Lună: iunie 2014

© Camelia Jurca

Iubiții mei,

din Evanghelia de azi [Mt. 6, 22-33] îmi place foarte mult finalul ei. Ultimul verset, al 33-lea. Pentru că el explică atât viața Sfinților Apostoli Petru și Pavel, astăzi pomeniți, dar și viața oricărui creștin ortodox, care se lasă condus de Dumnezeu.

Îmi place versetul în care Domnul nostru ne spune: „Căutați mai întâi Împărăția [lui Dumnezeu] și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga [prostetisete] vouă” [GNT]. Ce se vor adăuga aici, acum, la găsirea Împărăției lui Dumnezeu și la trăirea dreptății Lui? Se vor adăuga în viața noastră lucrurile materiale și sufletești: hrana, îmbrăcămintea, locuința, relațiile cu oamenii, locul de muncă…Însă toate acestea în măsura în care ne sunt folositoare. În măsura în care ne ajută să ne mântuim.

Pentru că atunci când căutăm Împărăția lui Dumnezeu în noi înșine, adică simțirea harului lui Dumnezeu în ființa noastră și trăim dreptatea lui Dumnezeu în ființa noastră prin împlinirea poruncilor Sale, atunci suntem învățați de Dumnezeu spre ce să ne îndreptăm, cu cine să ne asociem și cu cine să facem treabă.

Fundamentarea noastră pe relația cu Dumnezeu înseamnă găsirea Împărăției Lui și trăirea dreptății Sale. Pentru că nu ne putem simți ai lui Dumnezeu, dacă El nu Își varsă slava Sa în noi înșine.

Dar dacă suntem cu El în orice clipă, adică slava Lui e în noi înșine, atunci privim toate din perspectiva Lui. Și când El ne trimite undeva, noi mergem acolo. Dar unde vedem că lucrurile ne stau împotrivă, pentru că simțim că El nu dorește să facem ceva anume, atunci a ieși din acel demers înseamnă iarăși a împlini voia lui Dumnezeu.

Și îmi place foarte mult acest verset pentru că el explică, pe de o parte, viețile și pătimirile Sfinților Lui iar, pe de altă parte, e un angajament al lui Dumnezeu în viața noastră, dacă noi ascultăm poruncile Lui.

Pentru că Dumnezeu Se angajează să ne rezolve toate problemele noastre de ordin material, sentimental, relațional, dacă noi Îl avem pe El drept primă și ultimă iubire, dacă ne trezim din somn dimineața, dacă trăim toată ziua și dacă ne culcăm noaptea cu dorul Lui, fiind plini de grija de a-I sluji Lui și oamenilor.

Iar dacă citim viețile Sfinților, de la începutul Bisericii sau mai recenți, vom vedea că Dumnezeu le-a împlinit dorințele lor de tot felul, tocmai pentru că ei s-au dăruit cu totul lui Dumnezeu.

Sfântul Apostol Petru, fratele Sfântului Apostol Andrei, e chemat de la pescuit la propovăduirea Evangheliei mântuirii. Propovăduire pe care Domnul o consideră pescuire, atâta timp cât Sfinții Apostoli sunt numiți „pescari de oameni” [Mt. 4, 19, GNT]. Și propovăduirea adevărului dumnezeiesc este pescuire rațională și duhovnicească, pentru că omul trebuie convins rațional și duhovnicește de adevărul revelat al lui Dumnezeu. Căci numai un om plin de har și de adevăr te poate convinge să trăiești o viață ortodoxă, o viață dumnezeiască.

Căci atunci când Sfântul Apostol Pavel Îl vede pe Hristos Cel plin de slavă [F. Ap. 9, 3-6], în drum spre Damasc, Care îl face Apostol din persecutor al Bisericii, el se încredințează prin vedere dumnezeiască despre faptul că Hristos e Domnul, că e Fiul lui Dumnezeu întrupat. Și când se încredințează asupra persoanei Lui, Pavel devine ascultător, adică om credincios voii Lui.

Căci credința nu este urmare oarbă a oricărui om care vorbește despre Dumnezeu. Ci credința este, mai întâi de toate, încredințare duhovnicească despre existența și viața lui Dumnezeu, experiență care este mereu îmbogățită de către Dumnezeu prin luminări și vederi dumnezeiești și e îmbogățită și de citirile noastre teologice și de viața noastră în Biserică.

De aceea, noi trebuie să creștem în credință, în încredințarea noastră asupra voii lui Dumnezeu, ascultându-L pe El și împlinind voia Sa. Pentru că numai astfel dreptatea lui Dumnezeu devine viața noastră duhovnicească și Împărăția Lui e trăită de noi în toată ființa noastră, ca bogăție de har și de înțelegere, de milă și de sfințenie.

Sfântul Petru se leapădă de Domnul [Mt. 26, 69-75] dar se întoarce la El cu durere și cu iubire multă [Mt. 26, 75; In. 21, 15-17]. Și el este primit din nou între Apostolii Lui, încât, după nici două luni de pocăință, îl găsim în ziua Cincizecimii plin de har, alături de toți ceilalți credincioși ai Domnului, și predica lui înmulțește Biserica cu mii de oameni [F. Ap. 2, 14-42].

Sfântul Pavel nu uită niciodată că a fost prigonitor al Bisericii [I Cor. 15, 9], după cum nici Sfântul Petru nu uită că s-a lepădat de Domnul! Însă conștiința păcătoșeniei lor a coexistat cu bogăția imensă de har din ființa lor și cu faptele lor pline de sfințenie. Nu au avut doar o simplă „părere de rău” pentru păcatele lor ci o continuă pocăință și durere pentru ele, pocăință și durere care i-au umplut de mult har și de multe vederi dumnezeiești și de multe harisme sfinte.

