Putem spune că apropierea și colaborarea cu Anghel a lăsat urme în poezia sa, deși, mai degrabă am înclina să credeam că însuși temperamentul poetic lui Iosif l-a făcut sensibil față de lirica vremii:

De ziua numelui, în dar,
Primise roze Anișoara…
Le-a strâns frumos într-un pahar,
Dar rozele muriră seara… /…/

Și gândul ei nevinovat
Se-ntunecă de-atâta jale
Când vede cum s-a spulberat
Podoaba mândrelor petale… /…/

Sărman copil neștiutor
Ce plângi sărmana ta comoară,
Asemeni rozelor ce mor,
Tot ce ni-e drag e dat să moară…

(Rozele)

*

Se plimbă prin grădina mănăstirii
Domniţa, albă-n rasă cenuşie.
Amurgu-şi cerne umbra-i viorie,
Lung sună toaca-n toiul tînguirii.

Şoptesc încet prin flori de iasomie
Şi parcă vor s-o mângăie zefirii;
Se scutură pe straturi trandafirii,
Şi crinii mor, dar ea nu vrea să ştie.

Departe,-n zări, e vrajă, cântec, viaţă…
Ea trece albă,-nvăluită-n ceaţă,
Asemeni unei palide vedenii

Uitată de părinţi şi de rudenii,
De bucurii şi de dureri străină,
Se stinge-n rând cu florile-n grădină

(Domnița)

*

Adâncite-n vis
Florile grădinii,
Gingaşul narcis,
Iasomia, crinii,

Trandafirii-nvolţi,
Sub catapeteasma
Uriaşei bolţi,
Îşi unesc mireasma.

(Noaptea de mai)

*

Aici sunt flori. S-or veșteji și-aceste,
Cum alte multe-n șir se veștejiră…
Aceasta-i scrisa florilor: resfiră
Miresme dulci, și mor fără de veste.

(De urât)

*

Fantastic joacă rândunici zglobii
În cerul plin de umbră și lumină,
Și-i liniște adâncă în grădină,
Sub piersicii cu flori trandafirii

(Liniște)

*

Când mă gândesc la viața-mi din trecut,
Îmi pare-un parc sălbatec și tăcut
Ce, plin de cântec de privighetori,
Lucea, pe vremuri, parfumat de flori

(Când mă gândesc)

Iosif nu a rămas indifernt față de poezia lui Ștefan Petică și a altor confrați (probabil îl avea în vedere și pe Tradem), cărora le dedică un lung poem, intitulat O viață (În amintirea lui Ștefan Petică și a altora):

Târziu se face ziuă, curând se face sară
În odăița scundă din strada solitară.
Hârțoage prin unghere și patul la părete,
Iar lângă pat, pe masă, hârtii împrăștiete,

Și-n negura eternă, o lampă mititică
Abia îngân-o rază, de-ai crede că i-e frică…
Ci totuși nopți de-a rândul ea arde cu credință,
Și zarea ei hrănește o dulce suferință
În ceasurile triste de grea singurătate,
Când numai vântul plânge pe uliți depărtate…

Atunci ea luminează pe un tânăr stând la masă
Cum scrie și citește sau câteodată-și lasă
Încet pe mână capul…Și cine știe unde,
În care lumi și vremuri gândirea lui pătrunde
Când cată-n zarea lămpii ce-alăturea veghează
Și-și încunună fruntea cu firava ei rază…

Dar câteodată lampa, sătulă de veghere,
Își pâlpâie-n feștilă lumina care piere,
Și umbre cresc și joacă pe ziduri și podele…
Tresare visătorul atunci privind la ele,
Oftând închide cartea sau lasă manuscrisul,
Ca-n așternut să-și toarcă pe întuneric visul…

A doua zi se scoală, se-mbracă și se duce,
Dar parcă nu prea știe cam încotro s-apuce,
Și-nfrigurat se-ntoarce în fiecare sară
În odăița scundă din strada solitară… /…/

E drept că trece strada cu pașii cam nesiguri,
Și ochii câteodată îi ard aprinși de friguri,
Și e cam tras la față, și pare cam anemic,
Și nici nu cred să aibă vreun titlu academic
(Căci titlurile astăzi la toți le-astupă gura),

E drept că se ocupă chiar cu literatura,
Dar…n-are mândre plete și nu-i croit la modă,
Și dacă-n haină poartă vreun cântec sau vreo odă,
Nu-s închinate, totuși, puternicilor zilii,
Cum a făcut deunăzi poetul Mercantili,
Nici nu dicută artă în colț de cafenele,
Și are-o sfântă frică de proști și versuri rele. /…/

Crescut la umbra unei biserici vechi, la țară,
Ați înțeles că nu e măcar nepot de vară
Al vreunui stâlp al țării, și, prin urmare, nu e
Împins de spete scara măririlor s-o suie…

Părinții lui muriră departe în bordeiul
Deasupra cărui, singur, mai stă de strajă teiul
Ce i-a umbrit străbunii în zile mai senine…
La umbra-i primitoare era așa de bine!

Dar, din copilărie rămas orfan, băiatul
A fost silit din vreme să-și părăsească satul,
Și la oraș el însuși pe sine să se crească,
Cum cresc mai toți orfanii în țara românească.
Azi dă în familii lecții și scrie la gazetă,
Ducându-și viața-n studiu și liniște discretă.

Mai greu e însă iarna: doar la-nceput de lună
O muzică de flăcări în sobă dacă-i sună
Și-aruncă prin odaie un zâmbet cald ce-mbracă
Într-o lumină dulce ființa lui săracă /…/

Și nimenea pe lume nu l-a-ntrebat ce-l doare,
Pân’ ce-ntr-o dimineață vecinii mi-l aflară
Mort în chilia scundă din strada solitară…

Detaliile biografice privesc viața lui Ștefan Petică, iar Iosif îi încrustează o efigie eminesciană, ceea ce spune multe despre prețuirea pe care i-a acordat-o și chiar despre influența asupra sa a poetului crescut la umbra unei biserici vechi, la țară”, acolo unde își are și mormântul.

http://2.bp.blogspot.com/_QpMkx4oseSM/TUnQ0MKW_zI/AAAAAAAAAK8/k1htsOeLDUQ/s1600/P1050190.JPG

Sursa imaginii

Lirica lui Iosif pare să fie scrisă…de mai mulți autori, ceea ce ne-ar putea împinge la concluzia că poezia lui e livrescă sau că presupune numai o problemă de excepțională dexteritate în compoziție.

Între autorul baladelor, al poeziilor cu fir narativ sau cu iz coșbucian și cel al sonetelor „eminesciene” și al versurilor diafane parcă ar sta să se deschidă o prăpastie.

Dacă nu ne-am uita mai bine…

Dincolo de opțiunea formală, versurile sale nu sunt lipsite de acea esență poetică originală, care individualizează creația unui poet mare.

Unele sonete sunt, într-adevăr, demne de Eminescu:

Secerătoare ce insufli teamă,
Eu nu te văd purtând pe umeri coasă,
Cu-orbite reci cum treci din casă-n casă,
Când nimeni nu te vrea, toți te blesteamă.

Precum cei vechi te-ntrezăreau frumoasă,
Rănitu-mi suflet, palido, te cheamă:
O, vino-ncet și dulce ca o mamă,
Și umbra ta pe ochi încet mi-o lasă.

Că tu ești taina, liniștea, tăcerea,
Limanul cel din urmă, mângăierea
Din urmă-a celor obosiți și triști;

Tu singură ești vrednică să vindeci
Un suflet bântuit de mari restriști…
O, înger negru-al morții, vino, vin’, deci!…

(Ad mortem)

Dar autorul Patriarhalelor este și primul – și poate ultimul – care a scris și unsonet agrar (pentru că nu forma dictează conținutul, iată că se pot scrie și sonete pe teme rurale):

Câmpiile țin astăzi sărbătoare!
Prin holde coapte, fetele grăbite
Înoată pân’la brâu, împodobite
Cu roșu mac și vinete cicoare

Huiește secera fulgerătoare…
Bat mii de raze-n fețe dogorite.
Ușor se-nclină spicele-aurite,
Cad snopii-n șir…Cântați, secerătoare!

