Ștefan Octavian Iosif: ochiuri de poezie [1]
Vermeer, Dantelăreasa
Poezia lui Iosif e delicată ca o dantelă. Poetul e atât de sensibil, încât poezia sa e aproape străvezie.
A fost interpretată, de aceea, ca o poezie facilă/ ușor de înțeles, pentru că mulți n-au avut răbdarea să-i înțeleagă migala sculpturii în mătase.
Câteva din poemele sale erau selectate pentru manualele de școală generală (nu știu dacă mai sunt încă…).
Iosif nu este însă un poet simplu. E un poet care pune o problemă serioasă: câți dintre cititori și critici pot să vadă dincolo de „țesătura” foarte fină a versurilor sale, care par clare? Pentru că dificultatea receptării lui nu stă în greutatea speculațiilor, ci în…gradul de sensibilitate al celui care citește.
Rafinamentul țesăturii lui poetice nu e vizibil cu ochiul liber.
Între critici, dreptate i-a făcut, de curând, Mihai Zamfir, apreciind că
„Șt. O. Iosif a fost privit multă vreme drept un soi de Coșbuc minor: nimic mai fals! […] Șt. O. Iosif și Coșbuc țin de două epoci și de două mentalități diferite. […]
Versurile lui Iosif ating o muzică interioară inimitabilă. Marea poezie germană joacă, deci, pentru a doua oară, după Eminescu, rolul cel mai important în formarea unui poet de anvergură [se referă la faptul că s-a exersat traducând foarte mult din poezia romantică germană]. […]
Poetul atinge capodopera atunci când, ignorând parcă deliberat tema convențională, își transformă versul în muzică discretă” [1].
Plecând chiar de la două dintre poeziile care intrau în manualele pentru cei mici, Bunica și Cântec sfânt, el remarcă:
„Poezia intrinsecă a unor strofe ca acelea de mai sus provine și dintr-o operațiune stilistică decisivă: dincolo de melodia heineeană suavă a versului, poetul a realizat o alchimie lexicală subtilă: toate cuvintele utilizate sunt străvechi, majoritatea provenind din fondul latin primordial al limbii române, cu plurisemantism garantat. Pe baza lor, se creează o poezie cu aerul permanenței, dincolo de timp și de loc, acolo unde tradiția națională plonjează în ancestral.
Dacă un străin ar dori să învețe limba română plecând de la texte poetice, poezia lui Șt. O. Iosif i-ar putea servi drept îndrumar didactic ideal” [2].
Ca tehnică poetică și viziune artistică, versurile sale reprezintă o sinteză între romantism, simbolism și tradiționalism.
Însă cele trei direcții amintite sunt atât de bine topite în pânza liricii sale, încât sunt imposibil de destrămat într-un comentariu.
Călinescu nu greșea când îl considera pe poetul de la Sămănătorul un neoromantic, socotind că
„Iosif face discret și poate inconștient [?] legătura între romantismul german și simbolismul francez verlainian, care e un neoromantism” [3].
Iosif făcea sinteze în maniera în care știa că făcuse și Eminescu…
Încât a ajuns el însuși o chintesență poetică, însumând tonalități auzite și prevestite: de la Eminescu la Blaga și de la Coșbuc la Bacovia.
Restrângându-ne la epoca lui, a începutului de secol XX, Iosif e un neoeminescian paseist în concepție, ca mulți dintre confrații săi, care a strâns în versurile lui suavitatea miresmelor și a florilor lui Anghel, diafanul metafizic al lui Petică, sensibilitatea față de cei nedreptățiți a lui Tradem și a simboliștilor și privirea lină spre sat și spre tradiție a tradiționaliștilor – Iosif scrie o poezie a satului sublimată, învăluită într-o lumină dulce-crepusculară, fără patimi și vijelii sufletești.
De aici a rezultat un lirism condensat, epurat de aluviuni, într-un vers limpede ca cristalul.
Așteptarea înfiorată, mesianică, a unui viitor mai bun pentru Ardeal și pentru români, care l-a consacrat pe Goga, e prezentă și în câteva compoziții ale sale.
Versurile lui Iosif sunt stăpânite o candoare infinită, ca o lumină inefabilă ce îmbrățișează toate. Pe tablourile sale parcă s-a așezat deja, de la bun început, patina timpului, încât răbufnirile și resentimentele nu mai au rost. Firea blândă și iertătoare a poetului și-a lăsat amprenta în poezii, estompând imaginile prea vii sau prea crude.
Iosif are pasiunea paseistă a romanticilor, dar deține și secretului vagului simbolist, ca tehnică poetică, încât, dintr-o anumită perspectivă, poate fi considerat un Grigorescu sau Aman în poezie.
Amintirea, memoria afectivă chiar, joacă un rol semnificativ în unele poezii – proustianismul este, de fapt, un efect al romantismului.
Are nostalgia ruinelor și a castelelor medievale, a lumii vechi, născută nu numai din lectura poeților germani, ci transmisă și prin tradiția sa proprie: îi evocă pe Miron Costin și Ion Neculce în Cronicarii, pe Șincai într-un poem omonim și de asemenea pe Cârlova, ca pe poetul care a reînviat „Târgoviștea cu vechile-i palate”.
E creatorul unui baladesc romantico-simbolist pe care și l-au revendicat mai târziu Negoițescu și cerchiștii [4].
[1] Mihai Zamfir, op. cit., p. 388-389.
[2] Idem, p. 392.
[3] G. Călinescu, op. cit., p. 603.
[4] N. Manolescu, op. cit., p. 514: „Iosif a putut fi considerat modernizatorul la noi al baladei romantice germane, care a ajuns (și pe această cale) la Radu Stanca și Șt. Augustin Doinaș”, după cum afirmat Ion Negoițescu în Istoria sa.