Deopotrivă, cei doi Apostoli ai Domnului, astăzi pomeniți, au muncit cu cuvântul, cu fapta și cu slujirea lor și au întemeiat Biserici în multe locuri și le-au înfrumusețat cu viața și propovăduirea lor, fiind lumini îndumnezeitoare pentru toți. Tocmai de aceea și prăznuirea noastră din această zi e o prăznuire bucuroasă, deși Sfântul Petru a fost răstignit cu capul în jos iar Sfântului Pavel i s-a tăiat capul cu sabia. Însă noi ne bucurăm la pomenirea lor de peste an nu pentru că ei au murit în mod dramatic ci pentru că viața și moartea lor au fost o intrare în Împărăția lui Dumnezeu, unde se bucură și se veselesc toți cei care au trăit dumnezeiește pe pământ.

Amândoi au fost martirizați la Roma și de aceea au fost îngropați împreună și sunt pomeniți împreună. Iar dacă Sfântul Petru a fost chemat la apostolat pe când Domnul era în trup, pe pământ, Sfântul Apostol Pavel a fost chemat pe când Domnul intrase în slava Lui, lucru foarte important pentru noi.

Căci acum, oricare dintre noi, nu mai putem să Îl vedem pe Hristos în viața noastră decât ca Pavel, Apostolul neamurilor. Adică în mod extatic. Numai dacă, curățindu-ne sufletul și trupul, prin împlinirea poruncilor Sale, ne umplem de vederea și de slava Lui.

Pentru că aceasta e încredințarea pe care trebuie să o trăim fiecare în parte: vederea lui Dumnezeu prin slava Lui, ca vederea slavei Lui să fie certitudinea certitudinilor din viața noastră.

Iar Pavel și Petru, Părinții noștri cei iubiți, au fost plini de certitudinea slavei lui Dumnezeu. Ei vorbeau cu putere, cu curaj sfânt, cu dragoste multă pentru Dumnezeu și cu grijă pentru mântuirea oamenilor, pentru că vorbeau din intimitatea relației lor cu Dumnezeu. Pentru ei Dumnezeu era o realitate cotidiană, pentru că ei erau plini de slava și de adevărul lui Dumnezeu.

Dar pentru ca Dumnezeu să fie primul în viața noastră, să aibă întâietatea față de toate din viața noastră, trebuie ca Împărăția și dreptatea Lui să fie în noi. Și când Dumnezeu e în noi și cu noi, nimeni nu este, în mod real, împotriva noastră, chiar dacă noi ne sfârșim viața în mod dramatic.

Pentru că a fi cu Dumnezeu nu înseamnă a ne fi cu totul bine în viața aceasta.

A fi cu Dumnezeu nu înseamnă că suntem iubiți de toți, că suntem respectați de toți, că toți ne sunt prieteni.

Ci a fi cu Dumnezeu înseamnă a trăi în slava Lui și, la moartea noastră, să intrăm deplin în Împărăția lui Dumnezeu, în slava căreia am trăit încă de aici.

Tocmai de aceea spune Dumnezeiescul Pavel „ocărâți [fiind] binecuvântăm, prigoniți [fiind] răbdăm, bârfiți [fiind] ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii [pericatarmata tu cosmu], ca murdăria [peripsima] tuturor până acum” [I Cor. 4, 12-13, GNT]. Căci a fi cu El nu înseamnă a fi scutiți de nedreptăți, de mojicii și de ispite de tot felul, care se petrec tocmai pentru că trăim drept în fața Lui, ci a fi întăriți cu slava Lui în toate necazurile noastre, semn al prezenței Lui în viața noastră.

De aceea, lucrul absolut important pe care Domnul ni-l spune în Evanghelia de azi e acela că prezența lui Dumnezeu, prin slava Lui, în noi înșine înseamnă lucrul de căpătâi/ fundamental în viața noastră. Nicio grijă a lumii nu poate fi mai importantă decât această  grijă fundamentală a creștinului ortodox: aceea de a trăi în slava lui Dumnezeu, împlinind poruncile Sale.

Căci dacă am avea de toate și am fi iubiți de către toți, dar am simți că nu mai e în noi slava Lui, atunci am fi cu adevărat goi de tot binele. Pentru că, în această situație, grijile secundare ale acestei vieți au înlocuit grija principală: căutarea și găsirea Împărăției lui Dumnezeu și trăirea în dreptatea Lui.

Dar dacă slava Împărăției lui Dumnezeu și evlavia și tot adevărul abundă în viața noastră, atunci problemele de tot felul ale vieții noastre istorice sunt secundare. E semn că ne-am descentrat din teamă, din frică, din grijă. Nu mai trăim sub impulsurile fricii pentru viața noastră. Ci trăim în pacea și în bucuria lui Dumnezeu, în pacea minții și a inimii, pentru că Dumnezeu S-a pogorât la noi și Și-a făcut locaș la noi și suntem cu El în toate zilele vieții noastre.

După postul acesta de două săptămâni din luna cireșelor intrăm în luna lui cuptor, în luna iulie, pentru a trăi, sub vipia soarelui, tot ortodox. Adică privind la Dumnezeul treimic, Care ne umple pe noi de puterea Împărăției lui Dumnezeu [I Cor. 4, 20, GNT] și de tot adevărul.

La mulți ani tuturor și multă împlinire duhovnicească în tot ceea ce faceți! Amin.