Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 6 iunie 2014

Nu doar cu ziduri trăiește omul ci și cu ferestre

Severian of Gabala and Bede the Venerable, Commentaries on Genesis 1-3, translated by Robert C. Hill, Carmen S. Hardin, edited by Michael Glerup, col. Ancient Christian Texts, Pub. InterVarsity Press, 2010, 162 p.

Prima omilie, la ziua întâi a creației, începe în p. 23 a ediției citate și este a lui Severian de Gabala, dușmanul Sfântului Ioan Gură de Aur.

Sfântul Profet Moise, vorbind despre creația lumii, „a vorbit despre ceea ce el nu a văzut și a descris ceea ce a avut loc pe când nu exista niciun martor”, p. 24.

PS Severian se întreabă de ce Sfântul Moise nu a vorbit despre Puterile cerești în Facerea, p. 24. Și își răspunde în acest fel: el a omis crearea lucrurilor nevăzute pentru ca oamenii să nu îi adore pe Îngeri, p. 25.

„Primul semn în [Testamentul] cel Vechi a fost transformarea râului în sânge. Primul semn în [Testamentul] cel Nou a fost transformarea apei în vin”, p. 26.

PS Severian consideră că la Fac. 1, 2 nu e vorba despre Sfântul Duh ci despre mișcarea aerului, p. 27, 28.

Norii produc întunericul, p. 28.

Prima omilie la Facerea a Episcopului Severian se termină în p. 31. Și începe, în aceeași pagină, a doua sa predică.

Când Domnul a oprit furtuna pe mare, Sfinții Săi Apostoli au înțeles că toate ascultă de El, p. 32.

A 3-a sa predică la Facerea începe în p. 39, unde s-a sfârșit a doua.

Cronos indică măsurarea timpului, pe când cheros indică când e potrivit să se petreacă ceva anume, p. 42.

„Scripturile noastre [sunt] învățător dumnezeiesc [pentru noi], [pentru că] Scripturile ne învață, ne luminează”, p. 44.

*

Amos Funkenstein, Teologie și imaginația științifică. Din Evul Mediu până în secolul al XVII-lea, trad. din lb. engl. de Walter Fotescu, control științific al trad. de H.-R. Patapievici, col. Istoria ideilor, Ed. Humanitas, București, 1998, 374 p., 500 lei.

Autorul este evreu, s-a născut în 1937 și a murit în 1995. A predat istoria și filosofia Evului Mediu la Berlin, până în 1972, cf. n. de prezentare.

Are doi copii: Daniela și Jakob, p. 8.

În p. 12, autorul înțelege secularizarea, într-un mod curios, drept „însușirea teologiei de către laici”, când secularizarea înseamnă tocmai abandonarea teologiei de către societate pentru că ea alege să trăiască un mod de viață indiferent față de teologia Bisericii.

În p. 13, autorul afirmă că până în secolul al 17-lea sistemul nu presupunea o legătură interioară ci el era constituit dintr-o mulțime de lucruri disparate. Și, în aceeași pagină, el ne lasă să deducem faptul că Spinoza ar fi primul care a văzut sistemul cu interdependență internă. Însă sistemul coerent interior nu a apărut în secolul al 17-lea, pentru că toate lucrările de sinteză de până atunci, din teologie și filosofie, s-au făcut tocmai pe baza coerenței interioare a discursului.

Seneca era conștient de faptul că filosofia începuse să se ocupe prea mult cu filologia în detrimentul moralei, a exemplului viu, de viață, p. 25.

În p. 39-40, autorul face afirmația nătângă cum că „religia creștină a presupus ceva foarte apropiat de corpul divin, și anume corpul lui Cristos. Chiar dacă e de natură celestă, nu este totuși un corp întru totul diferit de cel al zeilor lui Epicur”.

Însă Creștinismul nu a presupus că Hristos S-a întrupat ci el mărturisește reala întrupare a Lui. Iar trupul lui Hristos e din Fecioară, e pământesc și a fost transfigurat prin învierea Sa din morți și nu a venit cu el din cer.