Se clatină, lung țipă subt povară
Căruțele pe drumul alb de țară;
Pocnind din bice, hăulesc flăcăii.

Apusul joacă într-un potop de pară:
Se duce craiul zilelor de vară
Spre alte lumi, departe-n fundul văii

(Secerișul)

E un tablou superb, care n-are legătură cu nicio ideologie…Finalul e o topire-n metafizic a sărbătorii.

Adevărul este că Iosif știe să îmbine patriarhalitatea și…simbolismul, timbrul clasic al sonetului și tânguirea sau elanul romantic:

S-a înserat. Uşor se-nalţă fumul
De prin ogeaguri către bolta vastă,
Domol coboară turma de pe coastă,
Umplând cu larma de talange drumul.

Blând, florile, în liniştea lor castă,
Îşi dăruiesc văzduhului parfumul,
Şi noaptea-şi cerne peste toate scrumul
Ici-colo numai licăre-o fereastă

Un clopot plânge-o clipă, şi-apoi tace…
Luceafărul în alba-i strălucire
Răsare sus…Şi-atâta sfântă pace

Domneşte-acuma peste-ntreaga fire,
Că sufletul aripile-şi desface
Ca să se piardă în nemărginire

(Înserare)

Poetul le-a încercat pe toate: veselia horei, jalea doinei și tristețea „nibelungă” – o aromă difuză a melancoliei gotice – , fără a fi contaminat până-n prăsele de niciuna, păstrând o măsură care e definitorie pentru lirica sa.

Se poate spune despre Iosif că oscilează între formele poetice sau că s-a exersat în toate, așa cum îi stă bine unui poet complet:

Aș vrea să cânt, să-mbrac în mândre rime
Norocul rar ce-n cântec nu încape,
Că nu e vers pe lume să-l exprime.

Ci ca-ntr-un murmur nesfârșit de ape
Ce se revarsă-n valuri de-armonie,
Din mii de glasuri ce-l vrăjesc de-aproape,

Sărmanul suflet cearcă, și nu știe
Ce ton să prindă, ce cuvânt s-aleagă,
Căci toate-l cheamă,-l strigă și-l îmbie…

(Terține)

Iosif nu are profunzimea filosofică a lui Eminescu, dar tinde spre ea și are ambiția de a scrie acea poezie în limba apei și a vântului

El este un maestru al versului, cizelat până la a nu se mai observa urma instrumentului șlefuitor, dar este și un suflet adânc, care face ca limpezimea să fie afundă:

Uliţele-nnegurate
Luna în argint le-mbracă,
Limpede un clopot bate
Straja cea dintâi…

(Rugă)

*

Fânu-i strâns, și de pe luncă
Oamenii spre casă vin.
Lacrimă de-argint, scânteie
Steaua serii în senin.

Văile-alburesc în zare,
Satul se-nvelește-n fum.
Cel din urmă car răscoală
Colbul adormit pe drum.

Dulce și încet se-ntinde
Tihna pe pământ și-n cer…
Sus pe deal răsare luna,
Melancolicul străjer.

(Icoane din Carpați III)

*

Plăsmuiri din basme
M-au împresurat?
Aripi de fantasme
Poate-au scuturat

Aur peste ele?
Cine dete, oare,
Strai de sărbătoare
Gândurilor mele?

Stau încremenit —
Parcă niciodată
N-am mai pomenit
Noapte-aşa-nstelată,

Floare de cireş
Mai strălucitoare,
Tril mai fără greş,
De privighetoare! /…/

Tremură de dor
Gândurile mele:
Nu te-nduri de ele
Tu, stăpâna lor,

Care-n orice floare
Pui un curcubeu —
Tu, surâzătoare
Rază-n plânsul meu?

(Noaptea de mai)

Mai bine zis, acest suflet și-a căutat urna poetică în care să-și depună mireasma, și a trecut din formă-n formă ca o albină din floare-n floare.

În toate formele pe care le-a încercat, a lăsat ceva – mai mult sau mai puțin – din nectarul său specific.

Și toate la un loc alcătuiesc opera unui artist complex și rafinat, cu un condei subțire și cu penelul ochiului rezemat în aur:

Printre mii de șatre albe
Vezi fanare în amurg,
Și prin pulberea de aur
Oamenii pe uliți curg.

(Pasteluri IV)

*

Luminile răsar prin galantare.
În praf de aur, din adâncul pieții,
De pretutindenea beția vieții
Înalță zgomotoasele-i altare.

(Din Paris)

Poetul e un vizual, și nu unul oarecare, ci unul care vede până la esențe:

Zăceau priveliștile moarte
Sub cerul sur, în asfințit.

(Fulgii)

*

Niciun zvon apoi. Pustiul
Peste dealuri se întinde.
Câte-o stea clătinătoare
Candela-n văzduh și-aprinde…

(Pasteluri VII)

*

La Nürnberg, în vechiul castel,
Stăteam rezemat de-o fereastră,
Privind cum se-mbracă sub el
Orașul în negură-albastră.

Și purpur plutea în fâșii
Prin negura vânătă-a serii,
Pe uliți străvechi și pustii
Robite de vraja tăcerii.

(Clopotele din Nürnberg)

*

Mi-e dor de-un vis așa curat
Și alb ca albul de hermină [1],
Să râd ca florile-n lumină,
Să uit că ros e de vermină
Copacul vieții scuturat…

(Mi-e dor de-un vis)

Și este, deopotrivă, un auditiv al lucrurilor neauzibile sau al substanței sonore a lucrurilor:

Bătrânul codru-n miez de noapte
Visează sub argint de lună
Și, socotindu-și, parcă, frunza
Nenumărată-n vis răsună. /…/

Convoi de umbre diafane
Plutind măreț se risipește
Departe-n liniștea de mituri

(Visează codrul)

*

Iar din imperiul tăcerii
Se desprindeau fulgi mari de nea.

(Fulgii)

*

Tot fuge-n cercuri fusul și tot mai iute stoarce
Din caier lâna mută...

(Fusul)

*

Pe luncă sună coasa. /…/
Albine fierb.

(Farniente)

*

Câmpia ațipește iarăși,
Doar greierii mai țârâiesc… /…/

Pe câmpie niciun zgomot.
Din oraș abia străbate
Ca un murmur lin de-albine
Larma vieții zbuciumate.

(Pasteluri III, VII)

Culorile fug spre abisal, ca și viața

Toate „sunt atrase în viață de un dor nemărginit”, cum a zis Eminescu, dar gravitează în jurul tăcerii din care au fost aduse la ființă, așteptând să se stingă.

Cugetarea la moarte stinge rumoarea vieții, o zvântă în zvonuri din ce în ce mai depărtate, mai vagi…și cântecul lui Iosif devine blagian:

O, tu, cea mai frumoasă dintre zâne,
Cu tot alaiul tău de bucurii,
Toți te-așteptăm cu-atâta dor să vii:
Dar nimeni, nimeni mai cu dor ca mine!

Și ce-mi aduci tu, care pe câmpii
Pui flori, și cerului dai zări senine,
Și cântec lucitor, și unde line
Izvorului, ce daruri tu-mi îmbii?

Ce vis cerca-va de iznov s-alinte
Un suflet amăgit de-atâtea ori?
O, dac-aș ști că visul iarăși minte!…

Atuncea poate-aș ramânea cuminte
Și m-aș uita cu ochi nepăsători
La iarba care crește pe morminte

(Primăverii)


[1] Ș. Petică a scris despre „fecioara cu vis alb ca de hermină”, în Serenade demonice VI.

Did you like this? Share it: