Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [34]

Traduceri patristice

*

vol. 5

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*** Sfantul Augustin al Hipponei

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

 [cartea a treia]

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a.

*

Căci voința lui Dumnezeu, Care „face pe îngerii Săi duhuri și pe slujitorii săi foc în pară/ arzând [ignem flagrantem]” (Ps. 103, 5), stăpânește [praesidens] acolo, în duhurile unite prin adânca pace și prietenie [summa pace atque amicitia] și forjate [conflatis] într-o singură voință, printr-un foc al iubirii duhovnicești, ca într-un locaș înalt, sfânt și tainic, ca în Casa Sa și în Biserica Sa [in domo Sua et in templo Suo].

De acolo, printr-o oarecare mișcare prea armonioasă [ordinatissimis] a făpturii, Se revarsă pe Sine prin toate [inde Se…per cuncta difundit]: mai întâi către cele duhovnicești/ spirituale și apoi către cele trupești.

Și le folosește pe toate în acord cu stăpânirea neschimbată a judecății Sale, atât lucrurile netrupești, cât și [pe cele] trupești, atât duhurile raționale, cât și pe [sufletele] iraționale, atât pe cele bune prin harul Său, cât și pe cele rele prin propria lor voință.

Dar după cum trupurile mai grosiere și mai inferioare sunt conduse printr-o ordine anume de către cele [duhovnicești, care sunt] mai subtile și mai puternice [per subtiliora et potentiora], tot astfel, toate trupurile [sunt conduse] prin duhul vieții.

Și [, la rândul lui,] duhul vieții iraționale [e condus] prin duhul vieții raționale, iar duhul vieții raționale trădător și păcătos prin duhul vieții raționale cuvios și drept. Iar acesta [din urmă] prin Dumnezeu Însuși.

Și astfel, făptura universală [universa creatura] [este condusă] prin Creatorul său, de la Care și prin Care și în Care este și începutul și instituirea [lumii] [condita atque instituta est] (cf. Col. 1, 16).

Și, prin aceasta, [se vede că] voință a lui Dumnezeu este prima și cea mai înaltă cauză a tuturor genurilor trupești [corporalium specierum] și a [tuturor] mișcărilor [fizice].

Căci nimic nu este făcut vizibil și sensibil, care să nu fie condus sau îngăduit de curtea/ palatul/ biserica [aula] interioară, nevăzută și inteligibilă a Preaînaltului Împărat, în conformitate cu judecata inefabilă a darurilor și a pedepselor, a harurilor și a răsplătirilor, în această prea largă și oarecum nesfârșită împărăție [amplissima quadam immensaque republica] a întregii făpturi.

10. Apostolul Pavel, câtă vreme, totuși, a trebuit să poarte povara trupului [sarcinam corporis], care corupe și îngreuiază sufletul (cf. Înțel. Lui Sol. 9, 15) și să vadă, așadar, în parte și în mod enigmatic/ simbolic/ în ghicitură [in aenigmate] (cf. I Cor. 13, 12), dorind să se topească [trupul său] și să fie cu Hristos (cf. Filip. 1, 23), gemând [ingemiscens] în el însuși, așteptând înfierea, mântuirea trupului său (cf. Rom. 8, 23), a fost în stare, totuși, să predice pe Domnul Iisus Hristos, arătându-L într-un fel prin limba sa, în alt fel prin Epistolă și altfel prin Taina Trupului și a Sângelui Său.

Căci nu numim Trupul lui Hristos și Sângele [Lui], desigur, nici limba sa [, a Apostolului], nici pergamentul, nici cerneala, nici sunetele cu înțeles pe care le produce limba, nici semnele literelor înscrise pe piele [pergament]. Ci numai ceea ce primim din roadele pământului [ex fructibus terrae] și care sunt sfințite prin rugăciune mistică [prece mystica consecratum] și pe care le primim în mod cuvios, spre sănătatea noastră duhovnicească, întru pomenirea pătimirilor Domnului.