O altă afirmație falsă: „A considera iudeo-creștinismul unica insulă monoteistă într-o mare politeistă este o eroare istorică ce datează din Evul Mediu”, p. 113.

Minimalizarea Sfintei Scripturi: „Biblia e o carte scrisă de omul primitiv în limba lui, căreia nu i s-a putut sustrage”, p. 192.

„În secolul al XI-lea, [papa] Grigorie al VII-lea [Hildebrand] își putea surprinde adversarii cu pretenția nemaiauzită [timp de 11 secole] că papa are dreptul să instituie legi noi”, p. 215, adică dogme noi.

Un adevăr spus cu toată gura în p. 220: „Istoriografia protestantă a fost de la bun început orientată către scrierea unei contraistorii a Bisericii”. Pentru că, aidoma tuturor ereziilor, a vrut „o reinventare” a Bisericii.

 *

Ludwig Wittgenstein, Despre certitudine, trad. din lb. germ. de Ion Giurgea, în colab. cu Mircea Flonta, notă introd. de Mircea Flonta, col. f [Filozofie], Ed. Humanitas, București, 2005, 190 p., format mic.

Cărțulie scrisă în 1949, în USA și lăsată în manuscris. Fără a-i da o formă finală, p. 5.

Specializarea lui „știu”, p. 50.

„o stare mentală a convingerii”, p. 57.

În p. 62 își pune problema, pe care și eu mi-am pus-o adesea, care e deosebirea dintre o eroare și o tulburare mentală.

Adevărul afirmațiilor atestă înțelegerea noastră privitoare la un lucru anume, p. 64. Problema de fond e însă următoarea: cine îmi poate confirma adevărul afirmațiilor mele?

Cum verificăm o experiență?, p. 72.

„jocul îndoielii presupune deja certitudinea”, p. 73.

Extragem din experiență modul în care dorim să judecăm un lucru, p. 75.

Când credem ceva nu credem o propoziție ci un sistem de propoziții, p. 78.

„Nimeni nu m-a învățat că mâinile mele nu dispar când nu sunt atent la ele”, p. 81.

La baza învățării stă credința că așa stau lucrurile, p. 85.

Ce ne face să credem că nu suntem nebuni?, p. 93.

„înrudirea dintre cunoaștere și…decizie”, p. 122.

În fragmentul 449 din p. 141, autorul ajunge la concluzia că „trebuie să primim o anume învățătură drept fundament”. Fundamentul pentru modul nostru de a gândi și a ne reprezenta lumea.

De două ori până acum, a doua oară în p. 149, în loc de cuvinte germane…traducătorul român a spus: „cuvinte românești”. Pentru ca nu cumva, cititorul român să îl acuze pe traducător…că „nu știe” ce limbă are în față…

A treia oară în p. 159: „dacă m-ar întreba cineva cum se numește culoare în limba română”. Ca și când cartea a fost scrisă în română…și nu în germană

Sau ca în filmele de pe cablu, unde se mai strecoară ceva, în film, despre români, ca să dea impresia că „românii” sunt importanți pe tot globul. La ce bun? La ce bun să falsifici un text…de dragul „cititorilor”? La fel a făcut și în alte puncte ale cărții?

jocul de limbaj este…ceva ce nu poate fi prevăzut”, p. 164.

Însă în pagina următoare, autorul spune ceva cu care eu nu sunt de acord și anume că jocul de limbaj e cuplat cu conceptul de cunoaștere. Cunoașterea e înțelegere a vieții sau a textelor sau a unui fenomen anume pe când jocul de limbaj ține de scrierea cunoașterii. De aceea cunoașterea e cuplată cu limbajul numai când ea se predă dar nu și când se câștigă. Pentru că noi nu cunoaștem din artificii de limbaj ci din experiența ca atare.

O carte cu multe dubitații și cu două idei.

*

Hannah Arendt, Făgăduința politicii, ed. și introd. de Jerome Kohn, trad. din engl. de Mihaela Bidilică-Vasilache, control științific de Ileana Borțun, Ed. Humanitas, București, 2010, 253 p.

