analiză comparativă aprofundată pentru a observa că există o diferență considerabilă de perspectivă și de sensibilitate între cei doi poeți.
[1] A se vedea: Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Creatori de limbă și de viziune poetică în Literatura română. Vol. I. Dosoftei, Teologie pentru azi, București, 2013, p. 47-48.
Cartea se poate downloada de aici:
[2] Șerban Cioculescu, Dimitrie Anghel. Viața și opera, Ed. Publicom, București, 1945, p. 61-62.
[3] G. Călinescu, op. cit., p. 688.
[4] Pomăt, pomete [lat. pométum] = grădina de pomi, livadă.
[5] Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 126.
[6] Șerban Cioculescu, op. cit., p. 60-61.
[7] Idem, 58-59.