Deși sunt aduse prin mâna omului în această formă văzută, totuși, nu sunt sfințite ca să fie atât de mari Taine, decât dacă lucrează Duhul Sfânt Cel nevăzut.

După cum [se fac] toate acestea, care sunt făcute în acea lucrare prin mișcări trupești [corporales motus], [tot astfel] Dumnezeu [este Cel] care lucrează, mișcând de la început[ul lumii] [primitus] pe slujitorii nevăzuți sau sufletele oamenilor sau slujirea duhurilor tainice supuse Sieși.

Ce este de mirare, așadar, dacă în făptura cerului și a pământului, a mării și a aerului, face Dumnezeu ceea ce vrea, pe cele sensibile și văzute, spre a Se simboliza și arăta pe El Însuși în ele, precum Însuși știe că se cuvine? Fără ca [, prin această oglindire a Lui în simbolurile celor create,] să apară în însăși ființa a ceea ce este [El], care este cu totul nemutabilă, interioară/ lăuntrică și tainică și mai presus/ de neajuns [sublimior] tuturor duhurilor pe care le-a creat.

 *

Capitolul V

11. Căci, prin puterea dumnezeiască, care iconomisește întreaga făptură spirituală și trupească, apele mării sunt adunate, în anumite zile ale fiecărui an, și vărsate pe fața pământului.

Dar când s-a făcut aceasta, rugându-se acolo Sfântul Ilie, pentru că a precedat o perioadă [în care a fost] senin [fără ploaie] [serenitas] atât de continuă și atât de lungă, încât au slăbit oamenii de foame, și pentru că, în ceasul în care acel slujitor al lui Dumnezeu s-a rugat, aerul însuși nu dăduse niciun semn, prin umezeala sa, că va urma ploaia, [atunci] puterea dumnezeiască s-a arătat în șuvoaiele mari de ploaie care au venit atât de repede, prin care s-a dat și s-a iconomisit [dispensabatur] acea minune (cf. III Reg. 18, 45).

Studii literare (vol. 1)

Studii literare (vol. 1)Pagina sursă a cărții.

***

item image

Read Online
(5.9 M)PDF
(174.7 K)EPUB
Kindle
Daisy
(428.8 K)Full Text
(3.5 M)DjVu

All Files: HTTPS Torrent (2/0)

*

Cuprins

Imnul Acatist /3-19/ Utilizarea Psaltirii în Didahiile lui Antim Ivireanul /20-93/Sfântul Antim Ivireanul: imnul în proză /94-131/ Un Domn și un Ierarh providențiali/ 132-166/ Semnături… /167-170/ Posteritatea literară a lui Dimitrie Cantemir /171-235/ „Cântecul I” al lui Antioh Cantemir /236-239/ Din poezia Triodului /240-266/

Identité culturelle et littéraire dans la modernité: l’originalité du dernier romantique de l’Europe /267-290/ Le paysage eminescien entre le réel et le fabuleux /291-313/Istoria unei metafore /314-320/Rezistența unei semnificații… /321-324/Sonetul macedonskian. Avatar. Sonetul nestematelor /325-353/Rondelul rozelor din Cișmegi /354-358/Dumnezeu și Arghezi /359-410/Câteva probleme legate de Mistrețul cu colți de argint /411-422/Bibliografie /423-443/

Predică la Duminica a 3-a după Rusalii [2014]

Sf Apostoli Petru si Pavel1© Camelia Jurca

Iubiții mei,

din Evanghelia de azi [Mt. 6, 22-33] îmi place foarte mult finalul ei. Ultimul verset, al 33-lea. Pentru că el explică atât viața Sfinților Apostoli Petru și Pavel, astăzi pomeniți, dar și viața oricărui creștin ortodox, care se lasă condus de Dumnezeu.

Îmi place versetul în care Domnul nostru ne spune: „Căutați mai întâi Împărăția [lui Dumnezeu] și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga [prostetisete] vouă” [GNT]. Ce se vor adăuga aici, acum, la găsirea Împărăției lui Dumnezeu și la trăirea dreptății Lui? Se vor adăuga în viața noastră lucrurile materiale și sufletești: hrana, îmbrăcămintea, locuința, relațiile cu oamenii, locul de muncă…Însă toate acestea în măsura în care ne sunt folositoare. În măsura în care ne ajută să ne mântuim.