Hannah Arendt s-a născut în 14 octombrie 1906, a vrut să studieze teologia și a devenit doctor în filosofie, se refugiază în Franța, în 1941 ajunge în USA, a murit la New York în 1975, cf. detaliilor de pe copertă.

Cartea are, pe lângă introducere, 6 capitole și un epilog.

Primul capitol, despre Socrate, începe în p. 39. Platon și Aristotel reprezintă „apogeul…gândirii filosofice grecești”, p. 39.

Atenienii considerau retorica sau arta persuasiunii drept „cea mai autentică artă politică”, p. 41.

invidia fiind viciul național al Greciei antice”, p. 51

„Pentru Aristotel, prietenia este mai importantă ca dreptatea, pentru că între prieteni aceasta nu mai e necesară”, p. 52.

„Epuizarea simțului comun în lumea de azi”, p. 75.

Cap. Socrate se încheie în p. 75. Din p. 76: Tradiția gândirii politice.

Simțul comun și tradiția, spune autoarea, sunt de origine romană, p. 78.

Cap. al 2-lea se încheie în p. 99. Al 3-lea începe în p. 100: Revizuirea tradiției de către Montesquieu.

tirania este cea mai proastă formă de guvernare”, p. 101

Al 3-lea se încheie în p. 107. Al 4-lea: De la Hegel la Marx, p. 108. Hegel s-a gândit la trecut, Marx la viitor, p. 108.

Pentru Marx, omul nu se definește prin faptul că are rațiune ci prin aceea că produce obiecte, p. 117-118. De aceea, „Marx a fost primul care a definit omul ca animal laborans, ca ființă care muncește”, p. 118.

Cap. al 4-lea se încheie în p. 119. Al 5-lea: Sfârșitul tradiției, p. 120.

Politica e un mijloc și nu un scop, p. 121-122.

Al 5-lea se încheie în p. 132. Al 6-lea: Introducere în politică, p. 133.

În p. 137, autoarea găsește că statele pot „să scape” de politică numai în această situație: „Ea ar putea face asta printr-un guvern mondial, care să transforme statul într-o mașinărie administrativă, să rezolve conflictele politice în mod birocratic și să înlocuiască armatele cu forțe de politice”. Numai că oamenii trebuie să se schimbe din interior pentru ca să nu mai existe conflicte și războaie.

Însă, recunoaște autoarea, un guvern mondial și birocratizarea statelor ar duce la „un despotism de proporții uriașe, în care abisul dintre conducători și conduși ar fi atât de mare, încât ar face cu neputință orice fel de răzvrătire, ca să nu mai vorbim despre controlul celor conduși asupra conducătorilor”, p. 137.

Birocratismul e și mai înspăimântător pentru că nu ai pe cine să tragi la răspundere, p. 138.

Prejudecata este ancorată în trecut…încât „anticipează și blochează judecata”, p. 141. Prin acestea, prejudecata „face totodată imposibile atât judecata, cât și trăirea autentică a prezentului”, p. 142.

„miracolul libertății”, p. 154

„sensul politicii e libertatea”, p. 155

Bomba atomică aruncată peste Hiroshima a produs „un val de groază” în umanitate, p. 197.

Războaiele sunt „catastrofe monstruoase care pot transforma lumea într-un deșert și pământul în materie fără viață”, p. 239.

Ultimul cap. se termină în p. 249 și a fost cel mai consistent din punct de vedere ideatic și textual. Din p. 250 începe Epilog.

Kierkegaard a adus îndoiala în domeniul credinței, p. 252.

Dincolo de barcă

dincolo de barcaBarca sau corabia mântuirii, în mentalitatea și imnografia ortodoxe, e Biserica.

Cine iese din barcă, iese din viața cu Dumnezeu.

Cine părăsește corabia, care e condusă de Dumnezeu Însuși, prin ierarhia Bisericii, iese de pe drumul mântuirii.

Acesta nu e însă un motiv să ne exploatăm sau să ne minimalizăm credincioșii. Ci e un motiv de smerenie și de înfricoșare pentru toți, căci mântuirea tuturor e în mâna lui Dumnezeu.

Cerul troiței

cerul troiteiTroiță vine de la Treime. De la Dumnezeul nostru treimic. Tocmai de aceea a ne închina înseamnă a pomeni pe Dumnezeul nostru treimic. Pentru că ne închinăm în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.

Tenis pe muzică

C-așa-i în tenis e o parabolă. Una foarte bine interpretată de către Toma Caragiu. Care ne făcea să respirăm în timpul comunismului. E o parabolă despre o societate nedreaptă și coruptă, unde lucrurile nu merg cum trebuie să meargă…ci unde avantajele sunt distribuite „pe ochi dulci”.

E o parabolă cât comunismul. Dar nu numai cât comunismul ci și cât democrația fără valori democratice reale.

În tenis se joacă cu…racheta…deși racheta nu merge în lună ci lovește în minge. O minge pe care Maria Șarapova o tot bate până o lovește…și când o lovește icnește sexual.

Ceva de nesuportat pentru mine. Lucru pe care îl remarca și Mircea Badea în emisiunea de aseară…afirmând că e o armă psihologică.

Da, așa e! Enervează pe cea cu care joacă. O scoate din concentrare…și din sărite.

Ea e bună la filme porno cu gemetele ei dar nu și în tenis, unde publicul e rugat…să tacă. Și în ditamai tăcerea…Șarapova geme ca și când ar fi în pat cu vreun bărbat.

O mică mostră…dintr-un meci cu Simona Halep. Simona, tenismenă româncă. Care, pentru tenis, a făcut un gest discutabil din punct de vedere teologic, pentru că e o mutilare a trupului: și-a micșorat sânii.

Pe 5 iunie 2014 însă, Simona Halep s-a calificat în finala de la Roland Garros. Și astfel, „Halep a devenit a treia românca în finala de la Roland Garros, după Florența Mihai, învinsă în 1977, și Virginia Ruzici, campioană în 1978 și finalistă în 1980”.

Cu cine însă trebuie să se bată pentru titlu? Cu Șarapova. Adică cu cea care scoate sunete sexuale puternice în momentul când…lovește mingea.

Dacă s-ar juca meciul pe un fond muzical puternic…Șarapova ar geme mai mult decât muzica?

Sau poate că ar trebui să se interzică, de către forurile competente, astfel de zgomote derutante/ enervante/ imposibile, dacă spectatorilor li se interzic zgomotele pe motiv că tenismenele nu se pot concentra.

Se va concentra Halep mai mult decât zgomotele? Va geme Șarapova degeaba? Vom vedea!

Până atunci, sora (romano-catolică) Cristina Scuccia a ajuns vocea Italiei. Pentru că a mers pe mâna…lui J-Ax.

Predică la Duminica Cincizecimii [2014]

pogorarea harului Treimii

Iubiții mei,

Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt i-a umplut pe Sfinții Apostoli de harul dumnezeiesc și i-a făcut Biserică a Treimii! I-a făcut pe cei mulți una întru Hristos, prin Duhul Sfânt, făcându-i fii ai Tatălui ceresc. De aceea, cei care au fost umpluți de harul Treimii au devenit Biserica Lui până azi și a rămâne în Biserica Lui înseamnă a rămâne în aceeași credință și experiență cu a Apostolilor Lui.

Tocmai de aceea, astăzi, la 50 de zile după Învierea Domnului, prăznuim „strălucirea harului Duhului Sfânt” [Penticostar, ed. BOR 1999, p. 313] în Sfinții Apostoli…dar și în fiecare dintre noi, botezați, ca și Apostolii, prin același har dumnezeiesc necreat al Treimii. Prăznuim identitatea experienței noastre duhovnicești cu cea a Sfinților Apostoli.

Fapt pentru care retrăim acum și în fiecare zi Botezul nostru sau întâlnirea continuă cu Dumnezeu în Biserică, în viața de zi cu zi, în noi înșine.

