Zi: 2 iunie 2014

Pe Ion Pillat îl prevestește (sau îl pregătește) prin poemele Nucul și Bunica:

Același loc iubit umbrești
Și-un colț de cer întreg cuprinzi,
Nuc falnic, strajă din povești,
Dasupra casei părintești
Aceleași crăngi întinzi…

De veacuri fruntea nu ți-o temi,
Ții piept când vin furtuni năval —
O, de-ai putea să mai rechemi
La poala ta și-acele vremi
De trai patriarhal!

Acel șirag de mândre veri
De cari mi-aduc aminte-abea,
Asemeni unor dragi păreri
Ce-au legănat în mângăieri
Copilăria mea…

O, de-ai putea să mai aduni
Alaiul de copii vioi
Ce-n horă se-nvârteau nebuni
Și toamna făureau cununi
Din veștedele-ți foi!

Dar unde-s brudnicii copii
Și unde-s râsetele lor?…
Potecile-au rămas pustii
Și-i năpădit de bălării
Pustiul din pridvor…

De mult s-au risipit și-acei
Bătrâni ce-n umbră ți-au stătut
La sfaturi cu părinții mei,
Și frunza ce-o călcară ei
Țărână s-a făcut!

Străjer măreț, mai ți-amintești?…
Tu singur, încă neînfrânt,
De-amar de ani adăpostești
Ruina casei părintești
Pe care azi o cânt!

(Nucul)

*

Cu părul nins, cu ochii mici
Și calzi de duioșie,
Aieve parc-o văd aici
Icoana firavei bunici
Din frageda-mi pruncie.

Torcea, torcea, fus după fus,
Din zori și până-n seară;
Cu furca-n brâu, cu gândul dus,
Era frumoasă de nespus
În portu-i de la țară…

Căta la noi așa de blînd,
Senină și tăcută;
Doar suspina din când în când
La amintirea vreunui gând
Din viața ei trecută.

De câte ori priveam la ea,
Cu dor mi-aduc aminte
Sfiala ce mă cuprindea
Asemuind-o-n mintea mea
Duminecii preasfinte…

(Bunica)

Duioșia e infinită…

E același sentiment pe care l-am întâlnit și la Anghel, în Murmurul fântânei și care îl va înscrie în istoria poeziei pe Ion Pillat, prin volumul Pe Argeș în sus.

Ștefan Luchian, Lunca de la poduri

*

Ștefan Luchian, Biserică la sat

În aceste poeme este vorba de nostalgia amintirii și de o istorie personală. Se strecoară însă, încet-încet, în poezia lui Iosif, și alte nuanțe, care anunță o melancolie mult mai cuprinzătoare, a altor vremi, a unei lumi apuse:

E liniște-n chilia bătrânei, și-nserează…
Sub vatră țârâește un greier nestatornic.
Își leagănă-n perete tic-tacul vechiul ornic,
Se-ntunecă chilia și iar se luminează,
     Și-aleargă fusul spornic…

Topită de veghere, bunica toarce, toarce,
Cu mințile p-aiurea, cătând la foc pierdută…
Și, ca purtat în umbră de-o mână nevăzută,
Tot fuge-n cercuri fusul și tot mai iute stoarce
Din caier lâna mută…

Mâhnită stă Preasfânta sub candela de pază,
Se irosește-n aer cucernic busuiocul;
Pe vatră luptă-n umbră mocnit și vânăt focul,
Înstreinatul greier sub vatră aiurează,
Schimbând într-una locul.
Și, ca-ntr-o vrajă, fusul se-nvârte și suspină…

Amurgu-ncet își cerne cenușa obosită…
Bunica-ngândurată zărește ca prin sită
Trecând pe dinainte-i o viață în ruină
     Și-o lume părăsită…

(Fusul)

Fusul e un alt ornic…care adună firele de lână în caier, după cum timpul destramă „lâna mută” a vremilor care nu mai cuvântă.

E o muzică dureroasă a unui timp care învârte lumile cu o viteză amețitoare, amestecând ziua cu noaptea și schimbând pe negândite decorul vieții.

