Dimitrie Anghel: poetul florilor [5]

Anghel și e un poet al mării, după Bolintineanu și înaintea lui Ion Pillat sau a lui Ion Vinea.

El privește marea la fel cum privește grădina. O personifică sau îi urmărește neîncetatele metamorfoze.

O dată, marea e o femeie cochetă, toaletându-se pentru noapte:

Pășesc încet ca noaptea în casa dragei mele,
Și-atunci, ca rușinată, frumoasa uriașă
La piept își strânge-n falduri bogata ei cămașă
Și trupul și-l ascunde supt spuma-i de dantele.

Se limpezește-n urmă, în păr cercând să-și prindă
Din negrele-i adâncuri podoaba ei de mâne,
Și-apoi, gătită astfel, de noapte-așa rămâne,
Iar luna se coboară pe cer ca o oglindă.

(Nocturnă)

Altă dată e un logodnic care iese nu din „palate de mărgean”, ca Luceafărul, ci din „codri de mărgean”, un prinț bogat care

Pierea apoi prin peșteri, și-acolo, ca avarii,
Ce-și vântură într-una grămezile de aur,
Rostogolea pietrișul adus de milenarii,
Făcându-și socoteala imensului tezaur.

Se înălța pe urmă și iar venea aproape
Să-mi plângă subt fereastră – o, jalnic Ocean!
Ce-ți mai lipsește oare când ai atâtea ape,
Și-n ele-atâtea perle și aur și mărgean?

(Nemulțumitul)

Multe dintre comparațiile și imaginile poetice sunt convenționale, iar volumul acesta are o mai pronunțată tendință spre descriptiv și narativ.

Fantazia nu e tocmai debordantă.

Clocotirea apelor îl fascinează pe Anghel. Iar universul acvatic i se pare mai uluitor decât cel terestru:

Sunt singură, și casa o am pe-un vârf de stâncă
Și ca să-mi uit urâtul visez lângă ferestre…
Ce mici și ce sărace-s splendorile terestre
Pe lâng-acele-ascunse în marea mea adâncă.

Semiramida însăși, de-ar fi putut să știe
Ce mândră e o lume de alge plutitoare,
Și-ar fi sădit desigur grădinile în mare,
Și-ar fi uitat că-i Doamnă pe-o vastă-mpărăție.

I-ar fi părut cunună de vicleim, cununa
Purtată-n naltul frunții, și c-un surâs pe buze
Ar fi zvârlit-o-n valuri, ca să-și aleagă una
Urzită-n curcubeie de mândrele meduze.

Balene monstruoase s-ar fi-nvoit să vină,
S-o ieie și s-o plimbe, când noaptea stă să-nceapă,
S-o plimbe, și să-și joace coloanele de apă,
S-arate-n aer calea urmată de regină.

Și-ar fi păzit-o crabii cu-armurele lor lucii
Și stelele de mare, și mii de lampioane
Ar fi aprins pe ape și-n aer noctilucii,
Ca-n timpul unei mândre serbări venețiane.

Iar eu aș fi urmat-o în calea-i triumfală,
Și-n loc să stau ca astăzi visând lângă ferestre,
Ca să rămâie pildă micimilor terestre,
I-aș fi-nsemnat splendoarea c-o dungă de cerneală.

(Visul sepiei)

Poezia lui rezistă datorită perfecțiunii metrice, a muzicalității versurilor și a efectului final, pe care mizează mai totdeauna, care presupune savoarea aforistică sau construirea unei imagini memorabile.

Concepția despre poezie a lui Anghel aproape că ignoră sejurul parizian de un deceniu al poetului și faptul că a stat prin cafenele alături de Verlaine, Jean Moréas (grec, ca și Anghel), Samain și alții.

M. Dragomirescu observa:

„Una din temele preferate de simboliști este cea a mării. […] La Anghel însă, prezența mării nu pare a fi numai o influență simbolistă ci și rodul unei experiențe umane, al unor contacte literare, ba chiar, cum credea el, al unor afinități ereditare. […] Pastelurile marine din Fantazii, mai sigur, sunt rodul timpului petrecut la Constanța” ^[1].

Relația cu simbolismul ar consta, în opinia aceluiași critic, în faptul că este „un poet muzical”:

„Orchestrația bogată a poeziei lui, subliniindu-i simbolismul, este obținută prin valorile sonore ale vocalelor deschise, ca în [poemul] Cum cântă marea, unde vocala a, singură sau în diftong, de cele mai multe ori accentuată, apare în unele distihuri de 8 ori, printre care și în rima eufonică, de mare efect: „În fiecare seară, de-un timp, stau cu mirare/ Și-ascult ce straniu cântă tumultuoasa mare”.

În alte cazuri, concordanța stratului sonor cu cel al semnificației este realizată de pauzele impuse de punctuație, care întrerupe sonoritatea sau o diminuează, ca și de prezența siflantei (ș), sugerând liniștea, ca în finalul unei strofe de reușită construcție muzicală: „Nu bate-n țerm, nu cântă, nu murmură, nu cheamă/ Cu răzimându-și tainic supt cap imensa-i liră,/ A adormit și-acuma încet-încet respiră;/ Iar eu, cu pași de umbră, pășesc pe țărm cu teamă” (Nocturnă). […]

În general, motivul mării este tratat de Anghel într-un mod simbolist, prin sugerarea enigmelor care-o înconjoară, prin nostalgiile nedefinite pe care le trezește, prin legănarea într-o muzicalitate de mare efect ^[2].