Troparul praznicului ne vorbește despre trimiterea Duhului Sfânt în Apostoli, trimitere care a avut drept consecință înțelepțirea lor, a pescarilor [Idem, p. 314]. I-a umplut de harul Treimii (asta înseamnă „trimiterea Duhului Sfânt”) și harul i-a făcut înțelepți. I-a făcut teologi. I-a făcut pescari/ vânători de oameni. Adică convertitori la reala viață cu Dumnezeu.

De unde înțelegem că viața ortodoxă/ viața eclesială/ bisericească înseamnă a sta în aceeași credință apostolică dar și în aceeași experiență apostolică. Iar credința și experiența apostolică s-au transmis și se transmit în aceeași Biserică a lui Hristos, de peste 2000 de ani…și e viața noastră!

Pentru că și pentru Sfinții Apostoli credința și viața, experiența bisericească era totuna cu viața lor, cu modul cum trăiau ei ca oameni ai credinței, ca mărturisitori ai uceniciei lor față de Domnul.

Și când prăznuim azi evenimentul fondator al Bisericii, adică pogorârea și rămânerea harului dumnezeiesc în oameni, trebuie să înțelegem că Biserica nu există decât ca eveniment personal îndumnezeitor, adică prin transformarea fiecăruia dintre noi în oameni vii, duhovnicești, plini de dreapta credință și de har și de virtuți dumnezeiești.

Numai când fiecare dintre noi ne umplem de har, când fiecare ne curățim de patimi pe fiecare zi, când luptăm ascetic cu noi înșine, cu mișcările păcatului din noi, putem vorbi despre o comuniune reală între noi, între noi cei schimbați, cei vii duhovnicește și despre o conștientă și responsabilă viață eclesială.

Adică, pe de o parte, noi trebuie să fim mereu alții și, pe de altă parte, întreaga comunitate liturgică trebuie să fie alta.

Degeaba sunt doi-trei inși într-o Biserică alții, duhovnicești, dacă majoritatea e secularizată la minte și la obiceiuri. Și drama, drama reală, e tocmai aceasta: că adevărații oameni ai Bisericii sunt marginalizați, tocmai pentru că viața duhovnicească devine tot mai neînțeleasă, din cauza nepracticării ei, în Biserică.

Pentru că oamenii Bisericii, cei vii, cei duhovnicești, cei care își trăiesc cu trezvie/ cu discernământ duhovnicesc viața, sunt altfel decât lumea. Ei gândesc, simt, doresc, văd viața și lumea în parametrii experienței vii cu Dumnezeu. Și pentru că Dumnezeu e o prezență cotidiană în viața lor și nu un nume gol, tocmai de aceea trăiesc, vorbesc, iubesc, lucrează, gândesc, se pocăiesc, așteaptă toate de la Dumnezeu, fiind înștiințați și învățați mereu, prin mișcările harului dumnezeiesc în ei înșiși, despre cum să procedeze.

Prima paremie a praznicului e din Num. 11. Când Domnul S-a coborât în nor și a luat din duhul lui Moisis și a pus peste cei 70 de bătrâni…și când „S-a odihnit Duhul peste ei”, cei 70 au început să prorocească [Num. 11, 25, LXX].

„A luat din duhul lui Moisis” e totuna cu a spune: le-a dat și lor același har dumnezeiesc ca și lui Moisis. Tocmai de aceea, când s-a odihnit Duhul Sfânt peste ei, adică atunci când au fost umpluți de har, ei au început să prorocească.

La Cincizecime, cf. F. Ap. 2, 4, când Sfinții Apostoli „s-au umplut toți de Duhul Sfânt [adică de același har dumnezeiesc de care se umpluseră și Moisis și bătrânii poporului din Num. 11]…au început să vorbească în alte limbi [eteres glosses, GNT]”. Dar nu în limbi necunoscute celor prezenți…pentru că oameni de diverse etnii, prezentate în F. Ap. 2, 9-11, îi auzeau vorbind în limbile lor [F. Ap. 9, 11].

Și nu vorbeau lucruri la întâmplare în alte limbi ci vorbeau despre „mărețiile lui Dumnezeu [ta megalia tu Teu]” [F. Ap. 2, 11, GNT], adică despre descoperiri dumnezeiești pe care le trăiseră sau le trăiau atunci.