Pentru că atunci când căutăm Împărăția lui Dumnezeu în noi înșine, adică simțirea harului lui Dumnezeu în ființa noastră și trăim dreptatea lui Dumnezeu în ființa noastră prin împlinirea poruncilor Sale, atunci suntem învățați de Dumnezeu spre ce să ne îndreptăm, cu cine să ne asociem și cu cine să facem treabă.

Fundamentarea noastră pe relația cu Dumnezeu înseamnă găsirea Împărăției Lui și trăirea dreptății Sale. Pentru că nu ne putem simți ai lui Dumnezeu, dacă El nu Își varsă slava Sa în noi înșine.

Dar dacă suntem cu El în orice clipă, adică slava Lui e în noi înșine, atunci privim toate din perspectiva Lui. Și când El ne trimite undeva, noi mergem acolo. Dar unde vedem că lucrurile ne stau împotrivă, pentru că simțim că El nu dorește să facem ceva anume, atunci a ieși din acel demers înseamnă iarăși a împlini voia lui Dumnezeu.

Și îmi place foarte mult acest verset pentru că el explică, pe de o parte, viețile și pătimirile Sfinților Lui iar, pe de altă parte, e un angajament al lui Dumnezeu în viața noastră, dacă noi ascultăm poruncile Lui.

Pentru că Dumnezeu Se angajează să ne rezolve toate problemele noastre de ordin material, sentimental, relațional, dacă noi Îl avem pe El drept primă și ultimă iubire, dacă ne trezim din somn dimineața, dacă trăim toată ziua și dacă ne culcăm noaptea cu dorul Lui, fiind plini de grija de a-I sluji Lui și oamenilor.

Iar dacă citim viețile Sfinților, de la începutul Bisericii sau mai recenți, vom vedea că Dumnezeu le-a împlinit dorințele lor de tot felul, tocmai pentru că ei s-au dăruit cu totul lui Dumnezeu.

Sfântul Apostol Petru, fratele Sfântului Apostol Andrei, e chemat de la pescuit la propovăduirea Evangheliei mântuirii. Propovăduire pe care Domnul o consideră pescuire, atâta timp cât Sfinții Apostoli sunt numiți „pescari de oameni” [Mt. 4, 19, GNT]. Și propovăduirea adevărului dumnezeiesc este pescuire rațională și duhovnicească, pentru că omul trebuie convins rațional și duhovnicește de adevărul revelat al lui Dumnezeu. Căci numai un om plin de har și de adevăr te poate convinge să trăiești o viață ortodoxă, o viață dumnezeiască.

Căci atunci când Sfântul Apostol Pavel Îl vede pe Hristos Cel plin de slavă [F. Ap. 9, 3-6], în drum spre Damasc, Care îl face Apostol din persecutor al Bisericii, el se încredințează prin vedere dumnezeiască despre faptul că Hristos e Domnul, că e Fiul lui Dumnezeu întrupat. Și când se încredințează asupra persoanei Lui, Pavel devine ascultător, adică om credincios voii Lui.

Căci credința nu este urmare oarbă a oricărui om care vorbește despre Dumnezeu. Ci credința este, mai întâi de toate, încredințare duhovnicească despre existența și viața lui Dumnezeu, experiență care este mereu îmbogățită de către Dumnezeu prin luminări și vederi dumnezeiești și e îmbogățită și de citirile noastre teologice și de viața noastră în Biserică.

De aceea, noi trebuie să creștem în credință, în încredințarea noastră asupra voii lui Dumnezeu, ascultându-L pe El și împlinind voia Sa. Pentru că numai astfel dreptatea lui Dumnezeu devine viața noastră duhovnicească și Împărăția Lui e trăită de noi în toată ființa noastră, ca bogăție de har și de înțelegere, de milă și de sfințenie.

Sfântul Petru se leapădă de Domnul [Mt. 26, 69-75] dar se întoarce la El cu durere și cu iubire multă [Mt. 26, 75; In. 21, 15-17]. Și el este primit din nou între Apostolii Lui, încât, după nici două luni de pocăință, îl găsim în ziua Cincizecimii plin de har, alături de toți ceilalți credincioși ai Domnului, și predica lui înmulțește Biserica cu mii de oameni [F. Ap. 2, 14-42].

Sfântul Pavel nu uită niciodată că a fost prigonitor al Bisericii [I Cor. 15, 9], după cum nici Sfântul Petru nu uită că s-a lepădat de Domnul! Însă conștiința păcătoșeniei lor a coexistat cu bogăția imensă de har din ființa lor și cu faptele lor pline de sfințenie. Nu au avut doar o simplă „părere de rău” pentru păcatele lor ci o continuă pocăință și durere pentru ele, pocăință și durere care i-au umplut de mult har și de multe vederi dumnezeiești și de multe harisme sfinte.

Deopotrivă, cei doi Apostoli ai Domnului, astăzi pomeniți, au muncit cu cuvântul, cu fapta și cu slujirea lor și au întemeiat Biserici în multe locuri și le-au înfrumusețat cu viața și propovăduirea lor, fiind lumini îndumnezeitoare pentru toți. Tocmai de aceea și prăznuirea noastră din această zi e o prăznuire bucuroasă, deși Sfântul Petru a fost răstignit cu capul în jos iar Sfântului Pavel i s-a tăiat capul cu sabia. Însă noi ne bucurăm la pomenirea lor de peste an nu pentru că ei au murit în mod dramatic ci pentru că viața și moartea lor au fost o intrare în Împărăția lui Dumnezeu, unde se bucură și se veselesc toți cei care au trăit dumnezeiește pe pământ.

Amândoi au fost martirizați la Roma și de aceea au fost îngropați împreună și sunt pomeniți împreună. Iar dacă Sfântul Petru a fost chemat la apostolat pe când Domnul era în trup, pe pământ, Sfântul Apostol Pavel a fost chemat pe când Domnul intrase în slava Lui, lucru foarte important pentru noi.

Căci acum, oricare dintre noi, nu mai putem să Îl vedem pe Hristos în viața noastră decât ca Pavel, Apostolul neamurilor. Adică în mod extatic. Numai dacă, curățindu-ne sufletul și trupul, prin împlinirea poruncilor Sale, ne umplem de vederea și de slava Lui.

Pentru că aceasta e încredințarea pe care trebuie să o trăim fiecare în parte: vederea lui Dumnezeu prin slava Lui, ca vederea slavei Lui să fie certitudinea certitudinilor din viața noastră.

Iar Pavel și Petru, Părinții noștri cei iubiți, au fost plini de certitudinea slavei lui Dumnezeu. Ei vorbeau cu putere, cu curaj sfânt, cu dragoste multă pentru Dumnezeu și cu grijă pentru mântuirea oamenilor, pentru că vorbeau din intimitatea relației lor cu Dumnezeu. Pentru ei Dumnezeu era o realitate cotidiană, pentru că ei erau plini de slava și de adevărul lui Dumnezeu.

Dar pentru ca Dumnezeu să fie primul în viața noastră, să aibă întâietatea față de toate din viața noastră, trebuie ca Împărăția și dreptatea Lui să fie în noi. Și când Dumnezeu e în noi și cu noi, nimeni nu este, în mod real, împotriva noastră, chiar dacă noi ne sfârșim viața în mod dramatic.

Pentru că a fi cu Dumnezeu nu înseamnă a ne fi cu totul bine în viața aceasta.

A fi cu Dumnezeu nu înseamnă că suntem iubiți de toți, că suntem respectați de toți, că toți ne sunt prieteni.

Ci a fi cu Dumnezeu înseamnă a trăi în slava Lui și, la moartea noastră, să intrăm deplin în Împărăția lui Dumnezeu, în slava căreia am trăit încă de aici.

