Zi: 24 mai 2014

Iubiții mei,

Hristos a înviat!

E ultima duminică a praznicului Învierii Domnului…și a treia duminică din acest praznic în care Domnul Se revelează pe Sine în fața celui pe care îl vindecă. Pentru că avem Evanghelia de la In. 9, 1-38, în care, după ce l-a făcut să vadă pe un orb din naștere [tiflon ec ghenetis] [v. 1], Domnul i S-a revelat celui vindecat [In. 9, 37].

În GNT, Domnul Se revelează pe Sine ca „Fiul omului” la In. 9, 35. Pe când în MGK, Domnul Se revelează pe Sine ca „Fiul lui Dumnezeu” [ton Ion tu Teu] [In. 9, 35], aceasta fiind varianta care se regăsește în BOR 1988 și 2001.

Iar revelarea Sa în fața celui vindecat ne arată diferența între vindecarea trupească și vindecarea duhovnicească a sufletului, care înseamnă credința în Dumnezeu.

Pentru că te poți vindeca trupește fără să te vindeci și sufletește. Dar când te vindeci, deopotrivă, în sufletul și în trupul tău, atunci ești un om nou, înnoit în adâncul ființei tale.

Cel vindecat de orbire înțelesese că Cel care l-a vindecat pe el face voia lui Dumnezeu și este de la Dumnezeu [In. 9, 31, 33, GNT].  El nu s-a învoit cu ideea că Cel care l-a vindecat pe el este „păcătos” [In. 9, 24, GNT]. Tocmai de aceea, evreii l-au scos afară din sinagogă pe cel vindecat [In. 9, 22, 34, GNT], l-au excomunicat…deși era unul de-al lor.

Însă cel vindecat nu se putea minți pe sine în ceea ce privește minunea. Minunea vindecării o purta în trupul său, pentru că el, cel care nu văzuse niciodată, acum vedea.

Și a vedea e un lucru foarte pozitiv. Numai cine nu are probleme cu ochii, cine nu are probleme de vedere nu știe ce rău e să nu vezi.

Însă a vedea cu ochii nu e de ajuns!

Vederea trupească nu e vederea deplină!

Pentru că trebuie să vezi atât cu ochii trupului cât și cu cei ai sufletului. Trebuie să vezi, deopotrivă, trupește și duhovnicește. Și vederea duhovnicească începe odată cu faptul de a crede în Dumnezeu, în Cel care este „Lumina lumii [Fos tu cosmu]” [In. 9, 5, GNT].

De ce avem această Evanghelie tocmai acum, la sfârșitul praznicului Învierii Domnului? Pentru că Hristos este Lumina lumii tocmai prin aceea că ne dă să vedem prin slava Lui, prin lumina Lui necreată și veșnică.

Pentru că ceea ce ne convertește pe noi la credința în Dumnezeu, ceea ce ne certifică nouă existența lui Dumnezeu e tocmai atingerea slavei Lui de noi. De sufletul și trupul nostru.

Căci atunci când ne deschidem spre credință, când suntem doritori să credem, adică să Îl aflăm pe Cel care ne-a creat pe noi, atunci slava lui Dumnezeu ne inundă și ne încredințează nu numai despre existența Lui ci și despre rostul existenței noastre.

Pentru că atunci când slava Lui ne face să credem, când prezența Lui dumnezeiască ne inundă, înțelegem că nu mai putem fi altceva decât slujitorii Lui, decât ascultătorii poruncilor Lui.

Pentru că atunci când credem în Dumnezeu…Îl vedem, pe măsura noastră, pe Cel în Care credem.

De aceea avem nevoie de exemplul evanghelic al acestui vindecat, al acestui fost orb din naștere: pentru că credința este vedere și urmare a Celui care ne-a vindecat pe noi de patimi. Credința înseamnă să vezi cine ești și ce trebuie să faci. Credința înseamnă o vedere și o conștientizare continuă de sine în harul lui Dumnezeu, Care ne luminează pe noi și ne umple de tot adevărul Său.

Din acest motiv, nu putem numi credință…rămânerea pe loc, stagnarea, lipsa de entuziasm, nefericirea.

Pentru că credința adevărată, credința plină de har, credința plină de simțirea și vederea lui Dumnezeu e plină de entuziasm, e plină de noutate, e plină de doruri vii, e avidă de experiențe îndumnezeitoare.

Căci în ciuda tuturor minimalizărilor și a râsetelor la adresa noastră, faptul că acum suntem oameni ai credinței înseamnă că avem experiența vederii și a simțirii lui Dumnezeu și nu mai suntem orbi din naștere.

Pentru că orbul din naștere e omul care nu are nicio experiență și bucurie a credinței. Nicio certitudine. Nicio ușă spre veșnicie.