A doua paremie e din cartea Sfântului Ioil. Unde se vorbește în mod profetic/ la viitor, despre cum Domnul va vărsa din Duhul Său peste tot trupul [Ioil 3, 1, LXX], adică peste toți cei care vor crede în Domnul și vor aștepta venirea harului Duhului Sfânt, întru conștiență, în ei înșiși. Drept consecințe ale primirii harului vor fi darul profeției, vedenii în timpul visului și vedenii în stare de trezie [Ibidem].

Însă a lua și a vărsa pe Duhul înseamnă unul și același lucru: Dumnezeu dăruie harul Său celor credincioși.

A treia paremie a zilei e de la Sfântul Iezechiil, din cap. 36. Unde ni se revelează faptul că Domnul ne va da „inimă nouă [cardian chenin] și duh nou [pnevma chenon]” [Iez. 36, 26, LXX]. Când ne va înnoi duhovnicește? Când va da Duhul Său în noi [Iez. 36, 27, LXX].

Și a dat Duhul Său în noi acum, la Cincizecime…și ne dă harul Său în fiecare zi tuturor celor care ne întoarcem la dreapta credință și primim să ne botezăm ortodox…dar și tuturor celor care, ortodocși fiind, ne întoarcem de la o viață rea la o viață bună, în Hristos, adică la trăirea în harul Său.

Este evident faptul, din ceea ce găsim în întreaga Scriptură și în Viețile Sfinților, că primirea harului dumnezeiesc înseamnă primirea reală a slavei Lui, care ne schimbă în mod radical. Venirea harului în noi prin vedere dumnezeiască sau prin luminare dumnezeiască sau prin primirea Sfintelor Taine sau prin atingerea de Sfintele Moaște sau prin rugăciune…e reală și transfiguratoare. Nu numai că primim harul Său dar el se și odihnește în noi și ne odihnește pe noi în mod negrăit, dacă avem o viață curată, atentă, evlavioasă, împlinitoare a poruncilor Sale.

Tocmai de aceea primirea harului înseamnă și rămânerea lui în noi. Nu e o venire pentru trei secunde…ci o venire pentru a rămâne în noi. Și până nu învățăm evlavia și ascultarea de Dumnezeu…și până nu ne decidem pentru a trăi toată viața și toată veșnicia cu Dumnezeu, harul dumnezeiesc tot vine și tot se retrage din noi…pentru că are nevoie ca noi să alegem viața cu Dumnezeu.

Iar când am ales și am rămas în viața cu Dumnezeu…el, harul lui Dumnezeu, tronează în noi și ne odihnește și ne învață lucruri mari, dumnezeiești, nesperate pentru noi. Pentru că el e milostivirea lui Dumnezeu coborâtă în noi, e nădejdea și confirmarea nădejdii noastre, e bucuria și frumusețea noastră, e răbdarea și biruința noastră împotriva patimilor și a demonilor.

Și cine e învățat de Dumnezeu, prin harul Său, din el însuși, acela e prieten cu toți Sfinții Lui. Pentru că Cel ce ne unește și ne face una e Dumnezeul treimic, Care ne învață iubirea și jertfelnicia și responsabilitatea unora față de alții.

Însă, cine nu cunoaște harul Său…consideră manifestare egolatră prezența harului în noi înșine. Pentru că cel care vorbește din experiență despre prezența și lucrarea harului lui Dumnezeu în oameni se raportează la experiența lui și nu la cărți. Și oamenii îl consideră un om mândru pe cel înduhovnicit tocmai pentru că „le știe pe toate”…Adică nu e manipulabil în materie de teologie și experiență. Pentru că el cunoaște și din sine cele ale harului și nu doar din cărțile teologice.

Pentru că așa spune și o cântare a Utreniei de azi: „focul Mângâietorului S-a pogorât de-a dreptul pe pământ, în chip de limbi, și [i-]a luminat pe Ucenici, făcându-i cunoscători ai tainelor cerești” [Penticostar, ed. BOR 1999, p. 317]. Coborârea harului în Apostoli a produs în ei cunoașterea teologică iar vorbirea în limbi a fost numai mijlocul propovăduirii acestei cunoașteri sfinte. Pentru că teologia dumnezeiască, amprentată de harul dumnezeiesc, trebuie propovăduită întregii umanități.

De aceea, iubiții mei, nu trebuie să ne credem ortodocși fără simțirea și prezența harului dumnezeiesc în noi. Tot la fel, fără o cunoaștere teologică profundă și detaliată a credinței ortodoxe și fără virtuți dumnezeiești reale în ființa noastră.

Pentru că numele de ortodox, fără teologia și viața ortodoxă, nu ne ajută la nimic. Trebuie să fim ceea ce spunem că suntem. Și noi, cu toții, cei botezați în Biserica Ortodoxă suntem ortodocși…dar niște ortodocși care trebuie să devenim cu adevărat ortodocși.

Iar a deveni cu adevărat ortodox înseamnă a ajunge Sfânt. Pentru că am fost și suntem umpluți de har prin toate ale Bisericii pentru a deveni Sfinți și nu pentru a  mima sfințenia.

Însă, din păcate, ortodocșii mai mult mimează sau fariseizează sfințenia și nevoia de sfințenie, când, de fapt, ei sunt până în gât într-o viață lumească și indiferentă.

Aici, azi, la Cincizecime însă, s-au împărțit apele! Cei cu adevărat credincioși nu au fost cei care au rămas în afara propovăduirii lui Hristos, ci cei care au crezut în El și au așteptat făgăduința Lui. Și făgăduința Lui a fost aceea că le va da pe Mângâietorul, pe Duhul Sfânt, adică va coborî în ei harul dumnezeiesc, harul Dumnezeului treimic.

Și cei care „erau cu toții împreună [isan pantes omu]” [F. Ap. 2, 1, GNT], adică „ca la 120” de oameni [F. Ap. 1, 15, GNT], printre ei fiind și Maica Domnului [F. Ap. 1, 14, GNT], au primit harul dumnezeiesc la Cincizecime. Și Biserica lui Hristos, Biserica Ortodoxă, aceasta a fost la început: formată din aproximativ 120 de oameni…și ea e vie și neschimbată până azi.

De aceea, nouă nu ne trebuie pseudo-biserici, nu ne trebuie pseudo-teologii, nu ne trebuie un melanj între teologie și filosofie, nu ne trebuie o teologie a violenței sau a libertinajului, adică una care „să fundamenteze” violența religioasă, „diversitatea” sexuală, exploatarea nemiloasă a resurselor naturale, ura de rasă și de clasă, extremismul, exterminarea…

Pentru noi teologia coboară din cer, e revelație și experiență mistică, e cea care fundamentează viața sfântă și evlavioasă a ortodocșilor.

De aceea noi milităm pentru dialog, pentru întrajutorare, pentru vederea reală a nevoilor și a aspirațiilor oamenilor, pentru familie, pentru asceză, pentru viața cu Dumnezeu.

Viața ortodoxă e o viață teologică sfântă. E o viață în care Dumnezeu este părtaș cu noi la fiecare lucru pe care îl facem. El știe toate intențiile noastre, tot izvorul gândurilor și al faptelor noastre, motivațiile reale și consecințele reale ale faptelor noastre. De aceea nu avem de cine să ne ascundem, pentru că El știe toate de mai înainte. Însă cu El noi trăim, prin El ne ridicăm din ispite și păcate, prin El învingem.

Nu învingem prin noi niciodată, ci numai prin El! Tocmai de aceea victoriile noastre sunt duhovnicești și nu concurențiale. Noi nu ne luăm la întrecere cu nimeni ci ne clădim duhovnicește prin tot ceea ce facem.

Și când ne clădim duhovnicește împreună cu Dumnezeu rămânem cu El pentru veșnicie.

Să rămânem așadar cu El, cu Cel care ne umple pe noi de toată viața Sa dumnezeiască! Să rămânem cu Dumnezeul nostru treimic de la Care vine toată schimbarea profundă, reală, veșnică a omului! Că a Lui e slava, cinstea și închinăciunea, a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno