Lună: mai 2014

Anghel și e un poet al mării, după Bolintineanu și înaintea lui Ion Pillat sau a lui Ion Vinea.

El privește marea la fel cum privește grădina. O personifică sau îi urmărește neîncetatele metamorfoze.

O dată, marea e o femeie cochetă, toaletându-se pentru noapte:

Pășesc încet ca noaptea în casa dragei mele,
Și-atunci, ca rușinată, frumoasa uriașă
La piept își strânge-n falduri bogata ei cămașă
Și trupul și-l ascunde supt spuma-i de dantele.

Se limpezește-n urmă, în păr cercând să-și prindă
Din negrele-i adâncuri podoaba ei de mâne,
Și-apoi, gătită astfel, de noapte-așa rămâne,
Iar luna se coboară pe cer ca o oglindă.

(Nocturnă)

Altă dată e un logodnic care iese nu din „palate de mărgean”, ca Luceafărul, ci din „codri de mărgean”, un prinț bogat care

Pierea apoi prin peșteri, și-acolo, ca avarii,
Ce-și vântură într-una grămezile de aur,
Rostogolea pietrișul adus de milenarii,
Făcându-și socoteala imensului tezaur.

Se înălța pe urmă și iar venea aproape
Să-mi plângă subt fereastră – o, jalnic Ocean!
Ce-ți mai lipsește oare când ai atâtea ape,
Și-n ele-atâtea perle și aur și mărgean?

(Nemulțumitul)

Multe dintre comparațiile și imaginile poetice sunt convenționale, iar volumul acesta are o mai pronunțată tendință spre descriptiv și narativ.

Fantazia nu e tocmai debordantă.

Clocotirea apelor îl fascinează pe Anghel. Iar universul acvatic i se pare mai uluitor decât cel terestru:

Sunt singură, și casa o am pe-un vârf de stâncă
Și ca să-mi uit urâtul visez lângă ferestre…
Ce mici și ce sărace-s splendorile terestre
Pe lâng-acele-ascunse în marea mea adâncă.

Semiramida însăși, de-ar fi putut să știe
Ce mândră e o lume de alge plutitoare,
Și-ar fi sădit desigur grădinile în mare,
Și-ar fi uitat că-i Doamnă pe-o vastă-mpărăție.

I-ar fi părut cunună de vicleim, cununa
Purtată-n naltul frunții, și c-un surâs pe buze
Ar fi zvârlit-o-n valuri, ca să-și aleagă una
Urzită-n curcubeie de mândrele meduze.

Balene monstruoase s-ar fi-nvoit să vină,
S-o ieie și s-o plimbe, când noaptea stă să-nceapă,
S-o plimbe, și să-și joace coloanele de apă,
S-arate-n aer calea urmată de regină.

Și-ar fi păzit-o crabii cu-armurele lor lucii
Și stelele de mare, și mii de lampioane
Ar fi aprins pe ape și-n aer noctilucii,
Ca-n timpul unei mândre serbări venețiane.

Iar eu aș fi urmat-o în calea-i triumfală,
Și-n loc să stau ca astăzi visând lângă ferestre,
Ca să rămâie pildă micimilor terestre,
I-aș fi-nsemnat splendoarea c-o dungă de cerneală.

(Visul sepiei)

Poezia lui rezistă datorită perfecțiunii metrice, a muzicalității versurilor și a efectului final, pe care mizează mai totdeauna, care presupune savoarea aforistică sau construirea unei imagini memorabile.

Concepția despre poezie a lui Anghel aproape că ignoră sejurul parizian de un deceniu al poetului și faptul că a stat prin cafenele alături de Verlaine, Jean Moréas (grec, ca și Anghel), Samain și alții.

M. Dragomirescu observa:

„Una din temele preferate de simboliști este cea a mării. […] La Anghel însă, prezența mării nu pare a fi numai o influență simbolistă ci și rodul unei experiențe umane, al unor contacte literare, ba chiar, cum credea el, al unor afinități ereditare. […] Pastelurile marine din Fantazii, mai sigur, sunt rodul timpului petrecut la Constanța” ^[1].

Relația cu simbolismul ar consta, în opinia aceluiași critic, în faptul că este „un poet muzical”:

„Orchestrația bogată a poeziei lui, subliniindu-i simbolismul, este obținută prin valorile sonore ale vocalelor deschise, ca în [poemul] Cum cântă marea, unde vocala a, singură sau în diftong, de cele mai multe ori accentuată, apare în unele distihuri de 8 ori, printre care și în rima eufonică, de mare efect: „În fiecare seară, de-un timp, stau cu mirare/ Și-ascult ce straniu cântă tumultuoasa mare”.

În alte cazuri, concordanța stratului sonor cu cel al semnificației este realizată de pauzele impuse de punctuație, care întrerupe sonoritatea sau o diminuează, ca și de prezența siflantei (ș), sugerând liniștea, ca în finalul unei strofe de reușită construcție muzicală: „Nu bate-n țerm, nu cântă, nu murmură, nu cheamă/ Cu răzimându-și tainic supt cap imensa-i liră,/ A adormit și-acuma încet-încet respiră;/ Iar eu, cu pași de umbră, pășesc pe țărm cu teamă” (Nocturnă). […]

În general, motivul mării este tratat de Anghel într-un mod simbolist, prin sugerarea enigmelor care-o înconjoară, prin nostalgiile nedefinite pe care le trezește, prin legănarea într-o muzicalitate de mare efect ^[2].

În opinia noastră însă, elemente indicate sunt prea vagi pentru a justifica etichetarea liricii sale drept simbolistă sau pur și simplu nu au, în versurile lui Anghel, conotația simbolistă pretinsă.

Muzicalitatea versurilor, asonanțele, efectele sonore în general nu pot fi în niciun caz suficiente pentru a decide integrarea unui poet în mișcarea simbolistă.

N-a intrigat prea mult faptul că „la fârșitul volumului Fantazii, D. Anghel a grupat sub titlul Motive populare, traduceri din poezii, pe teme populare, de Moréas, Arany, și Jean Aicard, [și,] de asemeni din folclorul spaniol, grecesc, italian, maghiar, ceh etc., pe tema dragostei, șăgalnică sau pătimașă” ^[3].

Volumul acesta nu are, de fapt, unitatea tematică a celui dintâi. Impresia noastră este a unei tendințe regresive a poetului, spre romantism și clasicism. În majoritatea poemelor se poate urmări firul unor povești, înveșmântate în haine alegorice. Ambianța de basm e uneori irepresibilă.

Anghel rămâne, în esență, un contemplativ al lucrurilor lumii amenințate de perisabilitate, căutând un punct de legătură cu eternitatea:

Și poetul nostru-i tânăr și naiv ca toți poeții
Care cred în frumusețe mai presus de toate-n lume,
E naiv, și nu-și dă seamă ce calvar e drumul vieții
Pentru cei ce vor să-și facă un diamant din al lor nume.

Ochii lui privesc și cerul își coboară-n ei misterul,
Sunete, culori și forme, deopotrivă el le-adună
Și când alții-adună aur, el ar vrea s-adune cerul
Într-un vers, și îi ajunge că-i bogat în luci de lună. /…/

Sunete, culori și forme, asta-i toată viața noastră;
Dar să aibă dânsul oare raza focului divin?
Și-acum pasul lui în umbra care s-a făcut albastră,
Sună cadențat ca ritmul unui vers alexandrin.

(Visătorul)

Nu l-a interesat spectacolul vanității terestre – cel mult a transportat câteva scene umane în teatrul grădinii de flori.

Panicat de gândul morții și de perspectiva deșertăciunii, așa cum o înfățișează Vechiul Testament, se arăta și Verlaine, la un moment dat (poetul care a trecut printr-o convertire, devenind catolic fervent):

Ce soir je m’étais penché sur ton sommeil.
Tout ton corps dormait chaste sur l’humble lit,
Et j’ai vu, comme un qui s’applique et qui lit,
Ah ! j’ai vu que tout est vain sous le soleil!

Qu’on vive, ô quelle délicate merveille,
Tant notre appareil est une fleur qui plie!
Ô pensée aboutissant à la folie!
Va, pauvre, dors! moi, l’effroi pour toi m’éveille.

Ah! misère de t’aimer, mon frêle amour
Qui vas respirant comme on respire un jour!
Ô regard fermé que la mort fera tel!

Ô bouche qui ris en songe sur ma bouche,
En attendant l’autre rire plus farouche!
Vite, éveille-toi. Dis, l’âme est immortelle?

(Vers pour être calomnié, vol. Jadis et Naguère)

Interogația finală nu e o cugetare dubitativă, ci o dorință de confirmare. Altfel, versurile sale nu ar fi: Versuri pentru a fi calomniat.

Frenezia unei clipe de miraj al frumuseții, care se spulberă degrabă (Balul pomilor), stă în cumpănă cu persistența memoriei (Puterea amintirii) la Anghel.

Amprenta personalității e zălogită în individualitatea memoriei, care i se pare indestructibilă.

---

[1] Mihail Dragomirescu, D. Anghel, Ed. Minerva, București, 1988, p. 186-188.

[2] Idem, p. 187.

[3] Idem, p. 191.

Însă tot el scria, ceva mai înainte, următoarele: „Dar Mitif [D. Anghel], crescut „în farmecul poveștilor” [după propria mărturie], și-a adâncit în cenaclul Beldiceanu și în cercurile socialiste dragostea pentru limba și creația populară, trăsătură mai puțin cunoscută și discutată a personalității lui.

Preluând tradiția generației de la 1848, Contemporanul publica texte și studii folclorice, iar N. Beldiceanu a scris, în perioada cât Anghel era ucenicul lui literar, ciclul Doine, apărut în 1893, în Arhiva și în Evenimentul literar.

În Cercul literar au activat folcloriștii A. Gorovei și Elena Sevastos, și tot acolo Anghel l-a cunoscut pe Ion Creangă, l-a ascultat citind din opera lui, devenind unul dintre admiratorii marelui scriitor.

După mărturia lui Osvald Teodoreanu, Anghel era dintre cei care-l vizitau pe marele scriitor la bojdeuca din Țicău. Probabil că la înmormântarea lui Creangă a luat parte și Mitif – pe atunci în Iași – alături de alți membri ai cenaclului.

Apropierea de Creangă, desigur, a mărit interesul lui D. Anghel pentru folclor, care mai târziu, în Franța, prin 1898-1899, îl va apropia de poezia populară spaniolă, italiană etc. Cea mai importantă direcție a orientării lui Mitif în Cercul literar, a fost cultul pentru Eminescu”, cf. Idem, p. 53.

Poetul pune semnul egal între miresme și mistere, în poezia După ploaie:

„S-a dus furtuna-n zări ș-acum se-ntrec miresmele-n putere:/ Se-ntrec care de care parcă, stăpână să rămâie-anume/ Peste-ntunericul acestei nopți dulci și pline de mistere; /…/ O ceață diafană zboară ca peste-un câmp de bătălie,/ Acoperind din nou grădina cu-ntunecatele-i mistere”.

Astfel, parfumurile florale sunt investite, din nou, cu semnificația de a fi „solii mirositoare” (Schimb de vești) ale unei alte lumi, transcendente.

Miresmele sunt vestitorii veșniciei. Sunt undele prin care ne vorbește Veșnicia.

Poeților români, spiritualitatea autohtonă, ortodoxă, le putea face cunoscut acest lucru, cu prisosință. Spațiul eclesial ortodox abundă în miresme: mirul, tămâia, busuiocul și alte flori, aduse la icoane, sunt o prezență neîntreruptă.

Mireasma este cea mai pertinentă și mai persistentă senzație în măsură de a confirma sfințenia, în cazul Sfintelor Moaște, venerate în Biserica Ortodoxă.

Bălsămirea lumii, pe care o vedem în poezia românească, dezvăluie un dor de transfigurare, în conformitate cu spiritualitatea tradițională.

Am văzut că lui Anghel îi sunt caracteristice contemplarea și ascultarea cu atenție a universului, ca și propensiunea spre tăcere, spre liniște abisală.

Iar poetul nu e lipsit de fior religios și de regretul că nu poate fi un credincios autentic:

Sunt seri când murmurul furtunei e-așa de blînd, încât ai spune
Că s-a ascuns în umbr-un înger și povestește o baladă.
Pe-astfel de seri, fără de voie, pe mână fruntea-mi las să cadă,
Și nu știu pentru ce atuncea aș vrea să-ngân o rugăciune.

Aș vrea, dar nu mai sunt în stare s-adun pioasele cuvinte,
Și-atunci visez învins de jale, în timp ce vântul aiurează
La cei ce mi-au lăsat să moară divina candelă de pază,
De stau acum prin întunerec să lupt cu-aducerile-aminte.

Ardea cu toate-aceste pururi în liniștea odăiei mele,
Și eu dormeam sub ea în tihnă și de nimic nu mi-era teamă,
Dar mi-au lăsat-o să se stingă, căci nimeni n-a băgat de seamă
Cât întunerec stă la pândă la agonia unei stele.

Și de atunci în mine umbra a prins în tihnă să s-adune,
M-a revărsat, și-arare totuși, în noaptea deznădejdei mele,
Presimt că e lumină încă după-ale umbrelor perdele,
Și-atuncea sufletul mi-aș vinde să pot să-ngân o rugăciune.

 (În furtună)

Volumul al doilea de poezii, Fantazii (1909), aduce cu sine, în mod firesc, o maturizare a glasului liric, a cugetării poetice.

Nu suntem, totuși, de acord cu aserțiunea lui Cioculescu, aceea că „adevărata personalitate lirică a lui Anghel se afirmă în Fantazii”^[1], deși, într-o oarecare măsură, unele dintre observațiile sale sunt juste^[2].

Personalitatea lirică a lui Anghel este doar mai bine conturată, prin acest nou volum de poezii, dar nu este definibilă prin el. Este o vârstă poetică înaintată, dar nu neapărat una mai fericită.

E adevărat că poetul tinde spre intelectualizarea sentimentului, dar acest lucru nu reprezintă neapărat (nu în orice condiții) un câștig în procesul poetic.

Pe de o parte, abordând tema mării și a călătoriilor, pare a se apropia mai mult de perspectiva simbolistă, iar pe de altă parte, maniera echilibrată/ conceptuală, în care abordează aceste teme, îl determină să pară tot mai clasic.

Anghel are un mod așezat de a privi lucrurile, care îl face să fie, în esență, vecin cu Alecsandri, în ciuda modernității expresive și a rafinamentului poetic care concentrează experiențe lirice mult mai bogate:

E cald, și vântul bate acuma de la sud.
De pretutindeni glasuri grăbite se aud,
Cum urcă și se cheamă, pe cheiul alb de soare;

În scăpărări de geamuri, și-alămuri lucitoare,
Duc trenurile-aiurea prisosul țării noastre…

 În zare ceru-i una cu apele albastre,
Iar portul tot e galben de aurul luminii,
Două clipite nu vezi pe cer aceleași linii;

Pornește-un vas acuma mișcându-și tricolorul,
Și-abia de-și întregește priveliștea decorul,
Și-ncepe o batistă un semn de cale bună,
Un steag turcesc înscrie pe cer o semilună

Și peste tot mișcarea cobolzilor pe schele;
Se-nalță mâni trudite spre cer, cu sarcini grele,
Grăbesc pe punți, și-n urma acestor pale,

Un lung miros de smoală, de flori, de portocale,
De țări de mult văzute ca-n vis odinioară,
Se-mprăștie-n tot portul și stau pân’ în de seară

 Când farul își aprinde lumina subt pleoape,
Și pare-n întuneric un Crist umblând pe ape…

 (În port)

 *

Tăcere-i și mergem cu fața spre lună…
S-aud zurgălăii în noapte cum sună,
Merg spornic rotașii și-o clipă mă sperii,
Văzând pe de lături cum fug prăștierii

De umbra lor însăși goniți în buiastru…
Pe-alocurea drumul se face albastru
Când scapă subt dealuri și luna s-ascunde,
Un miros de floare de cine știe unde

Ne-ajunge pe cale și-n urmă rămâne…
— „E-o vrajă trimeasă de-o fată, stăpâne,
E-o vrajă”, îngână zâmbind vezeteul,
Și murgii acum pășesc mai cu greul,

Și vorbele noastre, prietene bune,
Se fac tot mai rare, mai triste, de-ai spune
Că fieștecare din noi își dă seamă
Că-n urma trăsurei ceva se distramă,

Și-aceea nu-i drumul, ci-i biata viață;
Că dulcea mireasmă, prin noapte drumeață,
Nu-i miros de floare, nici vrajă, ci-i dorul
Ce-l ia pretutindeni cu el călătorul,

Oriunde s-ar duce și-ar vrea ca să scape,
Subt naltele ceruri pe vastele ape…

 (Călătorii)

Nu există nevroza sau spleenul simbolist, care să nască dorința evaziunii, în aceste poeme angheliene – și în altele nici atât.

În ciuda aparențelor, vastitatea apelor, a continentului acvatic care se revarsă în fața ochilor poetici, creând o lume de linii mișcătoare, nu incită câtuși de puțin la evaziune propriu-zisă.

Ea trezește o cu totul altă nostalgie sau melancolie, care poate fi descifrată din imaginea finală a farului ca „un Crist umblând pe ape”, aprinzându-se „subt pleoape” – adică lăuntric.

Mirosul de flori și de portocale (amestecat cu cel de smoală) nu trezește reveria spațiilor exotice, cum se întâmplă la Baudelaire.

Aceeași situație e reiterată și în cazul celui de-al doilea poem și al mirosului tainic de floare „de cine știe unde”…

Călătorul lui Anghel nu are fizionomia descoperitorului simbolist de senzații și de teritorii necunoscute, ci este peregrinul uman pe drumul vieții: o situație cât se poate de tradițională.

O singură poezie a lui D. Anghel investighează această posibilitate, a retragerii într-o „casă pe-o margine de fiord”, într-una „din țările din nord” (Reverie)^[3].

Dar și aceasta este o fantezie motivată de dorința de a se izola de oameni și de a trăi o fericire în doi, împreună cu femeia iubită, în mijlocul unei ferii albe și înghețate, ostile vizitelor umane, ferindu-le astfel cuibul de albatros.

Poetul însuși, însă, rupe vraja acestei visări („Și-am sărutat cucernic mânuța asta mică…/ Ce-a năruit o casă pe-o margine de fiord”), poemul căpătând atributele clasice ale reveriei unui îndrăgostit refractar, care ar dori să-și protejeze dragostea, chiar închizând-o între fiorduri.

Însă accentul nu cade pe fiorduri sau pe dorința de evaziune, ci pe sentimentul erotic.

Atitudinea poeților români, care nu caută să evadeze în lumi paradisiace, dar reale, ori în ținuturi în care să-și țeasă fericirea singuri, este explicabilă.

Paradisurile iluzorii pe care le căutau apusenii, începând cu Baudelaire, sunt un debușeu psihologic, menit să umple vacuumul spiritual creat de lipsa de orice relație vie cu Dumnezeu și de acces la Paradisul adevărat.

Poeții români, ortodocși, nu cunosc această chemare neclară, care să îi facă să dorească o evadare din lume…în lume.

Am teoretizat despre acest subiect în altă parte^[4].

În mai toate poeziile lui Anghel este evidentă natura lui contemplativă. Iar contemplația, în mod firesc, este direcționată atât spre înafară, cât și spre înăuntru.

Poetul se deplasează în spațiul real, ca și în cel sufletesc-subiectiv, cu aceeași atenție și candoare:

Și totuși te văd încă, năluca mea, ș-acuma…
Se-nalț-un braț în aer, și iat-o că apare:
Într-un veșmânt ce-o-nfașă ca un potir de floare,
Purtând în mâna dreaptă Narcisul alb ca spuma.

Mlădie apoi brațul, ș-asupra mea se-nclină,
Ca un vlăstar ce-l pleacă un vânt de primăvară,
Și o mireasmă dulce deodată mă-mpresoară,
De parc-ar fi deschisă fereastra spre grădină.

Și-acum mânile-i pale le simt de mine-aproape…
— Ah! pale mâni, tot răul vă fie-ntors în bine —
Ce duh își poartă lampa arareori în mine
De pot vedea ca noaptea când fulgeră pe ape?

E magul amintirii cu lampa lui albastră
Ce s-a trezit și scrie în vechea lui scriptură,
Din tot ce e acuma, și toate câte fură,
O jalnică poveste, ce samănă cu-a noastră.

(Moartea narcisului)

Vederea în sine – introspecția sau călătoria în amintire – este o vedere ca în realitate: „ca noaptea când fulgeră pe ape”. Pentru că realitatea sufletească este la fel de vizibilă ca un peisaj eclerat de o lumină orbitoare. Apele sufletului se fac precum oglinda sub fulgerul amintirii dureroase.

Ca și Pillat, mai târziu, Anghel percepe călătoria în amintire ca pe o expediție fabuloasă dar adevărată, ghidat de „magul amintirii” care „își poartă lampa arareori în mine”, iluminând pasajele cele mai tainice ale memoriei și afectivității.

Năluca iubitei răsare din amintire asociată cu miresmele, „de parc-ar fi deschisă fereastra spre grădină”.

Mai mult, toată ființa ei e transfigurată, înveșmântată în arome, înfășată „ca un potir de floare”, îmbrăcată într-o „mireasmă dulce” care depășește imaginația, un parfum paradisiac care distilează toate miresmele grădinii.

Dragostea îi îmbălsămează amintirea.

Și ea apare ca și cum ar fi ră-sădită edenic într-o grădină de miresme: „Mlădie apoi brațul, ș-asupra mea se-nclină,/ Ca un vlăstar ce-l pleacă un vânt de primăvară,/ Și o mireasmă dulce deodată mă-mpresoară,/ De parc-ar fi deschisă fereastra spre grădină”.

---

[1] Șerban Cioculescu, op. cit., p. 66.

[2] Ibidem: „Din înregistrator pasiv al unor stări de conștiință predominate de afect, se transformă într-un fantazist lucid și intelectualizat. Chiar și asociațiile erotice, păstrându-și stilul de discreție din ajun, își pierd sentimentalismul, spre a împrumuta stilizarea savantă, în arabescuri. Însăși introspecția cu substrat amar, pare a-l interesa ca un pretext de comentariu liric, până la depersonalizarea absolută, cu excluderea oricărei note de lamentație”.

[3] A se vedea: http://ro.wikisource.org/wiki/Reverie.

[4] A se vedea Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Epilog la lumea veche, vol. I. 3, Teologie pentru azi, București, 2011, p. 31-50.

Cartea se poate downloada de aici:

http://www.teologiepentruazi.ro/2011/01/08/epilog-la-lumea-veche-i-3/.