Dimitrie Anghel: poetul florilor [4]
Poetul pune semnul egal între miresme și mistere, în poezia După ploaie:
„S-a dus furtuna-n zări ș-acum se-ntrec miresmele-n putere:/ Se-ntrec care de care parcă, stăpână să rămâie-anume/ Peste-ntunericul acestei nopți dulci și pline de mistere; /…/ O ceață diafană zboară ca peste-un câmp de bătălie,/ Acoperind din nou grădina cu-ntunecatele-i mistere”.
Astfel, parfumurile florale sunt investite, din nou, cu semnificația de a fi „solii mirositoare” (Schimb de vești) ale unei alte lumi, transcendente.
Miresmele sunt vestitorii veșniciei. Sunt undele prin care ne vorbește Veșnicia.
Poeților români, spiritualitatea autohtonă, ortodoxă, le putea face cunoscut acest lucru, cu prisosință. Spațiul eclesial ortodox abundă în miresme: mirul, tămâia, busuiocul și alte flori, aduse la icoane, sunt o prezență neîntreruptă.
Mireasma este cea mai pertinentă și mai persistentă senzație în măsură de a confirma sfințenia, în cazul Sfintelor Moaște, venerate în Biserica Ortodoxă.
Bălsămirea lumii, pe care o vedem în poezia românească, dezvăluie un dor de transfigurare, în conformitate cu spiritualitatea tradițională.
Am văzut că lui Anghel îi sunt caracteristice contemplarea și ascultarea cu atenție a universului, ca și propensiunea spre tăcere, spre liniște abisală.
Iar poetul nu e lipsit de fior religios și de regretul că nu poate fi un credincios autentic:
Sunt seri când murmurul furtunei e-așa de blînd, încât ai spune
Că s-a ascuns în umbr-un înger și povestește o baladă.
Pe-astfel de seri, fără de voie, pe mână fruntea-mi las să cadă,
Și nu știu pentru ce atuncea aș vrea să-ngân o rugăciune.
Aș vrea, dar nu mai sunt în stare s-adun pioasele cuvinte,
Și-atunci visez învins de jale, în timp ce vântul aiurează
La cei ce mi-au lăsat să moară divina candelă de pază,
De stau acum prin întunerec să lupt cu-aducerile-aminte.
Ardea cu toate-aceste pururi în liniștea odăiei mele,
Și eu dormeam sub ea în tihnă și de nimic nu mi-era teamă,
Dar mi-au lăsat-o să se stingă, căci nimeni n-a băgat de seamă
Cât întunerec stă la pândă la agonia unei stele.
Și de atunci în mine umbra a prins în tihnă să s-adune,
M-a revărsat, și-arare totuși, în noaptea deznădejdei mele,
Presimt că e lumină încă după-ale umbrelor perdele,
Și-atuncea sufletul mi-aș vinde să pot să-ngân o rugăciune.
(În furtună)
Volumul al doilea de poezii, Fantazii (1909), aduce cu sine, în mod firesc, o maturizare a glasului liric, a cugetării poetice.
Nu suntem, totuși, de acord cu aserțiunea lui Cioculescu, aceea că „adevărata personalitate lirică a lui Anghel se afirmă în Fantazii”[1], deși, într-o oarecare măsură, unele dintre observațiile sale sunt juste[2].
Personalitatea lirică a lui Anghel este doar mai bine conturată, prin acest nou volum de poezii, dar nu este definibilă prin el. Este o vârstă poetică înaintată, dar nu neapărat una mai fericită.
E adevărat că poetul tinde spre intelectualizarea sentimentului, dar acest lucru nu reprezintă neapărat (nu în orice condiții) un câștig în procesul poetic.
Pe de o parte, abordând tema mării și a călătoriilor, pare a se apropia mai mult de perspectiva simbolistă, iar pe de altă parte, maniera echilibrată/ conceptuală, în care abordează aceste teme, îl determină să pară tot mai clasic.
Anghel are un mod așezat de a privi lucrurile, care îl face să fie, în esență, vecin cu Alecsandri, în ciuda modernității expresive și a rafinamentului poetic care concentrează experiențe lirice mult mai bogate:
E cald, și vântul bate acuma de la sud.