Însă, cum spuneam, își face prezența în versurile lui Iosif, tot mai pregnant, un regret tot mai cuprinzător, care ar vrea să îmbrățișeze o întreagă epocă dispărută:

În parcul vechiului castel,
Pe-aleea solitară,
Un tânăr prinț rătăcitor
Se plimbă trist și visător
În fiecare seară…

Se plimbă trist și visător
Și-ngână cu durere :
— Copilă tainică de crai,
Cu vineți ochi, cu păr bălai,
Tot sufletu-mi te cere…

Se plimbă visător și trist
Și cu durere-ngână :
— De ce nu vrei să te ivești
Din ceața vechilor povești
Să-mi faci un semn de mână ?

E-o liniște de cimitir
În parcul singuratic:
— O, dați-mi mândrul buzdugan
Și-aduceți calul năzdrăvan
Ce-adulmecă jăratic…

Ca-n cimitir e liniște
În tainica grădină.
Trist razele prin cetini curg
Și luminează în amurg
Castelul în ruină…

(Vremuri apuse)

*

Kandinski, Călărețul albastru

*

Convoi de umbre diafane
Plutind măreț se risipește
Departe-n liniștea de mituri… /…/

Și clocotește codrul!…
Iată-l, se zbuciumă, se-ndoaie, geme,
Bătut de neagra vijelie…
Încearcă-n urmă multă vreme
Bătrânul uriaș s-adoarmă,
Și-ncearcă-n van să-și mai recheme
Trecutu-i plin de poezie!

…Tăcută azi în nopți de vară
Pe luminișuri luna bate,
Dar nimfe nu mai saltă-n hore…
Și-n fund de peșteri depărtate
Doar apele îngână tainic
Legende vechi din vremi uitate
Și plâng în șipote sonore…

(Visează codrul)

*

Doarme tainica grădină,
Și departe,-asemeni unei
Bărci de-argint rătăcitoare,
Dusă lin de unda mută,
Numai lebăda șe mișcă
În singurătatea lunei,
Singură purtând solie
Dintr-o lume dispărută.

Mândra apelor crăiasă
Lunecă-n mișcări încete,
Și vâslind la întîmplare,
Dată visurilor pradă,
Leagănă pe-oglinda apei
Basmul vechi al unei fete
De-mpărat, mireasă tristă
În vesmântu-i de zăpadă.

Și cum își înclină gâtul
De omăt și trece printre
Umbrele de sălcii triste,
Ea visează-ntotdeauna
Că palatele-i de aur
Porțile-i deschid să intre
În iatacurile mândre
Unde luminează luna…

Astfel toată noaptea-și poartă
Palida-i melancolie.
Lunecând rătăcitoare,
Pradă visurilor dată…
Dorm palatele de aur
Scufundate pe vecie…
Tainic stuful doar suspină
Lângă țărm: „A fost odată…”

(Lebăda)

*

Pe lângă ziduri vechi de vechi palaturi
Trec adâncit în gânduri, pe-nserate…
Pe-aici cântau demult fântâni curate,
Râdeau grădini cu înflorite straturi.

Azi sunt ruini, și gându-abia străbate
În negura acelor negre leaturi…
Dar de mă-ntorc și cat, pierdut, în laturi,
Le văd, și-acum acolo-n vis pe toate.

Acel ce astăzi numele mi-l poartă
A mai trecut pe sub aceeași poartă?
A mai trăit, acuma ani o mie,

O altă viață, neștiută mie?
Adesea iarna când natura-i moartă,
Ne-mbat-un miros vag de iasomie…

(Nürenberg)

Parcurile, castelul medieval, grădinile, lebedele, miresmele, amurgul alegoric… vagul/ imaginile diafane, nostalgia, muzica suav-îndurerată… reprezintă tot ceea ce exegeza noastră consideră că exprimă simboluri și elemente pur simboliste.

Încât Iosif pare mai simbolist decât Anghel (așa cum a fost considerat acesta)…

Este evident post-eminescianismul (melancolia după…melancolia eminescian-romantică) și înrudirea de tonalitate poetică, cu Petică, Anghel și alți confrați.

Însă toate aceste elemente care aparțin recuzitei poetice simboliste sunt resemnificate de către Iosif, dacă nu cumva o resemnificare asemănătoare s-a produs și la Petică și Anghel, dar nu atât de evidentă.

Nostalgia lui Iosif se îndreaptă către o lume patriarhală pe care o numim generic ev mediu românesc și european.

Am văzut aceeași privire contemplativă și melancolică întoarsă spre trecut, spre valoarea spirituală a tradiției (invocată prin simboluri și alegorii), și la Ștefan Petică.

Trecutul românesc voievodal este evocat de Iosif, într-o continuitate – pe care poetul o simte neîntreruptă – , nu numai cu Eminescu, dar și cu pașoptiștii, cântând ruinele ca și Cârlova și Alexandrescu:

Văzut-ați voi, când primăvara vine,
Acele flori plăpînde, delicate,
Care,-nflorite-abia, mor împăcate,
Vestind albastrul zilelor senine?

Așa, poetul unor vremi uitate
Solit a fost de armonii divine
Ce-au fermecat o clipă din ruine
Tîrgoviștea cu vechile-i palate.

Cu el venea o-ntreagă primăvară
De cântece, dar fu ursit să piară…
Trist sol sfios al zărilor albastre,

Simțind că moartea timpurie-l darmă,
Aruncă-n zorii deșteptării noastre
Întâiul glas de trîmbiță de-alarmă!

(Cârlova)

*

Pe deal stă vechea cetățuie,
Popas din tainice visări,
Arare vreun drumeț mai suie
Spre dânsa strâmtele cărări…

De veacuri zace-n părăsire
Cetatea unde-un voievod
Își doarme somnul în neștire,
Cu credinciosul său norod…

Și-adesea, când se face sară
Și glas de taină toate au,
Sus, la ruina solitară,
Sub lună, dus pe gânduri, stau.

Iar când cobor, și, dintr-o dată,
În lumea cea de astăzi vin,
În manta mea întunecată
Trec prin oraș ca un străin…

(Pe deal)

*

Azi Curtea Veche e ruină goală…
În cimitir zac negre cruci crăpate,
Cu slove-adânci, chirilice, săpate,
Doar vântul nopții-n ierburi dă răscoală!

Când însă-n turlă ceasul tainei bate,
De prin morminte umbre mari se scoală!
În șoapte, pe furiș, vin toate-n sală
Și țin divan subt bolțile surpate.

Boieri bătrâni de-acuma două veacuri,
Ei pun la cale treburile țării;
Vor să trimită cărți de jalbă Porții…

Din răsărit, prin albele cerdacuri,
În casa unde tăinuiesc boierii
Crai-nou pătrunde ca un sol al morții…

(Boierii)

Străin și din altă lume se simțea și Petică…numai fiorul prindea alte acorduri.

O legătură cu sensibilitatea și reveria poetică și plastică prerafaelite s-ar putea stabili și în cazul lui Iosif, și care poate fi mai mult sau mai puțin incidentală.

Ion Pillat, în ciclul Bătrânii, evocând tradiția literară română veche, începând cu literatura religioasă și cu Dosoftei ^[1], va urma pilda lui Iosif:

Când mă cuprinde dor adânc de țară
Și n-am pe nimeni să-mi potoale dorul,
Iau cartea unde curge sfânt izvorul
De-nțelepciune și tărie rară…

Citesc, iar gându-mi își întoarce zborul
Spre vremi de bărbăție legendară,
De greu război și de robie-amară;
Și sufer, și mă bucur cu poporul.

Îmi cântă jalnic rostul nestatornic
Al tuturor măririlor din lume
Miron Costin, vestitul mare vornic;

Boier de țară, bunul Ion Niculce,
Oftând, strecoară printre lacrimi glume
Din zile vechi, și-n grai nespus de dulce!

(Cronicarii)

*

Din vechi hrisoave, din scripturi bătrîne
Strângând de-a valma note pentru Hronic,
Așa-l văd eu pe tânărul canonic,
Istoricul semeț și dârz de mâne.

Când cei puternici l-agrăiau ironic,
El nu știu mânia să-și înfrâne.
Mișei, l-au prigonit, l-au scos din pâne,
Dar n-au înfrânt curajul lui demonic.

Ca Dante, nențeles, pribeag prin sate,
Îl văd apoi purtînd, trudit de cale,
Gigantica sa operă în spate,

Întreg trecutul națiunei sale:
Un alt Infern, mai crunt, mai plin de jale,
Căci toate-n el erau adevărate!

(Șincai)

*

Psalt înțelept, comoară nesecată
De basme bătrânești și vechi zicale,
Rapsod glumeț, iubit de mahalale,
Cari răsunau de cântece odată,

Ce-mi pasă dacă criticii de-azi cată
În versul tău greșeli gramaticale!
Eu te slăvesc de dragul muzei tale,
Apusă azi cu lumea ei uitată.

Te văd blajin, muncind din greu, iar seara
Stai în cerdac, îți acordai ghitara,
Cântai vreun psalm, vreo doină, mici balade…

(Icoane vechi. A. Pann)

Ion Bianu făcea mai demult observații legate de interesul literar al lui Iosif față de cronici:

„poetul ni se prezintă ca un tânăr cult, care a cetit și înțeles, în afară de poeții care l-au precedat, și pe cronicarii noștri, de la care și-a însușit nu numai subiecte de poezie, ci și elemente de limbă” ^[2].

Iosif glisează între melancolia imprecisă, al cărei subiect e o întreagă lume veche, cu palate și castele, cu grădini și codri, și nostalgia personalizată istoric.

El nu rămâne numai în perimetrul memoriei afective sau al diafanului, ci lirica sa își asumă și dimensiunea revendicativă, proprie și lui Coșbuc și Goga, precum și rolul de a încerca reanimarea unui trecut literar popular, reînviind doinele și baladele:

Coboară seara pe câmpie…
Pe drum pustiu, un car cu boi
Se leagănă încet, departe…
Cresc nori de pulbere-napoi.

În car, îngână cărăușul
Un cântec vechi și trist nespus,
Ca o poveste-ntunecată
A veacurilor ce-au apus…

Și, cum se pierde-n umbra serii,
Mă-ntreb pe gânduri adâncit :
„Va răsări cândva și steaua
Acestui neam nenorocit?…”

(Pasteluri V)

*

Vestit era odată lăutarul!
La zile mari, bătrâna-i alăută
De cîte ori cu galbeni fu umplută
Și-n loc de vin cu aur plin paharul.

N-a fost o nuntă fără el făcută:
Îl prețuia vlădica și plugarul…
Azi n-a rămas pe fund decît amarul, —
Trist și-amintește gloria trecută…

Uitată doarme-a doinelor comoară
De-un sfert de veac, în vechea lui vioară
Ce-a desfătat o lume-n tinerețe!…

Să-ți povesteasc el ce mari ospețe,
Ce mândre nunți, ce luminate fețe
Văzură ochii săi odinioară…

(Lăutarul)

Din acest sentiment s-a născut crezul care l-a deteminat să scrie doine, balade, cântece, povești și basme versificate, în tradiția lui Bolintineanu și Coșbuc: Ielele, Frumoasa Irină, Novăceștii, Cântece, Haiducul, Năframa, Gruia, Pintea, Icoane din Carpați VI (Doina), Icoane din Carpați VII (Ciobănașul), Zmeoaica, Rugăciune, Înșiră-te, mărgăritare…, A fost odată…

Uneori însă, doina sau cântecul haiducesc sunt transfigurate în sens cult până la a se îndepărta aproape cu totul de originea lor populară, poetul procedând la o transformare a lor radicală (așa cum făcuse odinioară Cantemir cu bocetul sau blestemul):

Singurel ca un haiduc,
În surghiun ca norul,
Cată mîine să mă duc
Și să-mi las odorul.

Mâine plec în zori de zi…
Însă până mâine,
Vino mai aproape, — zi
Doina mea, stăpâne!

Doina cu păstorul, când
Prăpădise turma
Și se duce tot cântând
Ca să-și piardă urma…

(Cântece I)

*

Nu mai sunt pe luncă flori,
Văile-s deșarte,
Țipă cârduri de cocori
    Pribegind departe!

Și văzduhul s-a-nnorat,
Ninge sus la munte —
Trec pe vale, la iernat,
Turmele mărunte…

Plâng tilingi, tălăngi răspund,
    Soarele apune, —
Glas de bucium sună-n fund
    Ca o rugăciune…

(Cântece II)

*

Se tânguiesc
Tălăngi pe căi,
Și neguri cresc
Din negre văi,
Plutind pe munți…
La făgădău,
La Vadul-Rău,
Sus, la răscruci,
Vin trei haiduci
Pe cai mărunți…

Grăiesc încet…
Un scurt popas –
Și spre brădet
Pornesc la pas
Cei trei călări…
Sus, peste plai,
Tăcutul crai
Al nopții reci
Umbrind poteci,
Se-nalță-n zări…

Și neguri cresc,
S-anină-n crăngi; –
Se tânguiesc
Și plâng tălăngi
Pe căi pustii…
Se duc uitați
Cei trei fârtați,
Săltând în șa,
Plutind așa,
Ca trei stafii…

Dar când ajung
La cotituri,
Un chiot lung
Din mii de guri
Dărâmă stânci…
Haiducii mei
Doinesc toți trei;
Și clocotesc,
Și hohotesc
Păduri adânci…

(Icoane din Carpați VI (Doina))

*

Jos, între care,
Vitele rumegă;
În depărtare
Văile fumegă.

Dorm muncitorii
Pe lângă focuri;
Apele morii
Murmură-n scocuri.

Scapără stelele…
Ceasul în care
Dănțuie ielele
Lîngă izvoare…

Sprintene, vesele
Peste coline,
Joacă miresele
Apelor line.

(Icoane din Carpați IX (Jos, între care))

Se observă totuși apetența lui Iosif pentru peisajul esențializat, pentru poezia în care culorile și formele aproape că se geometrizează prin simplificare, devin niște repere simbolice, dar nu simboliste, ci aproape abstracte.

Pentru ca, în alt fragment, să anunțe…drama expresionistă a lui Blaga:

Dar soarele coboară-n asfințit,
Din văi cresc neguri cenușii,
Năvală dau pe culmi în sus,
Și clopotele-au amuțit.
Pe gânduri dus,
Călugărul desculț a-nchis
Străvechiul paraclis,
Și intră în chilia-i de sihastru.

Dar negurile cresc, mereu întind
Zabranicul lor lung, întunecat…
Pe rând s-aprind
Făcliile văzduhului albastru,
Luceafărul scânteielor răsare,
Și luminițe licăresc prin sat…
Departe, orga surdă a pădurii,
Cu mii de șoapte, taine de izvoare,
Răsună-ncet, răsună lin,
Pe urmă tace…

O, ceas divin!

Acum începe mândrul parastas
În templul veșnic al naturii…
Sus, peste lumea adormită, mută.
Potir de-argint în mâna nevăzută
A îngerului purtător de pace,
Se-nalță luna dintre brazi…

Gigantic preot în odăjdii sfinte,
Străluce Caraimanul solitar…

Și tu, pierdut, o, suflet, în extaz.
Cazi în genunchi…

(Icoane din Carpați XII (Dar soarele coboară-n asfințit))

---

[1] A se vedea cartea noastră, Epilog la lumea veche I. 4, p. 105-129.

Cartea se poate downloada de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2012/12/22/epilog-la-lumea-veche-i-4/.

[2] Cf. Șt. O. Iosif, Poezii. Originale și tălmăciri, Ed. Minerva, București, 1983, p. 375.