Orbul spiritual, cel orbit de patimile lui, nu cunoaște cât de mare și de frumoasă este eliberarea duhovnicească pe care ți-o aduce credința în Dumnezeu. Pentru că el nu cunoaște decât plictisul interior, decât repetiția, decât lipsa de sens.

Dar când Dumnezeu ți Se arată pe Sine în viața ta, când El îți descoperă slava Lui, când te face să vezi duhovnicește, atunci înțelegi că cea mai mare boală nu e durerea trupului ci moartea sufletească. Adică necredința, deznădejdea, lipsa de bucurie reală.

Știu însă că mulți nu cred în Dumnezeu tocmai pentru că au văzut cât de indolenți și de perverși sunt oamenii care propovăduiesc credința.

Știu, de asemenea, că mulți s-au smintit în credința lor, n-au mai avut curaj sau au fost foarte dezamăgiți în entuziasmul lor, atunci când au văzut că nu sunt ajutați de oamenii Bisericii.

Dar știu, totodată, că fără aceste dezamăgiri în credință, fără aceste îndoieli, fără zbuciumul interior foarte dureros, sfâșietor…nu putem să ne clarificăm în credința noastră. Pentru că nu trebuie să credem în Dumnezeu pentru ca să primim ceva de la El sau din această lume, pentru ca să ajungem undeva, pentru ca să fim cineva…ci trebuie să credem în Dumnezeu pentru ca să fim vii întru El.

Trebuie să credem în El fără să punem condiții.

Pentru că a fi viu în harul lui Dumnezeu e împlinirea reală!

În comparație cu ceea ce credem noi că e împlinire, că reprezintă succes, că reprezintă carieră…a fi împlinit la Dumnezeu înseamnă a fi plin de slava Lui, a fi plin de lumina Lui.

De aceea terminăm praznicul Învierii Lui punând accentul tot pe vedere. Pentru că în Postul Mare ne rugam Domnului să ne dea să vedem slăvita Lui înviere, învierea Lui plină de lumină dumnezeiască…am văzut-o…și acum, pregătindu-ne pentru înălțarea Lui, ne pregătim tot pentru vedere duhovnicească, pentru că Cel care Se înalță de la noi…este mereu cu noi…și va fi cu noi pururea.

Cel vindecat, crezând în Domnul, i S-a închinat Lui [In. 9, 38, GNT]. Pentru că credința naște evlavia. Simțirea Lui, comuniunea cu El naște adevărata raportare la El.

Tocmai de aceea e falsă evlavia care nu se naște dintr-o curată și profundă cunoaște a Lui. Pentru că reala cunoaștere a Lui, cunoașterea duhovnicească naște adevărata închinare în fața Lui.

De aceea, când nu Îl simțim pe El, când nu facem totul în fața Lui, când nu trăim și nu acționăm pentru ca să ne umplem de slava Lui…facem lucrurile mecanic, pentru că „așa se fac”, pentru că „așa am pomenit”.

Și de aici ritualismul liturgic fără evlavie, studiile teologice fără schimbări duhovnicești interioare, legalismul care omoară simpla și reala raportare la Dumnezeu…pentru că prezentăm viața Bisericii și viața cu Dumnezeu nu în firescul lor…ci în nefirescul lor, în cutume lipsite de prezența și de bucuria lui Dumnezeu.

Iar evreii care l-au exclus pe cel vindecat din sinagoga lor…au exclus, de fapt, bucuria. Bucuria pentru vindecarea cuiva.

Și tot la fel facem și noi: excludem bucuria, excludem simplitatea, excludem entuziasmul…atunci când propunem o credință ideologizată, golită de experiență duhovnicească, golită de vederea Lui, golită de simțirea slavei Lui.

Pentru că oprim drumul oamenilor spre întâlnirea reală cu Dumnezeu…tocmai când credem că îi „educăm” pe oameni, că „îi facem mai buni”.

Însă nu putem să îi facem pe oameni mai buni…fără întâlnirea lor reală cu Dumnezeu! Numai El îi poate face pe oameni mai buni…dacă noi îi ajutăm să ajungă cu adevărat la relația reală cu El.

Așadar, Domnul a venit „întru judecată” [In. 9, 39, GNT] în această lume, „pentru ca cei care nu văd să vadă și cei care văd să fie orbi” [Ibidem]. Și cei care cred că văd, fără să creadă în El, sunt orbi…sunt orbii pe care îi vedem la tot pasul, care se afundă în toate păcatele depersonalizante…și nu realizează înjosirea la care se pretează.

De aceea, atâta timp cât vedem ce e bine și ce e rău, cu harul Domnului, să-I mulțumim Lui, Celui care este vederea noastră!

Să nu iubim păcatul și să nu-l lăsăm să rodească în noi!

Să ștergem mereu, prin Spovedanie, tot ceea ce ne întunecă, tot ceea ce ne întristează, tot ceea ce ne rușinează!

Pentru că numai astfel putem să rămânem în lumina Lui, în nădejdea Lui, în mila Lui. Amin!