De pretutindeni glasuri grăbite se aud,
Cum urcă și se cheamă, pe cheiul alb de soare;
În scăpărări de geamuri, și-alămuri lucitoare,
Duc trenurile-aiurea prisosul țării noastre…
În zare ceru-i una cu apele albastre,
Iar portul tot e galben de aurul luminii,
Două clipite nu vezi pe cer aceleași linii;
Pornește-un vas acuma mișcându-și tricolorul,
Și-abia de-și întregește priveliștea decorul,
Și-ncepe o batistă un semn de cale bună,
Un steag turcesc înscrie pe cer o semilună
Și peste tot mișcarea cobolzilor pe schele;
Se-nalță mâni trudite spre cer, cu sarcini grele,
Grăbesc pe punți, și-n urma acestor pale,
Un lung miros de smoală, de flori, de portocale,
De țări de mult văzute ca-n vis odinioară,
Se-mprăștie-n tot portul și stau pân’ în de seară
Când farul își aprinde lumina subt pleoape,
Și pare-n întuneric un Crist umblând pe ape…
(În port)
*
Tăcere-i și mergem cu fața spre lună…
S-aud zurgălăii în noapte cum sună,
Merg spornic rotașii și-o clipă mă sperii,
Văzând pe de lături cum fug prăștierii
De umbra lor însăși goniți în buiastru…
Pe-alocurea drumul se face albastru
Când scapă subt dealuri și luna s-ascunde,
Un miros de floare de cine știe unde
Ne-ajunge pe cale și-n urmă rămâne…
— „E-o vrajă trimeasă de-o fată, stăpâne,
E-o vrajă”, îngână zâmbind vezeteul,
Și murgii acum pășesc mai cu greul,
Și vorbele noastre, prietene bune,
Se fac tot mai rare, mai triste, de-ai spune
Că fieștecare din noi își dă seamă
Că-n urma trăsurei ceva se distramă,
Și-aceea nu-i drumul, ci-i biata viață;
Că dulcea mireasmă, prin noapte drumeață,
Nu-i miros de floare, nici vrajă, ci-i dorul
Ce-l ia pretutindeni cu el călătorul,
Oriunde s-ar duce și-ar vrea ca să scape,
Subt naltele ceruri pe vastele ape…
(Călătorii)
Nu există nevroza sau spleenul simbolist, care să nască dorința evaziunii, în aceste poeme angheliene – și în altele nici atât.
În ciuda aparențelor, vastitatea apelor, a continentului acvatic care se revarsă în fața ochilor poetici, creând o lume de linii mișcătoare, nu incită câtuși de puțin la evaziune propriu-zisă.
Ea trezește o cu totul altă nostalgie sau melancolie, care poate fi descifrată din imaginea finală a farului ca „un Crist umblând pe ape”, aprinzându-se „subt pleoape” – adică lăuntric.
Mirosul de flori și de portocale (amestecat cu cel de smoală) nu trezește reveria spațiilor exotice, cum se întâmplă la Baudelaire.
Aceeași situație e reiterată și în cazul celui de-al doilea poem și al mirosului tainic de floare „de cine știe unde”…
Călătorul lui Anghel nu are fizionomia descoperitorului simbolist de senzații și de teritorii necunoscute, ci este peregrinul uman pe drumul vieții: o situație cât se poate de tradițională.
O singură poezie a lui D. Anghel investighează această posibilitate, a retragerii într-o „casă pe-o margine de fiord”, într-una „din țările din nord” (Reverie)[3].
Dar și aceasta este o fantezie motivată de dorința de a se izola de oameni și de a trăi o fericire în doi, împreună cu femeia iubită, în mijlocul unei ferii albe și înghețate, ostile vizitelor umane, ferindu-le astfel cuibul de albatros.
Poetul însuși, însă, rupe vraja acestei visări („Și-am sărutat cucernic mânuța asta mică…/ Ce-a năruit o casă pe-o margine de fiord”), poemul căpătând atributele clasice ale reveriei unui îndrăgostit refractar, care ar dori să-și protejeze dragostea, chiar închizând-o între fiorduri.
Însă accentul nu cade pe fiorduri sau pe dorința de evaziune, ci pe sentimentul erotic.
Atitudinea poeților români, care nu caută să evadeze în lumi paradisiace, dar reale, ori în ținuturi în care să-și țeasă fericirea singuri, este explicabilă.
Paradisurile iluzorii pe care le căutau apusenii, începând cu Baudelaire, sunt un debușeu psihologic, menit să umple vacuumul spiritual creat de lipsa de orice relație vie cu Dumnezeu și de acces la Paradisul adevărat.
Poeții români, ortodocși, nu cunosc această chemare neclară, care să îi facă să dorească o evadare din lume…în lume.
Am teoretizat despre acest subiect în altă parte[4].
În mai toate poeziile lui Anghel este evidentă natura lui contemplativă. Iar contemplația, în mod firesc, este direcționată atât spre înafară, cât și spre înăuntru.
Poetul se deplasează în spațiul real, ca și în cel sufletesc-subiectiv, cu aceeași atenție și candoare:
Și totuși te văd încă, năluca mea, ș-acuma…
Se-nalț-un braț în aer, și iat-o că apare:
Într-un veșmânt ce-o-nfașă ca un potir de floare,
Purtând în mâna dreaptă Narcisul alb ca spuma.
Mlădie apoi brațul, ș-asupra mea se-nclină,
Ca un vlăstar ce-l pleacă un vânt de primăvară,
Și o mireasmă dulce deodată mă-mpresoară,
De parc-ar fi deschisă fereastra spre grădină.
Și-acum mânile-i pale le simt de mine-aproape…
— Ah! pale mâni, tot răul vă fie-ntors în bine —
Ce duh își poartă lampa arareori în mine
De pot vedea ca noaptea când fulgeră pe ape?
E magul amintirii cu lampa lui albastră
Ce s-a trezit și scrie în vechea lui scriptură,
Din tot ce e acuma, și toate câte fură,
O jalnică poveste, ce samănă cu-a noastră.
Vederea în sine – introspecția sau călătoria în amintire – este o vedere ca în realitate: „ca noaptea când fulgeră pe ape”. Pentru că realitatea sufletească este la fel de vizibilă ca un peisaj eclerat de o lumină orbitoare. Apele sufletului se fac precum oglinda sub fulgerul amintirii dureroase.
Ca și Pillat, mai târziu, Anghel percepe călătoria în amintire ca pe o expediție fabuloasă dar adevărată, ghidat de „magul amintirii” care „își poartă lampa arareori în mine”, iluminând pasajele cele mai tainice ale memoriei și afectivității.
Năluca iubitei răsare din amintire asociată cu miresmele, „de parc-ar fi deschisă fereastra spre grădină”.
Mai mult, toată ființa ei e transfigurată, înveșmântată în arome, înfășată „ca un potir de floare”, îmbrăcată într-o „mireasmă dulce” care depășește imaginația, un parfum paradisiac care distilează toate miresmele grădinii.
Dragostea îi îmbălsămează amintirea.
Și ea apare ca și cum ar fi ră-sădită edenic într-o grădină de miresme: „Mlădie apoi brațul, ș-asupra mea se-nclină,/ Ca un vlăstar ce-l pleacă un vânt de primăvară,/ Și o mireasmă dulce deodată mă-mpresoară,/ De parc-ar fi deschisă fereastra spre grădină”.
[1] Șerban Cioculescu, op. cit., p. 66.
[2] Ibidem: „Din înregistrator pasiv al unor stări de conștiință predominate de afect, se transformă într-un fantazist lucid și intelectualizat. Chiar și asociațiile erotice, păstrându-și stilul de discreție din ajun, își pierd sentimentalismul, spre a împrumuta stilizarea savantă, în arabescuri. Însăși introspecția cu substrat amar, pare a-l interesa ca un pretext de comentariu liric, până la depersonalizarea absolută, cu excluderea oricărei note de lamentație”.
[3] A se vedea: http://ro.wikisource.org/wiki/Reverie.
[4] A se vedea Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Epilog la lumea veche, vol. I. 3, Teologie pentru azi, București, 2011, p. 31-50.
Cartea se poate downloada de aici:
http://www.teologiepentruazi.ro/2011/01/08/epilog-la-lumea-veche-i-3/.