Tocmai de aceea spune Dumnezeiescul Pavel „ocărâți [fiind] binecuvântăm, prigoniți [fiind] răbdăm, bârfiți [fiind] ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii [pericatarmata tu cosmu], ca murdăria [peripsima] tuturor până acum” [I Cor. 4, 12-13, GNT]. Căci a fi cu El nu înseamnă a fi scutiți de nedreptăți, de mojicii și de ispite de tot felul, care se petrec tocmai pentru că trăim drept în fața Lui, ci a fi întăriți cu slava Lui în toate necazurile noastre, semn al prezenței Lui în viața noastră.

De aceea, lucrul absolut important pe care Domnul ni-l spune în Evanghelia de azi e acela că prezența lui Dumnezeu, prin slava Lui, în noi înșine înseamnă lucrul de căpătâi/ fundamental în viața noastră. Nicio grijă a lumii nu poate fi mai importantă decât această  grijă fundamentală a creștinului ortodox: aceea de a trăi în slava lui Dumnezeu, împlinind poruncile Sale.

Căci dacă am avea de toate și am fi iubiți de către toți, dar am simți că nu mai e în noi slava Lui, atunci am fi cu adevărat goi de tot binele. Pentru că, în această situație, grijile secundare ale acestei vieți au înlocuit grija principală: căutarea și găsirea Împărăției lui Dumnezeu și trăirea în dreptatea Lui.

Dar dacă slava Împărăției lui Dumnezeu și evlavia și tot adevărul abundă în viața noastră, atunci problemele de tot felul ale vieții noastre istorice sunt secundare. E semn că ne-am descentrat din teamă, din frică, din grijă. Nu mai trăim sub impulsurile fricii pentru viața noastră. Ci trăim în pacea și în bucuria lui Dumnezeu, în pacea minții și a inimii, pentru că Dumnezeu S-a pogorât la noi și Și-a făcut locaș la noi și suntem cu El în toate zilele vieții noastre.

După postul acesta de două săptămâni din luna cireșelor intrăm în luna lui cuptor, în luna iulie, pentru a trăi, sub vipia soarelui, tot ortodox. Adică privind la Dumnezeul treimic, Care ne umple pe noi de puterea Împărăției lui Dumnezeu [I Cor. 4, 20, GNT] și de tot adevărul.

La mulți ani tuturor și multă împlinire duhovnicească în tot ceea ce faceți! Amin.

Dumnezeu și Arghezi [7]

Prin atitudinea sa, Arghezi se poziționează în mod conștient în linia unei tradiții spirituale, pe care o și surprinde în versuri:

Nu-nțelegeam ce se gândeau să spuie,
Cercând zaplazul cât e prins în cuie
Și mult mirați că poarta n-are
Zăvoare și încuietoare.

– „Așa ne-am pomenit. Bătrânii mei
N-au prea umblat cu lacăte și chei,
Deprinși, cum se obișnuise,
Cu porțile și ușile deschise
Și la biserică și casă.
Drumețul intră, poarta mea îl lasă,
Se hodinește sau se-nchină,
Și pleacă mulțumit, cu traista plină”.

Ei au mai zis pe păsărește:
– „Cine vă apără și vă păzește?”
– „Nouă ne-a stat întotdeauna paza
Celui ce face noaptea și amiaza
Și cugetul curat.

Cetățile, un vânt le-a măturat,
Și zidurile mari și întărite
Se fac tărâțe-n vânt. Pe nesimțite,
Un duh al gândului le scurmă.
Au fost cetăți și n-a rămas o urmă.

Puterea inimii vă doare,
Căci decât cremenea-i mai tare.
De mii de ani eu mă păstrez
Fără cetăți și fără meterez.
Sunt alt soi de bărbat:
Eu am bătut și fără să mă bat.

Cu zâmbetul și așteptarea
Am strâns acasă toată zarea
Și se va-ntoarce înc-o dată
Și cât-a mai rămas înstreinată.

