Ștefan Octavian Iosif: ochiuri de poezie [4]
Zmeoaica este un fragment de basm românesc, dar care are o anumită muzică interioară melancolic-malefică și un ritm susținut de intrigă continuă, specifice poeziei romantice germane, din care Iosif a tradus foarte mult (a se vedea, spre exemplu, Craiul ielelor de Goethe):
— Zorește-ți fugarul, o, drag Făt-frumos!
Zorește-ți fugarul și-aține-te bine!
Căci iată Zmeoaica cu chipul hidos
Pe urmele noastre pornit-a, și vine
Purtată în goană, ca norul de vânt,
C-o falcă în cer și cu alta-n pământ!
— N-ai teamă, copilă de crai, căci cu noi
E Galben-din-soare, copilă, n-ai teamă!
Aruncă năframa cea scumpă-napoi,
Să crească un codru năstrușnic de-aramă :
Pân’dinții Zmeoaicei, rozând, s-or toci,
Noi fi-vom departe, departe de-aci!
— Zorește-ți fugarul, o, drag Făt-frumos!
Nu simți tu dogoarea arzându-te-n spate?
E crunta Zmeoaică cu chipul hidos:
Rozând la copaci, prin pădure străbate.
Ea vine cumplită, cu părul vâlvoi,
Și dacă ne-ajunge, Aman e de noi!
— N-ai teamă, tu, mândră copilă de crai,
N-ai teamă, al inimei mele tezaur!
Aruncă-i tu pieptenul de-aur ce-l ai,
Pe loc să se facă un munte de aur.
Ah, iată-l cum crește cu vârful în cer —
Să-l roadă Zmeoaica cu dinții de fier!
— Zorește-ți fugarul, o, drag Făt-frumos!
Căci muntele, iată, se clatină, crapă:
Zmeoaica cumplită, cu chipul hidos,
Prin borta deschisă se vâră și scapă.
Ea varsă catran și pucioasă pe nări,
N-auzi tu vâlvoarea cum clocotă-n zări?
— N-ai teamă, tu, scumpă copilă de crai!
N-ai teamă, căci leac îi găsim noi îndată;
Aruncă-i oglinda vrăjită ce-o ai,
Să crească o baltă adâncă și lată:
Căci apa cea lată va pune hotar
Pe care-o să-ncerce să-l treacă-n zadar!
— Zorește-ți fugarul, o, drag Făt-frumos!
Se-ntunecă cerul, pământul vuiește.
Te uită! Zmeoaica cu chipul hidos
Se zbate-n mocirlă și se zvârcolește.
Ea urlă turbată și-azvârle spre noi
Cu ghearele-i hâde bucăți de noroi!
— N-ai teamă, tu, dulce copilă de crai!
Acolo rămâne de-acum înainte!
Noi însă trecut-am pe celălalt plai,
În lumea de visuri curate și sfinte!
Înlănțuie-mi gâtul cu brațul tău drag! —
O, las’ să ne ducă fugarul pribeag!
Ca în basmele românești, finalul este fericit, deși întreg poemul, exceptând ultima strofă, pune accentul pe intensitatea infernală a tensiunii.
Pasajul e celebru datorită basmului romantic al lui Eminescu, Făt-Frumos din lacrimă.
Atmosfera romantic-maladivă e întrucâtva reprodusă de Iosif chiar din creația lui Eminescu.
A fost odată… versifică însă un basm întreg (123 de strofe). Relatarea basmului reprezintă, de fapt, o povestire în povestire, pentru că naratorul este bunica ce toarce acum fuiorul poveștii pentru nepoții ei: „bătrâna vorniceasă/ Cu chipul sfânt…/ Ce dulce suferință/ În ochii-i mici! Ce vrajă nențeleasă/ În portu-i vechi cu iie și cătrință!/ Cum toarce-așa, în liniștea din casă,/ Micuților le pare o ființă/ Din alte lumi…Uimiți de drag, așteaptă…”.
Povestea este despre un fecior de împărat, care este dăruit părinților lui după multe rugăciuni „la Domnul”. Împărăteasa are însă un vis prevestitor, care o înștiințează cumva că fericirea va fi urmată și de multă durere. Mergând să boteze copilul, departe, într-un izvor de munte, după obiceiul timpului, alaiul împărătesc e atacat de cete de hoți codreni („panduri”, cum zice Iosif).
Împărăteasa se rătăcește și lasă copilul în grija Maicii Preacurate, care îl păzește și îl face găsit de un sihastru, iar ea își va petrece zilele în temnița tâlharilor. Copilul fusese botezat Gheorghe, iar pustnicul sfânt îl crește până moare. Băiatul ajunge un viteaz neîntrecut, se va întoarce în cetate, va fi recunoscut după colierul pe care îl purta și va deveni împărat în locul tatălui său, care murise înnebunit de durere. Apoi își va elibera mama, pedepsindu-i pe tâlhari.
Ca în mai toate basmele românești, sunt nenumărate elemente biblice al căror fir a fost tras în țesătura basmului.
Iosif introduce însă și elemente care țin de scriitura veche românească, de cazanii, cronici și hagiografii.
Preludiul nenorocirii care se abate asupra familiei împărătești este realizat printr-o comparație în stilul lui Varlaam sau al lui Miron Costin:
Văzut-ați Oltul spumegând la maluri
Când, sus la munte, ploile durează?…
Cum cerul toamna se înseninează
Mutând lumina de pe văi pe dealuri,
Apoi deodată iar mi se-nnorează –
Așa norocul: vine și se duce,
Și-o zi năcazuri multe poate-aduce!
Am sesizat existența acestei apropieri stilistice de tiparul cărților vechi și în cazul epopeei lui Budai-Deleanu [1].
Mai multe amănunte legate de viața sihastrului reprezintă preluări din hagiografii, cum ar fi: prietenia sa cu fiarele pădurii, faptul că era un ascet sever, că la rugăciunea lui cu multe lacrimi a crescut pe loc o viță încărcate cu roade sau că își prorocește singur moartea înainte cu trei zile și că un leu va veni ca să îi sape groapa – după cum tot poveste de pateric este și cea cu oul prăjit la lumânare, menită să ilustreze ispitele postitorilor:
Și chiar pornise prin pădurea mare
Un pustnic dintr-o văgăună-adâncă
(De cei ce coc un ou la lumânare
Și zile-ntregi postesc și nu mănâncă:
Bătrân era și-nvecinat de fiare,
Dar ele nu-i făceau nimic, ba încă
I se-nchinau, ori se duceau aiure
Când se-ntâlneau du dânsul prin pădure…). /…/
Căci el plângând, din lacrimile-aceste,
Ce-i picurau din ochi îmbelșugate,
Crescu o viță vie fără veste
Sub strașina chiliei afumate…
Și când ridică ochii-n sus, dă peste
Ciorchini întregi de struguri, atârnate:
Copți unii, alții-n pârg sau aguridă,
La alții floarea da să se deschidă.
Pe loc aleargă schimnicul, și-adună
Din cei mai copți…Văzând că îi mănâncă,
Mai plânse-o toană, dar de voie bună.
Apoi căzu-n evlavie adâncă
Iar în genunchi, și se porni să spună
Rugi peste rugi…s-ar mai ruga el încă,
Dar iar se-ntoarce spre copil să-l vadă,
Ca în genunchi pe urmă iar să cadă… /…/
Acesta-l chemă într-o zi la sine:
„Simt, fătul meu, că mi-e sfârșită viața.
Trei zile încă vei mai fi cu mine;
Apoi, văzând că-s rece tot ca gheața
Și nu-ți răspund, tu vei cunoaște bine
Că-s mort pe veci…Dar cată, dimineața,
Să nu te sperii, căci un leu năprasnic
Veni-va din pustii cu urlet groaznic… /…/
Bătrânul pusnic, deci, a treia sară
Închise ochii și-adormi. Deodată,
În zori de zi, pădurea se-nfioară
De-un răcnet lung. Temutul leu s-arată,
Cu coama-n vânt, ca un vârtej de pară.
Văzând pe pusnic mort, îi face-ndată
Cu ghearele o groapă, și-l astrucă [2],
Apoi pieri în crâng ca o nălucă…
De asemenea, basmul abundă, ca și la Eminescu sau Creangă, de elemente culte, romantice: portrete, descrieri, peisaje…
[1] A se vedea Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Țiganiada: tradiție și inovație, Teologie pentru azi, 2012, p. 69-70.
Cartea se poate downloada de aici:
http://www.teologiepentruazi.ro/2012/07/19/tiganiada-traditie-si-inovatie/
[2] A astruca = a înmormânta, în limba veche.