În opinia noastră însă, elemente indicate sunt prea vagi pentru a justifica etichetarea liricii sale drept simbolistă sau pur și simplu nu au, în versurile lui Anghel, conotația simbolistă pretinsă.

Muzicalitatea versurilor, asonanțele, efectele sonore în general nu pot fi în niciun caz suficiente pentru a decide integrarea unui poet în mișcarea simbolistă.

N-a intrigat prea mult faptul că „la fârșitul volumului Fantazii, D. Anghel a grupat sub titlul Motive populare, traduceri din poezii, pe teme populare, de Moréas, Arany, și Jean Aicard, [și,] de asemeni din folclorul spaniol, grecesc, italian, maghiar, ceh etc., pe tema dragostei, șăgalnică sau pătimașă” ^[3].

Volumul acesta nu are, de fapt, unitatea tematică a celui dintâi. Impresia noastră este a unei tendințe regresive a poetului, spre romantism și clasicism. În majoritatea poemelor se poate urmări firul unor povești, înveșmântate în haine alegorice. Ambianța de basm e uneori irepresibilă.

Anghel rămâne, în esență, un contemplativ al lucrurilor lumii amenințate de perisabilitate, căutând un punct de legătură cu eternitatea:

Și poetul nostru-i tânăr și naiv ca toți poeții
Care cred în frumusețe mai presus de toate-n lume,
E naiv, și nu-și dă seamă ce calvar e drumul vieții
Pentru cei ce vor să-și facă un diamant din al lor nume.

Ochii lui privesc și cerul își coboară-n ei misterul,
Sunete, culori și forme, deopotrivă el le-adună
Și când alții-adună aur, el ar vrea s-adune cerul
Într-un vers, și îi ajunge că-i bogat în luci de lună. /…/

Sunete, culori și forme, asta-i toată viața noastră;
Dar să aibă dânsul oare raza focului divin?
Și-acum pasul lui în umbra care s-a făcut albastră,
Sună cadențat ca ritmul unui vers alexandrin.

(Visătorul)

Nu l-a interesat spectacolul vanității terestre – cel mult a transportat câteva scene umane în teatrul grădinii de flori.

Panicat de gândul morții și de perspectiva deșertăciunii, așa cum o înfățișează Vechiul Testament, se arăta și Verlaine, la un moment dat (poetul care a trecut printr-o convertire, devenind catolic fervent):

Ce soir je m’étais penché sur ton sommeil.
Tout ton corps dormait chaste sur l’humble lit,
Et j’ai vu, comme un qui s’applique et qui lit,
Ah ! j’ai vu que tout est vain sous le soleil!

Qu’on vive, ô quelle délicate merveille,
Tant notre appareil est une fleur qui plie!
Ô pensée aboutissant à la folie!
Va, pauvre, dors! moi, l’effroi pour toi m’éveille.

Ah! misère de t’aimer, mon frêle amour
Qui vas respirant comme on respire un jour!
Ô regard fermé que la mort fera tel!

Ô bouche qui ris en songe sur ma bouche,
En attendant l’autre rire plus farouche!
Vite, éveille-toi. Dis, l’âme est immortelle?

(Vers pour être calomnié, vol. Jadis et Naguère)

Interogația finală nu e o cugetare dubitativă, ci o dorință de confirmare. Altfel, versurile sale nu ar fi: Versuri pentru a fi calomniat.

Frenezia unei clipe de miraj al frumuseții, care se spulberă degrabă (Balul pomilor), stă în cumpănă cu persistența memoriei (Puterea amintirii) la Anghel.

Amprenta personalității e zălogită în individualitatea memoriei, care i se pare indestructibilă.

---

[1] Mihail Dragomirescu, D. Anghel, Ed. Minerva, București, 1988, p. 186-188.

[2] Idem, p. 187.

[3] Idem, p. 191.

Însă tot el scria, ceva mai înainte, următoarele: „Dar Mitif [D. Anghel], crescut „în farmecul poveștilor” [după propria mărturie], și-a adâncit în cenaclul Beldiceanu și în cercurile socialiste dragostea pentru limba și creația populară, trăsătură mai puțin cunoscută și discutată a personalității lui.

Preluând tradiția generației de la 1848, Contemporanul publica texte și studii folclorice, iar N. Beldiceanu a scris, în perioada cât Anghel era ucenicul lui literar, ciclul Doine, apărut în 1893, în Arhiva și în Evenimentul literar.

În Cercul literar au activat folcloriștii A. Gorovei și Elena Sevastos, și tot acolo Anghel l-a cunoscut pe Ion Creangă, l-a ascultat citind din opera lui, devenind unul dintre admiratorii marelui scriitor.

După mărturia lui Osvald Teodoreanu, Anghel era dintre cei care-l vizitau pe marele scriitor la bojdeuca din Țicău. Probabil că la înmormântarea lui Creangă a luat parte și Mitif – pe atunci în Iași – alături de alți membri ai cenaclului.

Apropierea de Creangă, desigur, a mărit interesul lui D. Anghel pentru folclor, care mai târziu, în Franța, prin 1898-1899, îl va apropia de poezia populară spaniolă, italiană etc. Cea mai importantă direcție a orientării lui Mitif în Cercul literar, a fost cultul pentru Eminescu”, cf. Idem, p. 53.