În fieștece țarină străină,
Am bulgări tari de jar și de lumină.
Străinii nu pot să le are,
Că plugul nu răzbește prin vâlvoare
Și se fac scrum și vitele și plugul.
Cenușa li-e câștigul, funinginea belșugul”.

(Nu-nțelegeam)

Poemul, integrat în ciclul Letopiseți (1941), într-o vreme tulbure, vorbește despre credința în Dumnezeu și în predania creștin-ortodoxă de veacuri, unind totodată mesajul din Memento mori cu cel din Doina aceluiași poet.

De data aceasta, autorul crede că străinii care și-au însușit părți din pământul românesc nu pot nici să-l are și că se vor face funingine și cenușă, ca toți „puternicii” istoriei a căror urmă nici nu se mai vede.

Pământul lui nu e țărână, ci jar și lumină.

El mărturisește credința care a ținut viu acest popor: în Dumnezeu și în paza/ ocrotirea Lui, în superioritatea sa spirituală față de năvălitorii care se încred în puterea și brutalitatea lor, în dreptatea care mai devreme sau mai târziu se va face pentru cei care au „cugetul curat”.

Credința ortodoxă i-a învățat pe români că ei trebuie să își păzească mintea și inima curate și că, dacă vor face astfel, Dumnezeu îi va păzi pe ei.

Este învățătura fundamentală a primei opere de amploare (cunoscută) a unui român: Învățăturile lui Neagoe Basarab

Arghezi o pune în gura unui țăran anonim.

Omul își lasă în grija lui Dumnezeu și casa, și biserica, și țara, pentru că știe că Dumnezeu nu va lăsa să se piardă nimic din ele, dacă oamenii au credință și se arată vrednici de mila Lui.

Neputând să învețe carte, Biserica lor i-a învățat pe oamenii simpli, pe truditorii pământului, să citească despre măreția și despre legea lui Dumnezeu din biblia firii:

Ce cartea știu, e din țărână.
Pui slove mici cu plod, și mi le-ngână
Și le citesc în brazdă greierii citeți
Trei nopți întregi și două dimineți,
Și ele cresc și dau tulpini și foi
De cărți înfășurate strâns, de păpușoi.

Școala mi-e câmpul, dascăl mi-e pădurea
Și iscălesc frăția cu securea.
Și n-ațipea, că-n deal se și trezea
Ziua de aur în grădina mea.

(M-au întrebat)

Universul le-a fost carte în care au citit despre Dumnezeu, despre iubire și respect între oameni, dragoste de muncă, contemplarea și ocrotirea naturii…

Această lectură a fost susținută și întregită de învățătura Bisericii, pentru că Dumnezeu Se simte și Se cunoaște privindu-I opera: făptura întreagă, atât cea splendidă, uriașă și copleșitoare (tăria ori lumina zilei/ „ziua de aur”, câmpul, pădurea), cât și cea care este mai puțin impresionantă, dar pe care știu să o aprecieze cei care o privesc de-aproape, cu atenție și cu dragoste: slove mici cu plod”, „grieri citeți”„cărți…de păpușoi”.

Arghezi e un poet care și-a cunoscut foarte bine tradiția literară și spirituală. Unora le e foarte greu s-o găsească în versurile sale. Deși înțelesurile n-ar fi chiar atât de absconse.

Sfântul Isidor al Sevillei, Istoria regilor goți, vandali și suevi [11]

Traduceri patristice

*

vol. 4

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

***

Sfantul Isidor al Sevillei

Sfântul Isidor, Arhiepiscopul  Sevillei

(n. c. 560-636, † 4 aprilie,

pomenit pe 4 aprilie în Biserica Ortodoxă)

*

Istoria regilor

goți,  vandali  și

suevi

 *

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a.

***

[Istoria goților]

68. Toate popoarele Europei au tremurat [tremuere] din cauza lor. Barierele Alpilor[1] au cedat în fața lor. Nu au fost îngroziți nici chiar de barbarii vandali, și ei renumiți, încât să fugă datorită renumelui acelora.

Prin puterea goților, alanii au fost distruși. De asemenea, suevii, care fuseseră limitați la părțile inaccesibile ale Hispaniei, au simțit însă acum, prin armele goților, pericolul pieirii și au fost privați, în mod josnic, de împărăția, pe care ei au deținut-o cu o indolentă torpoare [desidioso torpore]. Și e foarte curios că ei au deținut-o atât de mult timp, când puteau să o piardă, fără vreo încercare de a se apăra.

69. Dar cine ar putea să explice, în mod deplin, măreția puterii poporului got? [Căci] în timp ce multe neamuri și-au permis cu greu să domnească, prin intermediul a [multe] rugăciuni și daruri, pentru goți, libertatea a fost mai degrabă rezultatul luptei decât al păcii căutate. Și când au fost puși în fața necesității războiului, ei au recurs mai degrabă la forță decât la rugăciuni.

Mai mult decât atât, în artele armelor [in armorum artibus] ei s-au distins în mod deplin, și au luptat pe cal nu numai cu lăncile dar și cu sulițele. Și, în luptă, ei au atacat nu numai pe cal dar și pe jos. Cu toate acestea, ei s-au bazat mai mult pe alergatul iute al cailor lor, de unde poetul a spus: „Getul care trece pe iapă [Getes quo pergit equa]”.

70. Ei practicau în mod zilnic întrecerile sportive [ludorum certamina], pentru că lor le plăcea foarte mult să se instruiască în ceea ce privește armele și să se pregătească pentru lupte. Însă le lipsea o singură abilitate de luptă și anume aceea că nu erau interesați de războaiele cu corăbii pe mare.

Dar când Sisebutus a luat sceptrele puterii regale, ei au ajuns la o asemenea excelență [militară], încât au pornit cu armatele lor nu numai pe uscat ci și pe mare. Iar soldatul roman a slujit acelora, pentru că el a văzut că mulți oameni și însăși Hispania, le slujește.

***

Istoria vandalilor

71. În anul 444 [406] [d. Hr.], cu doi ani înainte de invadarea cetății Roma, neamurile alane, sueve și vandale, fiind provocate de către Stilicones [Flavius Stilicho[2]], trec fluviul Rheno[3], invadează Gallia, îi zdrobesc pe franci, și printr-un atac direct ei ajung în Pirinei.

La bariera acestor munți ei s-au întors înapoi din Spania, datorită lui Didymus și Veranianus, doi frați romani foarte nobili și puternici, și au rătăcit timp de trei ani prin provinciile dimprejurul Galliei.

Dar după acești [trei ani] înșiși frații, care apăraseră porțile Pirineilor cu o garnizoană privată, au fost uciși de către Constantinus, datorită suspiciunii că și-ar dori putere despotică – deși ei erau nevinovați, nefiind vinovați de vreo crimă – oamenii vorbind despre invadarea provinciilor Hispaniei.

72. În anul 446 [408] [d. Hr.], vandalii, alanii și suevii ocupă Hispania, fac multe omoruri și ravagii în raidurile lor sângeroase, dau foc orașelor, vlăguiesc proprietățile pe care ei le jefuiesc, până într-acolo încât trupurile oamenilor [morți] au fost mâncate de oameni datorită silniciei foamei. Mamele și-au mâncat copiii.

De asemenea, animalele s-au obișnuit [să mănânce] trupurile celor uciși de sabie, de foamete și de molimă. Lucruri care au dus și la distrugerea oamenilor. Căci aceste 4 plăgi s-au dezlănțuit în întreaga Hispanie, împlinindu-se prorocia mâniei dumnezeiești, care fusese scrisă de mult timp prin Profeți.

73. În anul 449 [411] [d. Hr.], după îngrozitoarea distrugere provocată de plăgi, prin care Hispania a fost distrusă, în cele din urmă, prin mila lui Dumnezeu, barbarii au fost mișcați[4] să facă pace și provinciile Hispaniei s-au împărțit, prin tragere la sorți, potrivit ocupațiilor lor.

Vandalii și suevii au luat Gallecia[5]. [Pe când] alanii au obținut provinciile Lusitania[6] și Carthaginiens.

(imagine cu provinciile Hispaniei)

Hispania[7]

Și vandalii, sub numele de selingui[8], au primit Gallaecia. După care au devastat insulele provinciei Tarraconensis, s-au întors și au obținut sorțul lor: [provincia] Baetica.

Însă hispanicii, care au rămas prin cetăți și castele [civitates et castella], au fost doborâți de plăgi, dându-se pe ei sub robia hotărâtă de barbari.

Gundericus[9] a fost primul rege al vandalilor care a stăpânit în Hispania și el a domnit în părțile Gallaeciei timp de 18 ani. El a rupt tratatul de pace [rupto foedere pacis] și a împresurat neamul suevilor în munții Erbasis. El a renunțat însă la încercuirea neamului suevilor și a luat cu forța insulele Balearica[10] [Baleare[11]] ale Tarraconensisului.

Astfel, după înfrângerea [cetății] Carthagine Spartaria [Cartagena[12]], el[13] a mers către Baetica, [dimpreună] cu toți vandalii, și a distrus Hispalis [Sevilla[14]], pe care a luat-o cu forța, după care a masacrat-o. De atunci, datorită puterii sale regale, el s-a arătat ireverențios, întinzând mâinile sale împotriva Basilicii orașului, [cu hramul] Sfântul Mucenic Vincentius. Însă, prin hotărârea lui Dumnezeu [Dei judicio], el[15], îndată, a fost stăpânit de un demon la ușile templului [foribus templi][16] și a pierit.

74. În anul 467 [429] [d. Hr.], Gisericus[17], fratele lui Gundericus, i-a succedat la domnie, și el a fost rege în următorii 40 de ani. [Însă], dintr-un catolic, el a devenit un apostat. Și se spune că a fost primul care a mers după minciuna ariană [Arianam perfidiam][18].

El a părăsit Hispania de pe litoralul provinciei Baetica, [dimpreună] cu toți vandalii și familiile lor, [au trecut prin Strâmtoarea Gibraltar[19]], [îndreptându-se] spre Mauritania[20] și Africa.

Valentinianus Junior/ cel Tânăr[21], împăratul Apusului, nu a fost în stare să i se împotrivească. [De aceea], el i-a trimis [veste] de pace și [i-a promis] că-i va da lui, dacă e un om care iubește pacea, partea Africii, pe care vandalii o ocupaseră. El a acceptat [de la Gisericus] jurământul că nu va mai invada un alt teritoriu.


[1] Munții Alpi: http://en.wikipedia.org/wiki/Alps.

[2] A se vedea:

http://en.wikipedia.org/wiki/Stilicho.

[3] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Rin.

[4] Pentru că harul lui Dumnezeu i-a mișcat spre pace. I-a învățat cele bune.

[5] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Galicia.

[6] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Lusitania.

[7] Imagine preluată de aici:

http://en.wikipedia.org/wiki/Hispania#mediaviewer/File:Provincias_de_la_Hispania_Romana_%28Diocleciano%29.svg.

[8] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Silingi.

[9] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Gunderic.

[10] Idem:

http://en.wikipedia.org/wiki/Balearic_Islands.

[11] Idem:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Insulele_Baleare.

[12] Idem:

http://es.wikipedia.org/wiki/Cartagena_%28Espa%C3%B1a%29.

[13] Regele Gundericus.

[14] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Seville.

[15] Regele Gundericus.

[16] Se referă la Basilica orașului, despre care tocmai a amintit.

[17] A se vedea:

http://en.wikipedia.org/wiki/Genseric.

[18] După erezia lui Arie.

[19] Fragmentul aflat între paranteze apare doar în ediția engleză a cărții.

[20] A se vedea:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Mauritania.

[21] Idem:

http://en.wikipedia.org/wiki/Valentinian_III.

1 2 3 13